12,786 matches
-
echipaj, ci doar un fragment al jurnalului de bord în care echipajul sugera prăbușirea navei în stea pentru a scăpa de o entitate răuvoitoare. Odată cu revenirea la bordul navei "Enterprise", entitatea se teleportează și ea și, încetul cu încetul, pune stăpânire pe toate sistemele energetice ale navei. Se dovedește că ea vrea să se îndepărteze de steaua moartă folosind nava, cu prețul vieții echipajului aflat la bord. Kirk pune la cale un truc și îndreaptă nava spre stea. Crezând că oamenii
Star Trek: Jurnalul 1 () [Corola-website/Science/324757_a_326086]
-
Romuald I (de asemenea, "Romoald") a fost duce longobard de Benevento de la 662 la 677. Romuald a fost fiul lui Grimoald I, rege al longobarzilor. Atunci când tatăl său a uzurpat tronul regal din Pavia, Romuald a primit de la acesta stăpânirea asupra Benevento, în 662. De asemenea, Grimoald I a trimis pe soția (Rodelinda) și fiul (Cunincpert) regelui depus, Perctarit la curtea lui Romuald de la Benevento. Romuald și-a logodit sora, Gisa, cu împăratul împăratul bizantin Constans al II-lea, într-
Romuald I de Benevento () [Corola-website/Science/324802_a_326131]
-
Italiei. De asemenea, el a primit sprijin de la Alcek, conducătorul unei hoarde de bulgari, care se afla în sudul Peninsulei Italice. Ca recompensă, Romuald le-a acordat acestora drepturi de pășunare în 667. Romuald nu a apucat niciodată să moștenească stăpânirea tatălui său din Langobardia Major. La moartea lui Grimoald I, tronul a revenit lui Garibald, iar după numai trei luni Perctarit a revenit la conducerea statului longobard. Romuald a fost succedat în Benevento de fiul său, Grimoald al II-lea
Romuald I de Benevento () [Corola-website/Science/324802_a_326131]
-
cu papa Ștefan al III-lea a izbucnit, atunci când Ștefan s-a opus căsătoriei lui Carol cel Mare cu fiica lui Desiderius. Ca urmare, regele longobard a încetat să predea orașele promise papalității. Căutând, ca și predecesorii săi, să extindă stăpânirea longobardă în Italia, Desiderius a intrat în conflict cu papalitatea, dar și cu ducatele longobarde din Langobardia Minor, Ducatul de Spoleto și Ducatul de Benevento. Chiar în anul în care a urcat pe tron, Desiderius l-a asociat la conducerea
Desiderius al longobarzilor () [Corola-website/Science/324791_a_326120]
-
de Neapole, stăpânit de bizantini. La un moment dat însă, probabil pe la mijlocul anilor '80, Arechis a ajuns la un acord cu ducele Grigore al II-lea de Neapole, încheiat într-un document numit 'pactum'. Acesta prevedea unele detalii privitoare la stăpânirea anumitor pământuri și reglementa disputele teritoriale. Este probabil ca Arechis să fi încuviințat încheierea păcii cu Neapole de teama amenințării dinspre nord a francilor. Această teamă s-a materializat în 787, atunci când Carol cel Mare a avansat către sudul Italiei
Arechis al II-lea de Benevento () [Corola-website/Science/324792_a_326121]
-
-se cam la 6 km. spre răsărit, lângă satul Bucov, pe dealurile din stânga ale apei Purcarului, începând de la Drumul de Apă, formând un nou sat, numit Râca-Nouă. Deja pe la 1833 satul Râca din Strâmba (numit acum Râca-Veche) e ignorat de stăpânire și apare pe Harta administrativă a țării Românești din 1833 pe noul amplasament, având ca nucleu cătunul Moșteni, sub denumirea de Râca-Nouă. Într-un Extras din catagrafia statistică făcută în anul 1810 din ordinul armatelor rusești de ocupație (document păstrat
Râca, Argeș () [Corola-website/Science/324767_a_326096]
-
departe de satul lor și erau jefuite de stăinași. În al doilea rând, moșierul fanariot Gherasie Guma care avea o mare moșie ce se întindea până la hotarul comunei noi, Râca, avea nevoie de brațe de muncă și a intervenit la stăpânire pe lângă Înaltul Scaun al Dreptății pentru a se face această mutare. Pe Harta Statului Major Austriac din 1853 găsin satul Râca despărțit în două, Râca-Nouă și Râca-Veche, hartă pe care alături de Râca, găsim și satele Bucov, Adunați și Pistolești (dispărut
Râca, Argeș () [Corola-website/Science/324767_a_326096]
-
victoriei ligii din bătălia de la Legnano din 1176. Împărații romano-germani au continuat să numească vicari și în secolul al XV-lea, deși funcția devenise deja pur nominală, în condițiile în care cea mai mare parte a teritoriului mărcii era în stăpânirea Veneției.
Marca de Verona () [Corola-website/Science/324831_a_326160]
-
italian, în paralel cu securizarea frontierelor prin tratate de pace încheiate cu francii și cu avarii. Armistițiul cu Bizanțul era în mod sistemativ încălcat, iar deceniul de până la 603 a fost marcat de o notabilă reluare a avansului longobard împotriva stăpânirilor bizantine din Italia. În Italia de nord, Agilulf a ocupat, printre alte orașe, Parma, Piacenza, Padova, Monselice, Este, Cremona și Mantova, însă și ducatele din sud, Spoleto și Benevento își extindeau aria de stăpânire în detrimentul bizantinilor, în special prin ducele
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
notabilă reluare a avansului longobard împotriva stăpânirilor bizantine din Italia. În Italia de nord, Agilulf a ocupat, printre alte orașe, Parma, Piacenza, Padova, Monselice, Este, Cremona și Mantova, însă și ducatele din sud, Spoleto și Benevento își extindeau aria de stăpânire în detrimentul bizantinilor, în special prin ducele Arechis I de Benevento (591-641). Întărirea puterilor regelui, începută sub Authari și continuată de Agilulf, a marcat totodată și trecerea către un nou concept bazat pe divizarea teritorială stabilă a regatului în ducate. Fiecare
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
a exarhului bizantin de Ravenna Scolasticus pentru destituirea papei Grigore al II-lea. Mai târziu, Liutprand a exploatat discordia dintre papă și Constantinopol în chestiunea iconoclasmului (după decretul împăratului Leon al III-lea al Bizanțului din 726), prin luarea în stăpânire a multor orașe ale exarhatului și ale Ducatului bizantin de Pentapolis. Astfel, Liutprand putea să se pretindă ca un protector al catolicilor. Pentru a nu crea antagonisme cu papa, regele longobard a renunțat la ocuparea așezării de la Sutri, pe care
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
într-un ducat longobard), ci își menținea specificitatea da "sedes imperii". În acest fel, Aistulf se autoproclama, în ochii romanilor din Italia, moștenitor al împăraților bizantini și ai exarhilor. Campaniile sale i-au condus pe longobarzi la o aproape totală stăpânirea asupra Italiei, fiind ocupate între (750 și 751) și Istria, Ferrara, Comacchio și toate teritoriile de la sud de Ravenna, până la Perugia. Odată cu ocuparea fortăreței de la Ceccano, regele longobard impunea o și mai mare presiune asupra teritoriilor controlate de papa Ștefan
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
prezentat raportul, în care susținea că este recomandabilă trimiterea în Mediterana și în insule a zece nave de război. Trebuie subliniat că mesajele emisarilor ruși, bazate pe informațiile grecilor, au creat o imagine deformată a forței rezistenței populare elene împotriva stăpânirii otomane, ceea ce a avut un efect negativ asupra pregătirii și rezultatelor expediției flotei ruse. La începutul anului 1768, relațiile ruso-otomane se degradeseră în mod considerabil. În mediile politice și guvernamentale de la Sankt Petersburg revenea tot mai mult în discuții tema
Revolta Orlov () [Corola-website/Science/325992_a_327321]
-
purtând o evidentă influență francă. Potrivit acestora, ducatul aparținea familiei Agilolfingilor, ducele fiind ales de popor, însă cu confirmarea regelui franc, față de care ducele datora credință. Totodată, au fost confirmate cinci familii nobiliare. Creștinismul a pătruns în Bavaria încă sub stăpânirea romană, însă o nouă eră a fost inaugurată de Rupert, episcop de Worms, când a sosit în ducat la invitația ducelui Theodo I, în anul 696. Rupert a întemeiat mai multe mănăstiri, aidoma Sf. Emmeram, episcop de Poitiers. Pe de
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
dinastice în Italia de nord (familia d'Este). Ca urmare a sprijinului acordat papei Grigore al VII-lea împotriva lui Henric al IV-lea, în lupta pentru învestitură dintre Papalitate și Imperiu, Welf I a pierdut într-o primă fază stăpânirea asupra Bavariei (între 1077 și 1096), însă a recâștigat-o ulterior. După 1101, doi dintre fiii săi i-au succedat la conducerea ducatului: Welf al II-lea și, din 1120, Henric al IX-lea "cel Negru". Amândoi au exercitat o
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
Henric al IX-lea "cel Negru". Amândoi au exercitat o influență considerabilă asupra celorlalți principi germani. Fiul lui Henric "cel Negru", Henric al X-lea, supranumit "cel Mândru", i-a succedat în 1126, după care a reușit să obțină și stăpânirea asupra ducatului Saxonia, din 1137. Alarmat de această putere crescândă a Welfilor, regele Conrad al III-lea din familia Hohenstaufen a refuzat să accepte ca cele două ducate puternice să se afle sub o conducere unică, declarându-l depus pe
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
de această putere crescândă a Welfilor, regele Conrad al III-lea din familia Hohenstaufen a refuzat să accepte ca cele două ducate puternice să se afle sub o conducere unică, declarându-l depus pe Henric "cel Mândru". El a încredințat stăpânirea asupra Bavariei lui Leopold al IV-lea de Austria, markgraf de Austria și membru al familiei Babenberg. Când acesta din urmă a murit în 1141, regele a reținut ducatul pentru sine; însă Bavaria a continuat să fie scena unor mari
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
pentru sine; însă Bavaria a continuat să fie scena unor mari dispute, care au creat dezordini, drept pentru care Conrad a încredințat în 1143 ducatul Bavaria lui Henric, supranumit "Jasomirgott", markgraf de Austria, devenit Henric al XI-lea. Lupta pentru stăpânire asupra ducatului de Bavaria a continuat până în 1156, când împăratul Frederic I "Barbarossa, în dorința de a restaura pacea pe întreg cuprinsul Germaniei, l-a convins pe Henric al XI-lea să renunțe la stăpânirea asupra Bavariei, în favoarea Welfului Henric
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
al XI-lea. Lupta pentru stăpânire asupra ducatului de Bavaria a continuat până în 1156, când împăratul Frederic I "Barbarossa, în dorința de a restaura pacea pe întreg cuprinsul Germaniei, l-a convins pe Henric al XI-lea să renunțe la stăpânirea asupra Bavariei, în favoarea Welfului Henric Leul, fiul lui Henric "cel Mândru" și duce de Saxonia, devenit astfel Henric al XII-lea. În schimb, ca recompensă pentru această renunțare, Henric "Jasormirgott" a obținut ca Austria să fie ridicată la gradul de
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
-lea din Bavaria Inferioară și-a petrecut cea mai mare parte a domniei în dispute cu fratele său Ludovic "cel Sever", cu regele Ottokar al II-lea al Boemiei și cu diverși clerici. Când Henric s-a stins în 1290, stăpânirea sa a fost la rândul ei împărțită între cei trei fii ai săi, Ludovic (al III-lea), Otto (al V-lea) și Ștefan (I). Descendenții acestor trei principi au guvernat Bavaria Inferioară până în 1340, când unicul fiu al lui Henric
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
Germaniei, Rudolf a fost nevoit să abdice, încât Ludovic a domnit timp de 12 ani în toată Bavaria Superioară. O serie de evenimente au făcut ca, în 1329, în virtutea Tratatului de la Pavia, fiii lui Rudolf, Rudolf și Rupert, să obțină stăpânirea asupra Palatinatului renan (stăpânit de familia Wittelsbach încă din 1214), precum și asupra unei părți din Bavaria la nord de Dunăre, ulterior denumită Palatinatul Superior (Oberpfalz). Ludovic al IV-lea a trebuit să accepte și alternanța cu urmașii fratelui său în
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
Meinhard al III-lea de Gorizia-Tirol), la moartea (1363) căruia, Tirolul a fost pierdut în favoarea Habsburgilor și întreaga Bavarie Superioară a intrat în componența Bavariei Inferioare, conduse de ducele Ștefan al II-lea. Provincia Brandenburg a fost pierdută în 1373. Stăpânirile dobândite de ducii Albert I și Wilhelm I (Bavaria-Straubing) au continuat o istorie separată până în 1429, când, ulterior morții lui Ioan al IV-lea din 1425, posesiunile au fost împărțite între diferitele ramuri ale ducilor din Bavaria Inferioară. Bavaria Inferioară
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
greu accesibile forțelor regulate și administrației otomane, și câteva insule și posesiuni litorale aflate sub controlul Republicii Venețiene. Această situație a rămas relativ neschimbată până în 1821, deși și după această dată unele regiuni precum Macedonia sau Epirul au rămas sub stăpânirea otomană până la începutul secolului al XX-lea. Această perioadă istorică poartă denumirea de „Turcocrație” ("Τουρκοκρατία"). Teritoriile cucerite de otomani au fost împărțite din punct de vedere administrativ în pașalâcuri (provincii). Pe teritoriul Greciei de astăzi au fost formate două pașalâcuri
Kleft () [Corola-website/Science/326138_a_327467]
-
(în limba greacă: Αʹ Ελληνική Δημοκρατία) este numele sub care este cunoscut statul grec în timpul Războiului de Independență de sub stăpânirea Imperiului Otoman. Acesta este un terme pur istoric, care subliniază natura constituțională și democratică a regimului revoluționar care a precedat fondarea Regatului Greciei independent. Acest termen asociază perioada istorică a războiului revoluționar cu formele nemonarhice de organizare ale țării de
Prima Republică Elenă () [Corola-website/Science/326132_a_327461]
-
număr de cretani, inclusiv preoții considerați capii răscoalei, a fost executat. În ciuda represiunilor dure, elenii nu au cedat și sultanul Mahmud al II-lea a fost forțat să ceară ajutorul vasalului său, Muhammad Ali al Egiptului, căruia i-a promis stăpânirea asupra pașalâcului cretan. Pe 28 mai 1822, o flotă egipteană de 30 de vase de război și 84 de transport sub comanda ginerului lui Mhemed, Hasan Pașa, a intrat în portul Souda. După debarcarea trupelor, Hasan Pașa a trecut imediat
Prima Republică Elenă () [Corola-website/Science/326132_a_327461]