12,526 matches
-
Înjumătățirea producției interne, În numai un an. Guvernul laburist britanic a eșuat, de asemenea, În Încercarea de a stăvili afluxul de filme americane. Numai Franco a reușit să restricționeze importurile În Spania (În ciuda tentativei producătorilor americani de a „boicota” piața spaniolă Între 1955 și 1958), iar asta numai fiindcă nu era obligat să dea socoteală opiniei publice sau să anticipeze consecințele politice ale deciziilor sale. Dar chiar și În Spania, după cum am văzut, filmele americane depășeau cu mult ca număr producțiile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unde toate școlile primare de la Saigon la Dakar predau despre nos ancêtres les Gallois („strămoșii noștri galii”) și proclamau, fie și numai În principiu, importanța unei asimilări culturale uniforme care ar fi fost de neconceput pentru administratorii coloniilor britanice, belgiene, spaniole sau portugheze 2. Numai În Franța era posibil ca guvernul din metropolă să trateze cele mai prețioase posesiuni coloniale nu ca pe niște pământuri străine, ci drept anexe administrative ale Franței Înseși. Astfel, „Algeria” era doar o expresie cu utilitate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Centrală și de Vest. În afară de mult mai vechea colonie din Québec și câteva insule din Caraibe, Africa de Nord (Algeria În special) era singura colonie franceză În care europenii se așezaseră În număr mare. Dar mulți dintre aceștia nu erau francezi, ci spanioli, italieni, greci sau de alte naționalități. Chiar și un algerian tipic francez ca Albert Camus era parte spaniol, parte francez, iar strămoșii lui de origine franceză sosiseră foarte recent În Algeria. Franța nu avusese de multă vreme un excedent de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În special) era singura colonie franceză În care europenii se așezaseră În număr mare. Dar mulți dintre aceștia nu erau francezi, ci spanioli, italieni, greci sau de alte naționalități. Chiar și un algerian tipic francez ca Albert Camus era parte spaniol, parte francez, iar strămoșii lui de origine franceză sosiseră foarte recent În Algeria. Franța nu avusese de multă vreme un excedent de populație. și spre deosebire de Rusia, Polonia, Grecia, Italia, Spania, Portugalia, Scandinavia, Germania, Irlanda, Scoția (și chiar Anglia), Franța nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Nagy) a semnificat o autentică ridicare a democrației Împotriva dictaturii, a libertății contra tiraniei. Părea, În sfârșit, posibil să vorbești despre comunism și libertate În aceeași propoziție. Cum avea să spună mai târziu Jorge Semprún, pe atunci un tânăr comunist spaniol care lucra clandestin În Paris, „cuvântarea secretă ne-a rupt lanțurile; ne-a dat măcar șansa să fim eliberați din... somnul rațiunii”. Clipa de speranță a luat sfârșit odată cu invadarea Ungariei. Câțiva observatori din Occident au Încercat să justifice intervenția
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Democrată Germană În favoarea Republicii Federale Germane Între 1950 și 1961 optau poate pentru libertate politică, dar, Îndreptându-se către Vest, căutau și slujbe bine plătite și o viață mai bună. În această privință, ei diferă foarte puțin de contemporanii lor spanioli sau italieni - sau de sfertul de milion de suedezi din centrul și nordul rural al țării, care s-au mutat la oraș În deceniul de după 1945. Mare parte din această mișcare a fost provocată de inegalitățile de venit; dar dorința
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Franța din vechile așezări imperiale din Asia, Africa, America de Sud și Pacific erau albi educați sau fermieri pensionați. Chiar și cetățenii algerieni care trăiau În Franța În 1969 se cifrau la doar 600.000, mai puțin decât minoritatea locală italiană sau spaniolă. Chiar și În Marea Britanie, unde guvernele anilor ’50 au Încurajat În mod activ imigrația din Caraibe pentru a completa necesarul de personal din transporturi și serviciile municipale ale țării, cifrele nu erau frapante. La recensământul din 1951, 15.000 de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au Înrăutățit progresiv odată cu sfârșitul anilor ’50. Ușor de imaginat pe ce artere s-au produs: șoseaua A303 sud-vest de la Londra la Cornwall; Routes Nationales 6 și 7 de la Paris spre coasta mediteraneană; Route Nationale 9 de la Paris la granița spaniolă (de la câteva mii de turiști În 1955, numărul de francezi care vizitau Spania a crescut la trei milioane În 1962 și șapte milioane doi ani mai târziu - În Spania lui Franco, chiar și francul francez era puternic, mai ales după
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
RFG, Austria și Italia a Încetat să mai fie foarte strânsă 8. Chiar În Spania lui Franco, unde ierarhia catolică locală se bucurase de puteri și privilegii neobișnuite, Conciliul Vatican II a provocat schimbări dramatice. Până la jumătatea anilor ’60, conducătorul spaniol condamnase orice manifestare care contravenea fățiș credinței sau practicii religioase catolice. Dar În 1966 el s-a simțit constrâns să promulge o lege care le permitea și altor Biserici creștine să subziste, deși catolicismul rămânea privilegiat; patru ani mai târziu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
deși catolicismul rămânea privilegiat; patru ani mai târziu, libertatea cultelor (creștine) era deplină. Reușind În sfârșit să „dezinstaureze” Biserica Catolică și să introducă o minimă distincție Între aceasta și regim când Franco Încă mai trăia, Vaticanul a atenuat pentru Biserica spaniolă consecințele colaborării sale Îndelungate cu „vechea stăpânire”. Această rupture culturelle, cum i s-a zis În Belgia și nu numai, Între religie și politică, precum și Între Biserica Catolică și trecutul său recent e definitorie pentru spiritul „șaizecist”. Reformismul Vaticanului avea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
oțelarii valoni În șomaj (vezi capitolul XXII). Bascii și catolicii din Ulster erau, Însă, altă poveste. țara Bascilor, situată În nordul Spaniei, a fost dintotdeauna ținta mâniei lui Franco: În parte fiindcă era sinonimă cu cauza republicană În războiul civil spaniol, În parte fiindcă cererea străveche a bascilor de a li se recunoaște diferența contraria profund instinctul centralizator și misiunea autoimpusă a corpului ofițeresc spaniol: consolidarea statului. Tot ce era specific basc (limba, obiceiurile, politica) a fost reprimat cu agresivitate În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dintotdeauna ținta mâniei lui Franco: În parte fiindcă era sinonimă cu cauza republicană În războiul civil spaniol, În parte fiindcă cererea străveche a bascilor de a li se recunoaște diferența contraria profund instinctul centralizator și misiunea autoimpusă a corpului ofițeresc spaniol: consolidarea statului. Tot ce era specific basc (limba, obiceiurile, politica) a fost reprimat cu agresivitate În anii lui Franco. În ciuda propriilor instincte centripete, dictatorul spaniol a mers până Într-acolo Încât a acordat Navarrei (regiune care nu a fost niciodată
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a li se recunoaște diferența contraria profund instinctul centralizator și misiunea autoimpusă a corpului ofițeresc spaniol: consolidarea statului. Tot ce era specific basc (limba, obiceiurile, politica) a fost reprimat cu agresivitate În anii lui Franco. În ciuda propriilor instincte centripete, dictatorul spaniol a mers până Într-acolo Încât a acordat Navarrei (regiune care nu a fost niciodată atât de clar individualizată precum cea bască sau catalană) drepturi, privilegii și o legislatură proprie, numai pentru a le băga În cap bascilor că ei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
inacceptabil politic. Dar, ca și IRA și alte organizații asemănătoare, ETA avea În același timp ambiția să funcționeze ca o societate În interiorul statului. Catolici, stricți și moraliști - stil ce amintea, paradoxal, de Însuși Franco -, activiștii ETA atacau nu numai polițiști spanioli (prima victimă a fost ucisă În iunie 1968) și notabili basci moderați, ci și simbolurile decadenței „spaniole” din regiune: cinematografe, baruri, discoteci, vânzători de droguri etc. La apusul erei Franco, activitățile ETA erau limitate de aceeași represiune care dusese la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Nici execuția a cinci membri ETA În septembrie 1975, cu puțin Înainte de moartea lui Franco, nu a reușit să tempereze activitățile grupului. Instalarea democrației, pe de altă parte, oferea noi oportunități. ETA și suporterii ei doreau independența deplină. Sub Constituția spaniolă de după Franco (vezi capitolul XVI), regiunea bască a obținut Însă doar un statut de autonomie, aprobat prin referendum În 1979. Înfuriată - nu În ultimul rând de faptul că i-ar putea pierde pe simpatizanții moderați, mulțumiți cu autoguvernarea și dreptul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
campania de asasinate și atacuri cu bombă. În perioada 1979-1980, organizația a revendicat moartea a 181 de oameni; În deceniul următor, numărul de victime a fost În medie de 34 pe an. Cu toate acestea - și În ciuda fragilității tinerei democrații spaniole -, ETA și aliații ei nu au izbutit să fructifice politic campania teroristă: singurul ei succes, În februarie 1981, când un mic grup de ofițeri de dreapta a arestat Cortes* În numele legii, ordinii și integrității statului, s-a transformat Într-un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ETA a supraviețuit și supraviețuiește și azi, ucigând din când În când un politician sau un polițist de la țară. Dar ea nu a izbutit nici să mobilizeze sentimentul basc de susținere a independenței politice, nici să strângă cu ușa statul spaniol. Cel mai mare „succes” al ETA s-a produs la Începutul anilor ’80, când acțiunile ei l-au determinat pe prim-ministrul socialist Felipe González să permită unor trupe speciale (Grupos Antiterroristas de Liberación) să se instaleze ilegal pe teritoriul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se instaleze ilegal pe teritoriul francez pentru a depista agenții ETA: Între 1983 și 1987 au fost uciși 26 dintre aceștia. Decizia lui González, dată publicității abia după mulți ani (vezi capitolul XXII), umbrește retrospectiv primii ani ai democrației constituționale spaniole, dar se poate spune că era o reacție remarcabil de temperată În situația dată. IRA Provizorie amintea de ETA ca metode și, parțial, ca obiective. Așa cum ETA Încerca să facă provinciile basce neguvernabile și să forțeze astfel desprinderea lor de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ale comuniștilor francezi de a imita succesul, dacă nu ideile lor au devenit cunoscute sub numele eurocomunism: termen lansat la o Întâlnire din noiembrie 1975 a comuniștilor francezi, italieni și spanioli și acreditat de Santiago Carrillo, secretarul general al comuniștilor spanioli, Într-un eseu intitulat Eurocomunismul și statul (1977). Partidul Comunist Spaniol abia intrase pe scena politică după decenii de clandestinitate, iar liderii săi țineau să-și dovedească orientarea democratică. Ca și camarazii italieni, ei au Înțeles că cea mai bună
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au devenit cunoscute sub numele eurocomunism: termen lansat la o Întâlnire din noiembrie 1975 a comuniștilor francezi, italieni și spanioli și acreditat de Santiago Carrillo, secretarul general al comuniștilor spanioli, Într-un eseu intitulat Eurocomunismul și statul (1977). Partidul Comunist Spaniol abia intrase pe scena politică după decenii de clandestinitate, iar liderii săi țineau să-și dovedească orientarea democratică. Ca și camarazii italieni, ei au Înțeles că cea mai bună metodă era să se distanțeze atât de Uniunea Sovietică din prezent
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
performanța unică de a se impune În anumite regiuni ca partid de guvernare (locală), comuniștii au menținut un scor important, fără a egala Însă culmile succesului din 1976. În alte părți Însă, eurocomunismul și-a continuat netulburat declinul constant. Comuniștii spanioli, care Îl inventaseră, au obținut În 1982 doar 4% din voturi. Paradoxal, Leonid Brejnev Încuviința de la Moscova eforturile eurocomuniștilor de a-și consolida puterea locală distanțându-se de el. Gestul sovietic, corolar al politicii internaționale de destindere din acea perioadă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai mică În sudul Îndepărtat. Proiectele anticlericale și de colectivizare lansate de capii țăranilor și sindicaliștii comuniști au suscitat o opoziție aprigă În regiunile dens populate din nord. În esență, revoluționarii portughezi din 1974 repetau greșeala țărăniștilor radicali din republica spaniolă a anilor ’30: Încercând să impună proprietarilor privați și eficienți din nord o reformă agrară colectivistă bazată pe condițiile sociale din sud, i-au transformat pe aceștia În dușmani. În alegerile pentru Adunarea Constituantă din aprilie 1975, comuniștii nu au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și a fost admisă ca membru asociat În Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (În 1962, Franco a Încercat chiar - fără succes - să intre În Comunitatea Economică Europeană). Noua politică economică a lui Franco venea la momentul oportun. Economia internă spaniolă fusese protejată de competiție În primii ani ai boom-ului postbelic european și se deschidea la timp În fața comerțului internațional. Din 1961, produsul național brut a crescut constant. Procentul celor care munceau pământul - un lucrător din doi În 1950 - a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de dezvoltare”. „Miracolul economic” al lui Franco nu trebuie exagerat. Spania nu era Împovărată de rămășițele unui imperiu și nu a avut de suportat costurile sociale și economice ale decolonizării. Afluxul de capital străin nu provenea din exportul de bunuri spaniole, ci din venitul repatriat al emigranților spanioli și din cheltuielile turiștilor sosiți din nordul Europei: pe scurt, modernizarea economică a Spaniei era efectul prosperității altor națiuni. În afară de Barcelona, Costa Brava, părți din țara Bascilor și (În mai mică măsură) Madrid
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu trebuie exagerat. Spania nu era Împovărată de rămășițele unui imperiu și nu a avut de suportat costurile sociale și economice ale decolonizării. Afluxul de capital străin nu provenea din exportul de bunuri spaniole, ci din venitul repatriat al emigranților spanioli și din cheltuielile turiștilor sosiți din nordul Europei: pe scurt, modernizarea economică a Spaniei era efectul prosperității altor națiuni. În afară de Barcelona, Costa Brava, părți din țara Bascilor și (În mai mică măsură) Madrid, transportul, educația, infrastructura medicală și serviciile spaniole
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]