12,786 matches
-
iar alții, precum ducele Sergiu al VII-lea de Neapole, au pierit. Curajul lui Roger și succesul din prima parte a bătăliei de la Rignano au consolidat reputația sa de războinic de mai târziu. După moartea lui Rainulf de Alife (1139), stăpânirea sa asupra Apulia|Apuliei a devenit sigură, însă papa Inocențiu și principele Robert al II-lea, deposedat de Principatul de Capua au început marșul către Capua. La Galluccio, Roger a organizat o ambuscadă asupra trupelor papale cu numai 1.000
Roger al III-lea de Apulia () [Corola-website/Science/328269_a_329598]
-
și el, în 23 iulie. Guillaume considera că această moarte a constituit o răzbunarea pentru refuzul acceptării pretenției lui Daimbert, deși alți susținători ai lui Godefroy au continuat să dețină turnul până la sosisrea lui Balduin, astfel încât orașul a rămas sub stăpânirea seculară a cruciaților. Albert precizează că Warner "a fost înmormântat cu onoare și conform obiceiului creștinesc în valea lui Iosafat, la intrarea în biserica Sfintei Fecioare Maria." Tot Albert de Aachen îl apreciază pe Warner ca fiind "un soldat ireproșabil
Warner de Grez () [Corola-website/Science/328284_a_329613]
-
În vreme ce fiii săi înăbușeau ultimele focare de rezistență de pe continent, în 5 noiembrie 1139 Roger s-a întors la Palermo, pentru a pune la punct un mare plan de modificare legislativă: Assizele din Ariano, o încercare de a-și întemeia stăpânirea asupra sudului Italiei pe baza unui stat bine sudat. El a revenit pentru a verifica progresele înregistrate de fiii săi în 1140, după care a mers la Ariano, un oraș situat în centrul posesiunilor sale peninsulare (și, de asemenea, unul
Roger al II-lea al Siciliei () [Corola-website/Science/328265_a_329594]
-
atrăgea în jurul său personalități distinse de origini dintre cele mai diverse, precum celebrul geograf arab Muhammad al-Idrisi și istoricul bizantin Nilus Doxopatrius. Regele încuraja pe cei învățați și practica toleranța față de credințele, rasele și limbile din regatul său. Pentru administrarea stăpânirii sale, el a angajat mulți greci și arabi, care aveau pregătirea necesară în tradițiile de mult implantate ale unei guvernări de tip centralizat. El a fost servit de către oameni de naționalități dintre cele mai diverse, precum englezul Thomas Brun, un
Roger al II-lea al Siciliei () [Corola-website/Science/328265_a_329594]
-
Mahdia. În principal datorită lui, o serie de raiduri și cuceriri au fost întreprinse pe coasta nord-africană din regiunea de astăzi a Tunisiei și Libiei (1146-1153). Cucerirea coastei tunisiene a fost pregătită de către Roger al II-lea încă din 1135, stăpânirile fiind ulterior extinse: Tripoli a fost capturat în 1146, iar Cape Bona în 1148. Aceste cuceriri din Africa nu au fost însă de lungă durată, ele fiind pierdute sub domnia succesorului lui Roger, Guillaume "cel Rău" și nu au format
Roger al II-lea al Siciliei () [Corola-website/Science/328265_a_329594]
-
10.000 de oameni, pentru a jefui Eubeea și Almira. În 1158, el a fost de acord să încheie pacea cu bizantinii. Aceste succese (inclusiv diplomatice) se datorau cel mai probabil lui Maio de Bari; pe de altă parte însă, stăpânirile achiziționate de tatăl său în Africa de Nord erau pierdute în fața Almohazilor, și este posibil ca Maio să fi îndemnat la părăsirea lor, în fața pericolelor care amenințau Regatul Siciliei dinspre nord. În acest context, în 1156, o răscoală a izbucnit în orașul
Guillaume I al Siciliei () [Corola-website/Science/328286_a_329615]
-
înlocuitor al tatălui său. După asasinarea lui Maio, palatul regal a fost luat cu asalt de către două rude ale lui Guillaume: Simon, fratele său vitreg și fiu ilegitim al lui Roger al II-lea, pe care Guillaume îl deposedase de stăpânirea asupra Principatului de Taranto la începutul domniei sale, și Tancred, conte de Lecce și fiul bastard al fratelui său mai mare, Roger. Regele a fost capturat împreună cu întreaga sa familiei, viața sa fiind cu greu cruțată de către Richard de Mandra, conte
Guillaume I al Siciliei () [Corola-website/Science/328286_a_329615]
-
construirea unei vămi dincolo de granițele teritoriului stăpânit de aceștia. În 1368 vama Țării Românești se lua la "Longo Campo vel juxta" (actualul Câmpulung), ceea ce ar putea însemna că la acea dată teritoriul pe care se află Oratea nu era în stăpânirea domnilor munteni. Dacă se acceptă această ipoteză, acestea ar însemna că data construirii cetății ar putea fi între 1368, cel devreme, și 1377. Aceasta pentru că la sfârșitul anului 1377 vama a fost mutată lângă Rucăr, ceea ce ar putea indica faptul
Cetatea Oratea () [Corola-website/Science/328304_a_329633]
-
pentru sine. Pentru început, fiul mai mare al lui Arnulf a fost plasat în afara succesiunii din Francia răsăriteană. Potrivit tratatului de la Mersen din 870 și al celui de la Ribemont din 880, regatul Lotharingiei din fosta Francia de Mijloc trecuse sub stăpânirea regatului francilor răsăriteni. Atunci când, în 893, soția lui Arnulf, Ota a născut acestuia un fiu legitim și succesor, Ludovic Copilul, Zwentibold a primit în compensație titlul regal al Lotharingiei, care fusese deținut ultima dată de către Lothar al II-lea. În
Zwentibold () [Corola-website/Science/328383_a_329712]
-
a exercitat puterea asupra teritoriului care a devenit provincia Champagne. Herbert a fost fiul contelui Herbert I de Vermandois cu Bertha de Morvois. Se pare că el a fost conștient de descendența sa din Carol cel Mare. Herbert a moștenit stăpânirea tatălui său, iar în 907 a adăugat acesteia abația de St. Medard din Soissons. El a luat poziția de abate laic, care i-a acordat drepturile asupra veniturilor acelor moșii. Căsătoria sa cu Adela, fiică a regelui Robert I al
Herbert al II-lea de Vermandois () [Corola-website/Science/328407_a_329736]
-
Ca urmare, Artaud a devenit noul arhiepiscop de Reims. În continuare, pe parcursul a trei ani, Herbert al II-lea a pierdut Vitry, Laon, Château-Thierry și Soissons. Intervenția aliatului său, Henric I "Păsărarul", regele Germaniei, i-a permis să își recupereze stăpânirile (exceptând Rheims și Laon) în schimbul supunerii sale față de regele Raoul. Ulterior, Herbert s-a aliat cu Hugo cel Mare și cu ducele Guillaume "Spadă Lungă" de Normandia împotriva regelui Ludovic al IV-lea, care i-a conferit comitatul de Laon
Herbert al II-lea de Vermandois () [Corola-website/Science/328407_a_329736]
-
procese cu boierii Cantacuzini pe care i-a acuzat că au încălcat unele moșii pe care le avea în munți. În anul 1817, domnitorul Scarlat Callimachi emite un hrisov prin care îi confirmă cneazului Gheorghe Cantacuzino (1786-1857), fiul lui Matei, stăpânirea unor moșii ce aparțineau schitului. Biserica schitului a fost refăcută pe la 1820, prin grija egumenului Iosif și cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costachi, acest lucru fiind atestat de pisania din pridvorul bisericii. Pereții au fost tencuiți, iar clădirea a fost acoperită
Palatul Cnejilor () [Corola-website/Science/327536_a_328865]
-
și a fondat Sultanatul Selgiucid în Anatolia Centrală. Guvernare Pisidiei a fost schimabata de mai multe ori între Imperiului Român de Răsărit și turci până în 1176, cănd Marele Sultan Kılıçarslan l-a înfrânt pe Manuel Commenos în Myriokephalon, punanad capăt stăpânirii române.
Pisidia () [Corola-website/Science/327560_a_328889]
-
procese cu boierii Cantacuzini pe care i-a acuzat că au încălcat unele moșii pe care le avea în munți. În anul 1817, domnitorul Scarlat Callimachi emite un hrisov prin care îi confirmă cneazului Gheorghe Cantacuzino (1786-1857), fiul lui Matei, stăpânirea unor moșii ce aparțineau schitului. Biserica schitului a fost refăcută pe la 1820, prin grija egumenului Iosif și cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costachi, acest lucru fiind atestat de pisania din pridvorul bisericii. Pereții au fost tencuiți, iar clădirea a fost acoperită
Schitul Hangu () [Corola-website/Science/327537_a_328866]
-
retragă "„mai în fundul munților, în schitul Hangului, unde sunt ziduri, unde sunt patru turnuri și unde apă este”". Prințul, revoluționarii și țăranii pornesc a doua zi dimineața către schitul Hangului, care devenise un "„loc singuratic, pe care moartea pusese acum stăpânire și care inspira sufletului o adâncă tristețe”". Poetul descrie astfel starea schitului la acel moment: "„Acest schit, odinioară adăpost de călugărițe, era acum părăsit și începea a se degrada. Ca toate mănăstirile vechi, ascunse între munți, era întărit cu ziduri
Schitul Hangu () [Corola-website/Science/327537_a_328866]
-
regizat de Gheorghe Vitanidis după propriul scenariu. Rolurile principale sunt interpretate de Vlad Rădescu, Tamara Crețulescu, Emanoil Petruț, Emilia Dobrin, Sebastian Papaiani și Dan Ionescu. Filmul prezintă viața compozitorului român Ciprian Porumbescu (1853-1883), care a trăit în Bucovina aflată sub stăpânirea austriacă. Tânărul a compus câteva binecunoscute cântece patriotice ("Trei culori", "Pe-al nostru steag e scris Unire"), prima operetă românească („Crai nou”) și celebra "Baladă". Pentru activitatea sa patriotică, el a fost arestat și s-a îmbolnăvit de tuberculoză în
Ciprian Porumbescu (film) () [Corola-website/Science/327587_a_328916]
-
1919, M.C.G. ordonă generalului Petala din Bucovina și C.T.T., ca divizia a 8-a a Armatei Române să treacă frontiera bucovineană și să înainteze între Nistru și munți până la linia Nadvorna - Otânia - Niezviska, iar grupul de nord transilvănian să pună stăpânire pe linia de comunicații ce lega Colomeea de Sighetu Marmației. Ordinul se executa în ziua de 24 mai. La intrarea în Pocuția a div. a 8-a, a dat o proclamațiune prin care era adus la cunoștința populației că „armata
Ocupația românească a Pocuției () [Corola-website/Science/327657_a_328986]
-
și de Hainaut, primul fiind un fief al regelui Franței, iar cel de al doilea al regelui Germaniei. Atunci când contele Balduin al IX-lea a plecat pentru a participa la cruciada a patra, în anul 1202, el și-a lăsat stăpânirile occidentale fiicei sale mai mari, Ioana. Aceasta a moștenit stăpânirile la moartea lui Balduin din 1205, însă, deși căsătorită în două rânduri, s-a stins din viață în 1244 fără a avea moștenitori. Ca urmare, succesiunea a trecut pe seama fiicei
Războiul de succesiune pentru Flandra și Hainaut () [Corola-website/Science/327676_a_329005]
-
iar cel de al doilea al regelui Germaniei. Atunci când contele Balduin al IX-lea a plecat pentru a participa la cruciada a patra, în anul 1202, el și-a lăsat stăpânirile occidentale fiicei sale mai mari, Ioana. Aceasta a moștenit stăpânirile la moartea lui Balduin din 1205, însă, deși căsătorită în două rânduri, s-a stins din viață în 1244 fără a avea moștenitori. Ca urmare, succesiunea a trecut pe seama fiicei mai tinere a lui Balduin, Margareta, sub numele de Margareta
Războiul de succesiune pentru Flandra și Hainaut () [Corola-website/Science/327676_a_329005]
-
Margareta s-a recăsătorit cu Guillaume al II-lea de Dampierre (d. 1231), cu care a avut de asemenea trei urma;i, printre care Guillaume (viitorul Guillaume al III-lea de Flandra) și Guy de Dampierre. Drepturile de moștenire asupra stăpânirilor Margaretei dintre urmașii seniorilor de Avesnes și de Dampierre constituie cauza conflictelor cunoscute sub numele de "". Primul conflict a început în 1244. Ioan I d'Avesnes și Guillaume de Dampierre, frați vitregi, s-au aflat în dispută până când regele Ludovic
Războiul de succesiune pentru Flandra și Hainaut () [Corola-website/Science/327676_a_329005]
-
Ludovic al IX-lea al Franței a intervenit în 1246. Monarhul francez a oferit Hainaut (deși acesta nu era vasal al coroanei Franței) lui Ioan d'Avesnes, iar Flandra lui Guillaume de Dampierre. În baza acestei hotărâri, Margareta a oferit stăpânirea asupra Flandrei lui Guillaume în 1247, însă nu a cedat stăpânirea asupra Hainaut lui Ioan d'Avesnes. În 1251, Guillaume a încetat din viață, Flandra trecând în mâinile fratelui său Guy de Dampierre. În 1248, regele Ludovic al IX-lea
Războiul de succesiune pentru Flandra și Hainaut () [Corola-website/Science/327676_a_329005]
-
francez a oferit Hainaut (deși acesta nu era vasal al coroanei Franței) lui Ioan d'Avesnes, iar Flandra lui Guillaume de Dampierre. În baza acestei hotărâri, Margareta a oferit stăpânirea asupra Flandrei lui Guillaume în 1247, însă nu a cedat stăpânirea asupra Hainaut lui Ioan d'Avesnes. În 1251, Guillaume a încetat din viață, Flandra trecând în mâinile fratelui său Guy de Dampierre. În 1248, regele Ludovic al IX-lea a plecat pentru a participa la cruciada a șaptea, rămânând dincolo de
Războiul de succesiune pentru Flandra și Hainaut () [Corola-website/Science/327676_a_329005]
-
mâinile fratelui său Guy de Dampierre. În 1248, regele Ludovic al IX-lea a plecat pentru a participa la cruciada a șaptea, rămânând dincolo de mări vreme de șase ani. Înțelegând că mama sa nu intenționează să îi acorde drepturile de stăpânire asupra Hainaut, Ioan I d'Avesnes s-a revoltat împotriva Margaretei a II-a și l-a atacat pe fratele său vitreg Guy de Dampierre, devenit recent conte de Flandra. Războiul a continuat prin atragerea de partea lui Ioan I
Războiul de succesiune pentru Flandra și Hainaut () [Corola-website/Science/327676_a_329005]
-
4 iulie 1253, în care Ioan d'Avesnes a obținut o strălucită victorie asupra lui Guy de Dampierre, forțându-l pe acesta și pe Margareta a II-a să respecte hotărârea lui Ludovic al IX-lea și să îi recunoască stăpânirea asupra Hainaut. Margareta nu s-a recunoscut înfrântă în ambițiile sale și a continuat să îl conteste pe propriul său fiu, Ioan I. Mai mult decât atât, ea a acordat Hainaut lui Carol de Anjou, fratele mai mic al lui
Războiul de succesiune pentru Flandra și Hainaut () [Corola-website/Science/327676_a_329005]
-
mări, în 1254, a confirmat rezultatele primului său arbitraj și i-a ordonat fratelui său să se retragă din dispută, Carol revenind în Provence. Odată cu acest al doilea arbitraj, conflictul de succesiune ia sfârșit, iar Ioan d'Avesnes își asigură stăpânirea în Hainaut.
Războiul de succesiune pentru Flandra și Hainaut () [Corola-website/Science/327676_a_329005]