12,570 matches
-
În mod tradițional de zeul solar. Celxe "Cel" mai important edificiu sacru din Ebla era templul D, la limita vestică a acropolei. Stăpâna templului era probabil Ishtarxe "Ishtar", după cum sugerează o inscripție a unui rege din epocă și alte indicii arheologice și iconografice care evidențiază trăsături de zeiță cerească, patroană a fertilității și cultul fecundității, legată de regalității. Cultului zeiței Ishtar Îi era Întotdeauna consacrată o terasă foarte amplă, care a fost pusă În legătură cu „Înălțimile” biblice și despre care se presupune
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
izvoarele scrise lipsesc În mare măsură, a fost posibil sa reconstruim un sistem calendaristic folosit chiar la Ebla; În orice caz pentru această epocă, cu excepția câtorva inscripții votive de pe statui, toate informațiile despre religie ne vin În mod esențial pe cale arheologică: marile sanctuare urbane dedicate lui Daganxe "Dagan", lui Ninkhursag, lui Shamashxe "Shamash", zeițelor Ninnizazaxe "Ninnizaza" și Ishtaratxe "Ishtarat", și unei Ishtarxe "Ishtar" „virile”. În orice caz, se creează impresia că nucleul panteonului a fost constituit de divinități semitice, ascunse În spatele
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
societatea umană. Reiese, de asemenea, și rolul primar pe care trebuia să-l aibă fiica regelui În ceremoniile funebre În cinstea suveranului defunct, În timp ce elementele de cunoaștere rituală menționate În texte Își găsesc un corespondent precis În documentația rituală și arheologică (elemente care confirmă „actualitatea” textului În cultul practicat la Ugarit). Mitul lui Aqhatxe "Aqhat" povestește tot despre un rege fără fii, Danilxe "Danil", care reușește să aibă cu ajutor divin un moștenitor de parte bărbătească, Aqhat, Înzestrat cu toate virtuțile
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
divin nu se pretează Întotdeauna la o interpretare imediată. Fiecare divinitate este caracterizată totuși sub forme destul de tipice care ne servesc În general la individualizarea personalității lor și a celor mai evidente atribuții. Toate aceste izvoare trebuie integrate apoi descoperirilor arheologice, de vreme ce erau legate și destinate funcțional În primul rând edificiilor cu caracter sacru. După cum se vede, o astfel de documentație păstrează tăcerea asupra eventualelor tradiții mitologice și este foarte laconică În ceea ce privește cultul practicat; pare totuși deductibil un caracter În principal
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
ar putea intra În acest panteon; În același timp, Întregul context divinatoriu și oracular presupus de personaj constituie un exemplu prețios pentru practicile și credințele religioase din mediul cultural căruia Îi aparțin amoniții. În final, trebuie să menționăm o descoperire arheologică ce aparține epocii bronzului cu numeroase implicații istorico-religioase, chiar dacă legătura sa directă cu amoniții din epoca istorică este doar o ipoteză. Un edificiu sacru folosit În secolul al XIII-lea Î.Hr. a fost scos la lumină la circa 3
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
deosebit caracterul violent al execuțiilor, un rit care ne duce cu gândul la executarea fiilor lui Saul de către ghibeoniți (2 Samuel 21,1-14). În orice caz, tradițiile referitoare la sacrificiile umane mai ales În regiunea În discuție, reunite cu dovezile arheologice, Întăresc posibilitatea ca templul să fi fost destinat uciderii ritualice de persoane, În contexte puțin clare și pentru destinatari de neprecizat. O ultimă Însemnare cu privire la cutumele funerare și concepțiile escatologice ale amoniților: cele dintâi atestă indicii care ne fac să
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
apoi supuși asirienilor, babilonienilor și, În sfârșit, persanilor. Au urmat În general o politică pacifistă ce le-a asigurat prosperitatea, datorată și controlării comerțului dintre Arabia și Siria. Despre religia edomită nu avem practic nici un izvor scris; chiar și datele arheologice (așezăminte sacre, figurine, obiecte de cult) sunt foarte puține. Totuși suntem În fața unei probleme interesante, de vreme ce Vechiul Testament - spre deosebire de atitudinea adoptată În cazul amoniților și moabiților - nu condamnă obiceiurile religioase edomite și nici nu menționează vreo divinitate (singura excepție fiind 2Cronici
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
26; 18,25) și aveau propriile tradiții rituale și funerare, evidențiate de folosirea unor sarcofage antropoide tipice, de origine egipteană, găsite În acest loc. Absența aproape totală a izvoarelor scrise poate fi suplinită Într-un mod profitabil de ultimele descoperiri arheologice care pot fi legate de cult. Astfel, s-a subliniat În mod deosebit că diverse unelte și obiecte filistene pentru uzul cultual Își găsesc corespondent În aria Mării Egee. Să ne amintim, printre altele, de kernoi pentru libații, cu forme tipice
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Micene În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și descoperirea Cnossosului făcută de Sir Arthur Evans la Începutul secolului trecut, timp de mai multe decenii a predominat tendința de a confunda religia minoică cu cea miceniană. Din documentația arheologică ieșea la suprafață o lume preelenică ce părea că, din insula Creta, Își extinsese controlul asupra continentului grec, Îmbrățișându-l Într-o unitate religioasă și culturală moștenită apoi de către micenieni, cu formele și conținuturile sale, În epoca protoistorică. Dar grandoarea
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Hr. și apoi chiar În Creta, avea un accentuat caracter militar și vorbea o limbă proto-greacă, ieșită la iveală fără Îndoieli din descifrarea scrierii. Cu toate acestea, diferențele etnice, dezvăluite de limbă, și cele culturale, lăsate să transpară din documentația arheologică, nu autorizează excluderea unei oarecare continuități Între aceste universuri: Între secolele al XV-lea și al XIV-lea Î.Hr. micenienii apar ca fiind bine stabiliți În Creta și de acum Înrădăcinați În civilizația insulei. Dar absența unei documentații scrise
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
minoicul de mijloc, cât și cel silabic, cunoscut ca liniar A, din minoicul târziu, nu au fost Încă descifrate cu certitudine. Bănuiala că ar fi vorba despre o limbă Înrudită cu cele din aria anatoliană și analogiile oferite de materialele arheologice au Împins mai mulți cercetători să interpreteze expresiile religioase ale civilizației cretane În lumina unor forme analoage ce s-au dezvoltat deja din neolitic pe coastele Mediteranei de răsărit și mai ales În Anatolia, dacă nu să situeze de-a
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
expediția de la Troia, erau diferiți din punct de vedere cultural și etnic de cretani, acest fapt nu Înseamnă că nu au suferit influența lor și nici că Între cele două civilizații nu au intervenit procese de interacțiune. De altfel, documentația arheologică dezvăluie o puternică prezență cretană pe continent În secolul al XVI-lea și, la fel, scrierea Liniar B este o adaptare a scrierii Liniar A la dialectul micenian. De aceea, este probabil ca atitudinile de viață, obiceiurile și tradițiile culturale
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
mediteranean și chiar În Creta minoică (subcapitolul 2.3b), păstrându-se până și În Grecia clasică, uneori aluziv, uneori fățiș, În tradiția lui pharmakos, care avea scopul purificării cetăților (cf., În acest volum, „Religia greacă”, subcapitolul 2.3a-b). Dacă descoperirile arheologice ar confirma această practică și pentru religia miceniană, atunci o tăbliță din Pilos (PY Tn 316) s-ar dovedi o seacă și birocratică Înregistrare a unor victime omenești: o femeie pentru Potniaxe "Potnia", pentru manasa, care nu este mai bine
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
era Pythiaxe "Pythia", o fecioară care Îndeplinea această slujbă pentru toată viața. Ea Își dădea răspunsurile după ce intra În extaz, Învăluită de vaporii care se ridicau dintr-o crăpătură În pământ care nu a fost, de altfel, identificată de săpăturile arheologice. Transa era probabil indusă artificial, iar profețiile, de cele mai multe ori În hexametri, pentru că limba zeilor nu cunoaște proza, erau neclare. Sanctuarul dispunea totuși de personal specializat (prophètai) destinat interpretărilor lor. Devenit destul de repede un loc de cult panelenic, oracolul din
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
periferice ale epocii clasice, ale căror recuperări moderne s-au făcut În esență pe calea arheologiei: liniile fundamentale ale religiei (ca și ale istoriei și culturii) etruscilor au fost Într-adevăr reconstruite mulțumită unei munci complexe și sistematice de filologie arheologică și epigrafico-lingvistică ce a prelucrat date provenind din săpăturile făcute În sanctuare, așezări și morminte, date iconografice desprinse din reprezentări care țin de decorațiunile de pe temple, fresce, vase, candelabre, oglinzi și lăzi În care se păstrau obiectele votive, dar și
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
a prelucrat date provenind din săpăturile făcute În sanctuare, așezări și morminte, date iconografice desprinse din reprezentări care țin de decorațiunile de pe temple, fresce, vase, candelabre, oglinzi și lăzi În care se păstrau obiectele votive, dar și date epigrafice și arheologice relative la obiecte votive și la materiale atât de uz sacru, cât și cotidian. Într-o asemenea reconstruire, un spațiu vast a fost acordat - chiar dacă În forme prudente și dirijate - puternicelor analogii stabilite cu ansamblurile de mituri și ritualuri ale
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
chiar dacă natura lor rămâne În esență ipotetică. 2. PROTOISTORIA ȘI CONCEPȚIILE RELIGIOASE CELE MAI VECHITC "2. PROTOISTORIA ȘI CONCEPȚIILE RELIGIOASE CELE MAI VECHI" Recuperarea primelor documente sigure ale religiei protoistorice etrusce este un rezultat neașteptat al ultimilor ani ai cercetării arheologice. Descoperirea, făcută cunoscută În 1986, a unui loc de cult ce avea și un neîndoielnic caracter „politic” (a fost propusă identificarea lui cu o curie, instituție politico-religioasă proprie arhaismului roman, dar a cărei existență este cunoscută În Etruria grație unei
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
istorică, chiar și extraurbane, la Veii și În aceeași Tarquinia: grație acestui context sacral atât de vechi ne-a fost În sfârșit documentată În mod tangibil existența cultelor colective protoistorice, de obicei greu de identificat din cauza normalei absențe printre materialele arheologice a unor „semne” specifice ce țin de sfera sacrală, făcând, evident, excepție de ritualul funerar. La fel, rarele mărturii iconografice referitoare la imaginarul religios etrusc din epoca protoistorică Înregistrează existența unei reprezentări teriomorfice sau, În orice caz, non-antropomorfice a divinității
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
interpretări și acestor „Împrumuturi”, integrate cu figurile divine de origine italică amintite mai sus (Selvansxe "Selvans", Satrexe "Satre", Surisxe "Suris", Veivexe "Veive", Anaxe "Ana" și așa mai departe), ajung să se precizeze contururile panteonului etrusc: unele cercetări iconografice sau considerații arheologice au permis atribuirea cu o oarecare verosimilitate a unor funcții și a unei fizionomii celorlalte nume din bogatul panteon etrusc care nu a fost grecizat. Astfel, Culsansxe "Culsans", al cărui nume pare să derive din etruscul culs-, „poartă”, este o
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
vizau sfera puterii. Această atitudine le-a asigurat haruspiciilor etrusci un rol oficial pe scena politico-religioasă a Romei, unde erau chemați, prin lege, În cazurile unor ostenta ce arătau o ostilitate divină neîndoielnică: lunga listă transmisă de izvoarele analistice și arheologice romane privitoare la prodigia care s-au Întâmplat la Roma și la respectivele procurationes prodigiorum sugerate de haruspicii etrusci și În general Îmbibate de logici ale magiei „simpatice”, constituie ansamblul cel mai semnificativ de informații antice pe care le posedăm
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
cu siguranță la răspândirea cunoașterii administrației și obiceiurilor romane, ca și a unei vagi religiozități (propagare prin aculturație). Totuși, după câte se pare, acest lucru nu a Însemnat neapărat răspândirea religiei romane ca atare (Sherwin-White, 1939). Mărturii literare, epigrafice și arheologice provenind din teritoriile grecești arată că religia romană era puțin atestată printre grecii de cetățenie romană. Dobândirea cetățeniei romane nu implica o „convertire” la religia romană. Acest fapt arată limpede că, În antichitate, drepturile și Îndatoririle politice erau net distinse
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
și semnificația pe care descoperirile miceniene o vor căpăta pentru civilizația din Italia centrală constituie Încă obiect de discuție, dar este vorba despre elemente În care se poate avea mai multă Încredere pe plan metodologic, sunt mai controlabile În plan arheologic și pot fi integrate În istoria Italiei. b) Religia miceniană din epoca bronzului la Roma 1. Ceramica miceniană și fragmente ale unor obiecte de bronz (ceaune, suporturi, trepiede de manufactură miceniană) au fost găsite În Ager Laurentinus (Casale Nuovo) și
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
de istoria epocii bronzului a Italiei meridionale, a Siciliei, Sardiniei și ariei egeene. În schimb, este mai greu să evaluăm consecințele care pot fi trase din acest fapt pentru protoistoria religiei romane. 2. Menținându-se În strânsă legătură cu cercetarea arheologică și cu o Înțelegere clară a dificultăților metodologice, Emilio Peruzzi a Încercat să arate pe plan lingvistic că unii termeni micenieni au trecut În sabină sau latină și să explice acest fapt din punct de vedere istoric 1. Să Încercăm
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
baza pe teologia elenică a maestrului său Walter F. Otto și folosea În special cercetările făcute despre mormintele italice (F. v. Duhn), numele proprii latinești (Wilhelm Schulze) și cuvintele etrusce din latină (Paul Kretzschmer). Reunind rezultatele obținute În domeniul lingvistic și arheologic și cunoștințele filologice și istorice, Altheim ajunsese să propună următoarea teză: la vremea În care au apărut primele instituții privind sărbătorile și lumea zeilor, nu exista o Romă autohtonă, fără influențe din exterior; influența greacă nu a intervenit după o
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
importanță deosebită pentru Roma a căpătat-o „Cumae, cetatea (polis) cea mai veche Între cele din Grecia și din Italia” (Strabon, 5, 4, 4). Data Întemeierii pe care ne-o furnizează Eusebiu-Ieronim este 1051 Î.Hr., dar documentele istorice și arheologice duc până În preajma anului 750 Î.Hr. (Dunbabin, 1948; Alföldi, 1965; Pugliese Carratelli, 1990, pp. 189-199). Din acest loc, „Delfi a Italiei” (Heinrich Nissen), la sfârșitul perioadei regilor, romanii au primit cărțile sibiline și deci un instrument pentru reforme religioase
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]