KorAP: Find »[drukola/base=sili & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...493 494 495 ...530 >

13,226 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

și unii credincioși din rândul localnicilor. În plus, prin tratatul de pace din 332 impus goților, împăratul Constantin a cerut libertate pentru creștinii din nordul Dunării. Cu toate acestea, în 347-348, regele got Aorich a dezlănțuit o prigoană împotriva creștinilor, silind pe Ulfila și ucenicii lui să se refugieze în sud. Această persecuție este atestată și de o cateheză a Sf. Chiril al Ierusalimului, care amintește de cei martirizați atunci. În ciuda prigoanei, activitatea misionară a lui Ulfila va fi continuată de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în "Romania" (sudul ei). Printre cei refugiați se afla și preotul satului, Sansalas. În ce-l privește, Sf. Sava, cf. actului martiric, s-a îndreptat spre un alt oraș, la preotul Guthicas, pentru a prăznui Paștile împreună. Dar sfântul este silit să se întoarcă în satul său, unde îl întâlnește pe Sansala, revenit între timp, și prăznuiește Paștile împreună cu el și alți credincioși. Aflat în sat, în a treia zi după Paști, pe neașteptate, sosește aici Atharid, fiul unui mic rege

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și prăznuiește Paștile împreună cu el și alți credincioși. Aflat în sat, în a treia zi după Paști, pe neașteptate, sosește aici Atharid, fiul unui mic rege got, Rhotestheos, cu suita sa. Sansala și Sava sunt prinși, supuși la chinuri și siliți să aducă jertfe idolilor, dar cei doi refuză. În fața refuzului lui Sava, care a ofensat prin atitudinea sa pe Atharid însuși, sfântul este legat și aruncat în râul Buzău. Martirizartea Sf. Sava s-a săvârșit la 12 aprilie 372, a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-i separa de ostrogoți. Însă, în ciuda precauțiilor luate de vizigoți, hunii au trecut Nistrul, într-o noapte cu lună, probabil prin vadul de la Tiraspol-Tighina, și au căzut pe neașteptate peste oastea lui Athanaric. În urma atacului hunic, oastea vizigoților a fost silită să se retragă la adăpostul unor "înălțimi fortificate", Athanaric a decis să se ridice "zidurile înalte" de la Siret până la Dunăre, de-a lungul țării taifalilor. Cercetările arheologice au identificat refugiul vizigoților în Podișul Central Moldovenesc și valul de pământ ridicat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Munții Buzăului), apărat de "înălțimea pădurilor și munților", de unde a alungat pe sarmați. Dar și aici, el este părăsit de vizigoți, fie de teama hunilor, fie din dorința de pradă în sudul Dunării. În cele din urmă, regele Athanaric este silit să se refugieze, în 380, împreună cu cei apropiați în Imperiu, iar în ianuarie 381, el este primit cu mare cinste la Constantinopol, dar moare curând. 18 "Caucaland", locul multă vreme misterios, a fost identificat în Munții Buzăului, unde s-a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
său propriu. Populația autohtonă, daco-romană și românească, aflată de-a lungul văilor principale, nu s-a retras în zonele împădurite sau montane decât după primul val distrugător, apoi revenea la vechile vetre continuându-și ocupațiile tradiționale. După ce autohtonii au fost siliți să intre în raporturi de dependență cu cuceritorii, au plătit tribut noilor dominatori (alogeni), dar și-au continuat modul tradițional de viață.22 În numeroase rânduri, peste așezările mai vechi, din secolele V-VI, s-au suprapus așezări noi din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
561-562, în regiunile carpato-dunărene și-a făcut apariția o nouă populație nomadă-avarii, conduși de khaganul Baian. Apariția lor în această zonă a dus la schimbări de ordin politic-unele popoare au intrat sub directa lor suzeranitate (slavii), iar altele au fost silite să-și limiteze acțiunile împotriva Imperiului, precum hunii, bulgarii, anții. După venirea avarilor, în regiunile din nordul Dunării de Jos mai acționau doar sclavinii (slavi) care reiau atacurile împotriva Imperiului, mai ales după 567, când avarii se instalează durabil în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în 587: el și-a trecut trupele prin sudul Dunării, cu acceptul Imperiului, pentru a pătrunde în estul Munteniei, regiune unde stăpânea Dauritas. Expedițiile numeroase de jaf în Imperiu și încercările slavilor de a se stabili în sudul Dunării a silit Bizanțul să ia noi măsuri de apărare. În anul 592, generalul Priscus trecea Dunărea în nord, unde angaja mai multe lupte cu sclavinii, conduși de Ardagast și Musokios. În 594, o nouă expediție bizantină în nordul Dunării, condusă de Priscus

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
În anul 592, generalul Priscus trecea Dunărea în nord, unde angaja mai multe lupte cu sclavinii, conduși de Ardagast și Musokios. În 594, o nouă expediție bizantină în nordul Dunării, condusă de Priscus, unde sunt angajate lupte cu slavii, fiind silit să ierneze în nord (conform Theophanes).3 În 596, sclavinii pătrund din nou în sudul Dunării, dar sunt învinși de generalul Petrus, care trece Dunărea și duce lupte cu căpetenia militară slavă Piragast, undeva în Ialomița sau Ilfov-Câmpia munteană (Theophilact

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Edrisi. Pe aceste locuri, se vor dezvolta centrele stăpânirii bulgare din Sciția (Dobrogea), Pliska, apoi Preslav.4 În momentul așezării lor, în 679, bulgarii își subordonează "Uniunea celor șapte triburi slave" cărora le-au impus o înțelegere, după sistemul bizantin. Silit de împrejurări, Imperiul încheie cu bulgarii un "pact" (tratat) în anul 681, considerându-i utili pentru consolidarea unei regiuni de viitoare restaurare. Dar cronicarii bizantini din secolul al VIII-lea, sub impresia prădăciunilor dese ale acestor "păgâni" (bulgari), au formulat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și, cu daruri, au încheiat o alianță. Detașamentele maghiare, conduse de Liunticas, fiul lui Arpad, au ajuns cu ajutorul flotei bizantine pe malul drept al Dunării, unde au înfruntat oștile țarului Simeon și au înaintat până sub zidurile capitalei bulgare, Preslav. Silit de împrejurări, țarul bulgar a oferit sume mari ungurilor și a încheiat pace cu Bizanțul. Dar, ca să se răzbune pe unguri, el s-a aliat apoi cu pecenegii, vechii lor dușmani, și a inițiat o acțiune comună împotriva lor (a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în general, cetăți importante și orașe mari, ci doar orășele, sate, mănăstiri. Incursiunile lor erau fulgerătoare, fiind efectuate de cavaleria ușoară.24 Pentru a scăpa de aceste atacuri, tot mai frecvente și mai devastatoare, suveranii italieni și germani au fost siliți să plătească tribut ungurilor, pentru a-și proteja domeniile și locuitorii. Izvoarele contemporane vorbesc despre jafuri și devastări crude, aproape an de an, ale ungurilor. Momentan, jafurile au fost stopate de regele Germaniei, Henric I Păsărarul, care, în 933, a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
12 Afirmații concludente prin ele însele. Părăsirea Daciei În problema aflată în atenția noastră, punctul de pornire al controversei asupra originii românilor este părăsirea Daciei, în anul 275. După marea criză din secolul al III-lea, împăratul Aurelian a fost silit să procedeze la o restrângere teritorială și să aducă linia de apărare a statului roman pe Dunăre, rezultatul fiind evacuarea Daciei. Iată ce relatează Flavius Vopiscus, în Historia Augusta: "(Aurelian) văzând Iliricul devastat și Moesia pierdută, a părăsit provincia întemeiată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
acei valahi primesc zisele taine" de la acei "pseudo-episcopi". În această situație, papa, pe de o parte, dispunea ca episcopul Teodoric să numească un păstor (episcop) catolic din neamul lor (al românilor), iar pe de alta îi cerea principelui Bela să silească pe acei români să primească pe episcopul, care urma să li se dea, și să i se acorde venituri corespunzătoare din dijmele care se strângeau de la ei. Însă nu știm, nu avem nici o dovadă că s-ar fi desemnat un

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
defileele munților, în înaintarea lor spre Adrianopol. Dar, în final, expediția din 1094 s-a încheiat prin capturarea pretendentului și prin respingerea cumanilor. Un alt atac cuman a avut loc în 1114, în zona Vidinului, dar împăratul Alexie i-a silit să treacă Dunărea înapoi și apoi i-a urmărit până au trecut Oltul. Aceste formațiuni statale de la Dunăre, menționate în secolul al XI-lea, și-au continuat existența și în secolul al XII-lea, până la restaurarea graniței dunărene de către împăratul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a lăsat armata pe loc și s-a întors la Constantinopol.25 În primăvara 1188, împăratul a reluat expediția și a ajuns sub zidurile cetății Lovitzon (Lovec), pe care a încercat în zadar s-o cucerească. Rezistența răsculaților l-a silit să revină în Constantinopol, însă ducea cu el, ca prizonieri, pe soția lui Asan și pe Ioan, fratele său mai mic (Ioniță). Succesele militare ale răsculaților în lupta cu Bizanțul au dus la consolidarea puterii Asăneștilor și la constituirea instituțiilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nobilimii, aflată acum în plin proces de constituire. Proporțiile acestui transfer erau mari încă înainte de 1241. Bela IV a încercat să curme destrămarea domeniului regal, a întârziat procesul acesta, dar nu l-a putut împiedica. În final, regalitatea a fost silită să sancționeze transferul masiv de pământ din stăpânirea ei în patrimoniul nobilimii. Uzurpările din domeniul regal și donațiile noi, masive ale lui Ștefan, ca "duce al Transilvaniei", au fost omologate de noul privilegiu general acordat nobilimii, în 1267, de Bela

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
supremație, izbucnite între Tyrach și Kegen, când 11 din 13 triburi pecenege au recunoscut autoritatea lui Tyrach, iar celelalte două pe cea a lui Kegen. Între cele două grupări rivale au izbucnit ciocniri militare încât triburile lui Kegen au fost silite să-și afle refugiul în sudul Dunării, unde, după convertirea la creștinism a căpeteniilor, au intrat în serviciul împăratului. Ajunși aici, ei au continuat luptele cu pecenegii lui Tyrach, rămași în nord, și au năvălit în stânga Dunării. În acest moment

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Acești pecenegi se refugiaseră în sudul Dunării, după ce au fost izgoniți din sudul Rusiei de cneazul Vladimir Monomahul, în 1121, împreună cu berendeii (vezi mai jos). Dealtfel, ei nu puteau rămâne oricum în sudul Rusiei, din cauza presiunii cumanilor, și au fost siliți să se refugieze la Bizanț. În 1143, pecenegii sunt menționați alături de cumani și franci între populațiile ce prădau apusul Imperiului. Rămășițele hoardelor turanice (pecenege) s-au refugiat în Ungaria, unde cronicile latine vorbesc despre un "duce al cumanilor" fugit în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
frumoase ca acestea". După întoarcerea din expediție, Gingis, bucuros de cele aflate, a acordat lui Djuci, primul său fiu, dreptul de a lua în stăpânire teritoriile est-europene. Dar înfrângerea cumanilor, în 1223, nu a rămas fără urmări, deoarece i-a silit pe aceștia să caute alianța statelor puternice din răsăritul Europei, fie și prin acceptarea convertirii la creștinism. Expedițiile mongole spre Europa răsăriteană au fost amânate un timp din cauza morții lui Djuci, fiul cel mare al lui Gingis, urmată curând de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ajutor din partea statelor vecine, a opus o slabă rezistență și a fost supus de mongoli. La începutul lui 1238, ei au pornit spre Vladimir, cel mai puternic cnezat rusesc. Dar garnizoanele militare din Kolomna, Moscova, Vladimir și Suzdal au fost silite să capituleze, iar lupta de pe râul Sit, cu cneazul Iurii Vsevolodovici, s-a încheiat cu victoria mongolilor. În mod cu totul neașteptat, ei nu au atacat Novgorodul, centru comercial prosper din nord-estul Europei. Pe parcursul anului 1238, mongolii și-au concentrat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
statutul teritoriilor românești stăpânite de tătari, locuitorii din regiunile împădurite și muntoase de la sud și est de Carpați, adică cea mai mare parte a lor trebuie să fi rămas, spune Panaitescu, sub oblăduirea voievozilor români, în schimb, ei au fost siliți să ia parte cu cete proprii la expedițiile de pradă ale dominatorilor. În sensul acesta, călugării minoriți (franciscanii) notau că în oastea mongolă erau și "creștini din cei răi" sau "trei sferturi din oastea lor este alcătuită din alte neamuri

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și, în acest scop, au fost organizate recensăminte supravegheate de puterea mongolă. Novgorodul, cruțat de marea invazie, a fost ulterior supus și impus la tribut cu ajutorul militar al marelui cneaz Aleksandr Nevski. Cnezatele ruse apusene Halici și Vladimir au fost silite să se supună și ele mongolilor, în ciuda vecinătății și a relațiilor cu Apusul. În 1245, cneazul Daniil se afla la curtea lui Batu și prin închinarea lui, întreaga lume rusă intra sub obediența Hoardei de Aur. Teritoriile de pe țărmul nordic

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
tributul. Existența prestațiilor tributare, la mijlocul secolului al XIII-lea, poate fi dedusă din însemnările de călătorie ale lui Guillaume de Rubruck și documentele cancelariei ungare.8 Teritoriile românești extra-carpatice și formațiunile politice existente, unele dependente de coroana ungară, au fost silite, sub impactul șocului psihologic provocat de năvălitori, să recunoască dominația tătară. Dar acele căpetenii tătare care primiseră ținuturile din zona Dunării de Jos încă nu știm dacă le-au folosit efectiv pentru pășunatul turmelor (Bugeacul și Bărăganul), în urma retragerii acestora

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
urmărit o apropiere de Rusia apuseană-Halici-Wolhynia, unde domnea atunci cneazul Daniil Romanovici. După 1245, s-a încheiat o înțelegere între cele două părți, întărită prin legături matrimoniale între ele. Deși, pe de altă parte, chiar în 1245, cneazul a fost silit să se prezinte la curtea hanului, pentru fixarea statutului de dependență față de Hoardă, iar trupele mongole au pătruns în mod repetat în Halici, Daniil nu a renunțat la suveranitatea statului său. Numai după moartea sa, în 1264, Rusia haliciană a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]