13,496 matches
-
și șansele de a se deschide curând erau aproape nule. Cei mai mulți profesori fuseseră expulzați sau pur și simplu fugiseră din țară. Soldatului nu-i rămânea decât să-și aștepte recompensa. Până atunci, a decis să încredințeze cutia cu craniul cel ciudat cumnatului său, care deținea un grajd de cai în Petrograd, și să plece în satul lui, care se afla la vreo trei sute de kilometri mai departe. Nu se știe din ce motive, soldatul n-a mai ajuns niciodată la Petrograd
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
animal cu un singur corn. În cele din urmă însă, Comitetul de Expertiză al Academiei Sovietice de Științe a concluzionat că „obiectul“ respectiv era irelevant pentru evoluția speciilor și, nefiind vorba decât de un exemplar de cerb care suferise o ciudată mutație genetică, nu merita să se mai investească în el. Craniul a fost returnat profesorului Petrov de la Universitatea Leningrad. Profesorul Petrov a așteptat răbdător vremuri mai bune, în speranța că cercetările lui vor fi recunoscute până la urmă. N-a fost
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
înainte. Există perturbări în câmpul sonor. Se mai întâmplă să dispară sunetele complet. — Dispar sunetele? — Da, zise ea apăsat. A început bruiajul adineauri. Am impresia că s-a întâmplat ceva cu bunicul. Mă auzi? — Da, foarte bine chiar. Era nepoata ciudatului bătrân care îmi făcuse cadou craniul de unicorn. Domnișoara cea grăsuță, îmbrăcată în roz. — Bunicul n-a mai venit deloc, a început și bruiajul... Sigur a pățit ceva. I-am telefonat la laborator, dar nu răspunde. Cred că au pus
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
M-am mirat cu atât mai mult, cu cât se afla atât de aproape de Zid. Pământul era acoperit de un covor des de iarbă, iar deasupra capului am zărit, printre crengile copacilor, un petec de cer de o formă extrem de ciudată. Fundația peste care am dat într-un capăt al luminișului trăda o fostă construcție. Analizând-o atent, am tras concluzia că fusese o clădire înălțată cu meticulozitate, după un plan foarte bine pus la punct. Avusese trei camere separate, o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
peisaje familiare: iarba vălurindu-se în bătaia vântului, nori albi plutind pe cer, lumina soarelui reflectându-se în apa râului... Numai că asemenea priveliști nu fac decât să stârnească o tristețe și mai profundă în sufletul meu. O tristețe cumplit de ciudată. Apar ca niște aburi care trec prin dreptul unei ferestre și apoi dispar fără să lase nici măcar o urmă. Dispar ca apa la reflux. Își pierd treptat căldura și se întorc în craniul alb și rece din care au ieșit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
bogată. Mi-am sporit prin acțiuni banii moșteniți și cei din asigurarea pe viață. Nici nu poți să-ți imaginezi de câte ori mi-au crescut acțiunile. A scos o cheie din buzunar și a descuiat liftul. Iarăși liftul acela imens și ciudat! — Prin acțiuni? am întrebat. — Da. M-a învățat bunicul cum să procedez. Cum să aleg cele mai bune informații, cum să citesc datele de la bursă, cum să scap de taxe, cum să-mi transfer banii la bănci din străinătate și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Râul înghețase aproape de mal și se așternuse și acolo zăpadă. Nu mai era nimeni pe străzi în afară de mine. Nu bătea vântul, nu se zăreau păsărele. Absolut nici o mișcare în jur. Se auzea doar zăpada scârțâind sub picioarele mele. Un scârțâit ciudat al cărui ecou se izbea parcă de zidurile caselor. Când m-am apropiat de poartă, l-am văzut pe Paznic în piațetă, sub căruța pe care o reparase împreună cu Umbra. Îi ungea osia și roțile. Căruța era încărcată cu oale
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
fiecare lacrimă căzându-mi în poală. M-am spălat pe față cu apă rece, dar fără nici un rezultat. Am tras draperia. M-am lăsat pradă întunericului infinit, cu ochii închiși. Prin fața lor au plutit tot felul de linii și forme ciudate. Ore-n șir. La ora zece, Colonelul a bătut la ușă. Avea în mână o tavă cu două cești de cafea. M-a găsit cu fața-n jos, pe pat, tamponându-mi pleoapele cu un prosop rece. Simțeam încă o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
nu i-ar fi dat nimănui prin cap că ar putea exista aici o ieșire secretă. Am impresia că bunicul tău e de-a dreptul maniac în materie de uși secrete. — De ce zici asta? Nu e maniac. Nu are deprinderi ciudate și nici n-a făcut tot ce-a făcut numai din obsesie. Este puțin mai dotat decât alții și priceput într-o mulțime de domenii. De la astronomie până la genetică. Nu mai e nimeni ca el. Mulți fac pe nebunii prin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Cu cât înaintam, cu atât aveam senzația că trupul nu-mi mai aparține. Așa e. Dacă nu-l vezi, începi chiar să te îndoiește de existența lui. Mi-am ridicat palma în fața ochilor. N-am văzut-o. Senzația este foarte ciudată când nu-ți poți vedea propriul corp. Ajungi să presupui doar că-l ai. Bineînțeles că simțeam durerea provocată de ciocnirile de boltă, durerea de la tăietură, pământul sub picioare. Dar era doar durere și intuiția primitivă de atingere a pământului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
primăvara. Plin de vigoare. — Erau păsări cu penele roșii și capul negru. O mulțime. Spre deosebire de ele, graurii arătau ca niște funcționari de bancă. Și ei veneau și ciripeau când stătea ploaia. Știu că am considerat atunci că lumea era tare ciudată, că erau milioane de pomi de camfor pe lume - nu trebuia neapărat să fie numai din ăștia - și că sute de milioane de păsări poposeau pe crengile lor când stătea ploaia și-și luau zborul când începea. Îmi aduc aminte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Nici măcar o carte, un caiet sau vreun carnețel. Am deschis și alte sacoșe și geamantane, dar cele mai multe conțineau articole de voiaj aruncate alandala, de parcă bagajele fuseseră făcute în grabă. Din fiecare lipsea ceva parcă. Mi-au făcut o impresie foarte ciudată. Pe scurt, conținutul geamantanelor și sacoșelor nu spunea nimic despre personalitatea posesorului și despre viața pe care ar fi dus-o. N-aveau absolut nimic specific. Nici îmbrăcămintea nu se remarca prin ceva deosebit. Nimic de calitate superioară, dar nici
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
tare mult. Nici nu știu cât. Puteau foarte bine să fi fost trei-patru minute sau treizeci-patruzeci de minute. Pierdusem complet noțiunea timpului din pricina spaimei și a zăpăcelii. Îmi paralizaseră resortul interior cu totul. Uitasem de oboseală, uitasem de rană. Simțeam o amorțeală ciudată în ambele coate, dar asta era tot în materie de senzație fizică, singura pe care o percepeam în timp ce continuam să fug nebunește. Nu-mi rămăsese decât dorința de a fugi. Picioarele se mișcau și loveau pământul absolut natural, de parcă mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
iar fata. În clipa în care a rostit cuvintele, au încetat brusc vâjâitul și huruitul care urcaseră de pe fundul gropilor și făcuseră aerul să vibreze. Parcă le-ar fi tăiat cineva de la rădăcină cu un topor. Ce întrerupere neașteptată și ciudată! Fără nici un avertisment, fără reverberații. Într-o clipă mi-a dispărut presiunea din urechi. Era cât pe-aci să mă dezechilibrez din pricina asta, dar mi-am revenit foarte repede. Mă dureau parcă urechile de atâta liniște și nici nu mi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
a clădirilor. S-a rupt firul amintirilor. Nu eram absolut convins că mi se întâmplaseră toate astea. Oricum, era prima oară când îmi zburau prin minte. Puteau foarte bine să fi fost creații ale propriei mele imaginații în contextul întunericului ciudat și al vuietului apei. Am mai întâlnit asemenea situații relatate în cărți de psihologie. În cazuri extreme, omul inventează un scenariu care să-l apere de realitatea cruntă. Cel puțin aceasta era explicația pe care o dădeau psihologii. Numai că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
constatat că acesta nu era decât o deschizătură rotundă în stâncă. Era ca o încăpere mare, luminată cu o lampă alimentată cu gaz de la butelie, așezată într-o nișă. Lumina era gălbuie, iar pe pereți pluteau tot felul de umbre ciudate provocate de granulația stâncii. Bătrânul stătea lângă lampă, înfășurat într-o pătură. Din cauză că fața îi era luminată doar pe jumătate, ochii îi păreau adânciți în orbite. Doar păreau așa. Adevărul e că era sănătos tun. Credeam că nu mai ajungeți
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
o masă de prânz când s-a servit suc de struguri. Fata cea durdulie a pufnit în râs, dar mie nu-mi venea deloc să râd. După ce mi-au introdus sistemul de permutări, am avut aproape tot timpul niște senzații ciudate. De exemplu, mirosul de pepene galben pe care-l răspândea parfumul fetei îmi lăsa impresia că îmi răsună ceva în cap. Or, dacă sistemul cognitiv se modifica la fiecare miros, situația devenea foarte gravă. — Am rezolvat problema introducând niște unde
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mai departe de permutări fără nici o problemă. Ceea ce mă face să cred că ești înzestrat cu ceva special, un ceva care le-a lipsit celorlalți douăzeci și cinci. Ce înțelegeți prin „special“? — Păi, hai să vedem! N-ai suferit de nici o boală ciudată, n-ai avut halucinații vizuale ori auditive, n-ai leșinat... Am dreptate? — Da, aveți. Nici un fel de halucinații. Singurul lucru care mă îngrijorează este că am devenit sensibil la miros, în special de fructe. — Asta se poate întâmpla oricui. Am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
urme. Iarna cea lungă își pusese puternic amprenta. Singurii care au reușit s-o înfrunte au fost copacii uriași care-și înălțau crengile spre cerul înnorat. După ce-am intrat în pădure, ni s-a părut că auzim niște sunete ciudate. Semănau cu cele produse de o briză puternică, dar nici urmă de așa ceva în jur. În plus, erau monotone. Sunetele se întețeau pe măsură ce înaintam în pădure, dar nu ne-am dat nici unul seama despre ce putea fi vorba. Și bibliotecara
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
un teren viran, iar la capătul lui, un fel de magazie mare. N-ai fi zis că e centrală electrică. Nici un semn particular în sensul acesta. Nu era dotată cu echipament special, nu se zăreau fire de înaltă tensiune. Zgomotul ciudat pe care-l auzisem până atunci părea să vină chiar din interiorul respectivei clădiri. La intrare erau uși duble din fier, iar pe zid se zăreau pe alocuri ferestre mici. Drumul se termina aici. Se pare că asta-i centrala
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
fie mai simplu. Mâine la prânz. Am clătinat din cap. Ca să fie mai simplu? Ce anume? Am mai luat o gură de whisky. Oricât beam, nu simțeam că alcoolul și-ar face vreun efect. Nici măcar nu-i simțeam gustul. Aveam ciudata senzație că mi s-a pietrificat stomacul. — Ce-ai de gând să faci? mă întrebă fata, punându-și palma pe genunchii mei. — Habar n-am. Vreau neapărat să ies la suprafață. Nu pot să stau să aștept aici mersul lucrurilor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
chiar dacă se deschisese iar. Chiar nu ești supărat pe bunicul meu? Vocea ei a răsunat din adâncurile beznei. Mi-a fost greu să-mi dau seama dincotro venea. — Nu știu ce să zic. Și ecoul vocii mele venea parcă dintr-o direcție ciudată. Oricum nu mai e nimic de făcut și m-am resemnat de când am auzit toată tărășenia. — Cum poți să spui așa ceva? Nu sunt o personalitate și nici prea deștept. Dar mai devreme ai spus că ești mulțumit de viața pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mădularele. Dârdâiam și-mi clănțăneau dinții. Nici nu mai eram capabil să scot vreun sunet articulat. — Sigur. Puțin mai la dreapta, zise ea. M-am mutat iar puțin spre dreapta, tremurând tot. În cele din urmă am avut o senzație ciudată. Atinsesem cu mâna stângă un obiect. Era ca un scut rotunjit, de mărimea unui disc. Am trecut degetele pe suprafața lui și am simțit un fel de crestături artificiale. Am îndreptat lanterna într-acolo și am studiat obiectul cu multă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
sat din Yugoslavia, să fiu cioban și să privesc Carul Mare seară de seară. Toate, dar absolut toate - Skyline, Duran Duran, brățările de argint, permutările, costumul meu bleumarin - mi se păreau acum un vis îndepărtat. Erau doar frânturi de amintiri ciudate, suprapuse unele peste altele și presate până la dimensiunea unei cărți de credit. Privite din față, mi se păreau puțin anormale, iar din laterală arătau ca o linie subțire fără nici o semnificație. Acolo or fi adunate toate, dar n-a rămas
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
am privit pe fereastră. Mi-am dat seama imediat ce se întâmpla. Sub fereastra mea, trei bătrâni săpau o groapă adâncă. Vârfurile cazmalelor se ciocneau de pământul înghețat bocnă și scoteau sunete stridente. Reverberația lor în urechile mele mi se părea ciudată. Poate din pricina frigului. Sau poate pentru că mi s-au întâmplat prea multe în ultima vreme și nervii mei erau încordați la maximum. Ceasul arăta aproape ora zece. Niciodată nu m-am sculat atât de târziu. De ce nu m-a trezit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]