267 matches
-
talentul său eleganța și limpezimea care fac din Addison un exemplu." Asocierea manifestării depline a geniului literar cu o anumită ordine dată de un set de principii nu ar constitui o greșeală dacă nu ar fi pusă sub semnul unei absolutizări care îl face în cele din urmă pe Voltaire să vadă în autorul piesei Cato, acest Joseph Addison al cărui nume s-a pierdut până la urmă în multitudinea figuranților care populează istoria literaturii, un dramaturg superior lui Shakespeare. Pe de
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
-lea nu a fost subsumat unui statut cultural unic. Desigur, oricare din denumirile menționate are un anumit caracter artificial în măsura în care, după cum am mai sugerat într-un capitol anterior, nu poate corespunde întru totul complexității realităților artistice, care presupun infinite nuanțări. Absolutizarea unui singur canon cultural se dovedește, în acest sens, de multe ori o iluzie datorată, poate, unei priviri diacronice, care funcționează, într-un mod oarecum asemănător, cu receptarea unui tablou apropierea scoate în evidență urmele pensulelor, individualitatea culorilor, în timp ce distanțarea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
începutul secolului al XX-lea pare un act artificial, o încercare paradoxală de a căuta senzaționalul literar. Și totuși, dincolo de schematismul steril pe care îl impun clasificările, realitatea oferă date surprinzătoare care atestă, încă o dată, că nu se pot face absolutizări în domeniul atât de volatil al literaturii. Astfel, capitolul de față își propune să demonstreze existența unei puternice gândiri clasice dezvoltată și, mai ales, asumată de către scriitori considerați drept figuri centrale ale modernismului european, cum ar fi T. S. Eliot
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
limitările pe care le impune un anumit moment și spațiu istoric. Este o premisă extrem de ispititoare pe care Călinescu o propune în deschiderea argumentării sale, însoțind-o de o altă afirmație la fel de puternică, dar poate oarecum exagerată, având în vedere absolutizarea pe care o implică: "...marea literatură este în fond aceea de stil clasic, iar ce este măreț în romantism, baroc, aparține tot ținutei clasice." De precizat că noțiunea de clasic la care se referă Călinescu nu vizează semnificațiile generale ale
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
altceva decât legea 61. În această direcție se acționează, scopurile artei guvernării fiind rezumate, după Hobbes, în aceeași maximă romană: "Salvarea poporului este legea supremă" (Salus populi suprema lex)62. A afirma că Rousseau a împins principiul voinței generale până la absolutizarea puterilor Statului, a Statului "fără limite", înseamnă a-i atribui paternitatea "democrației totalitare" și chiar a "tiraniei majorității" sau, după expresia lui Edouard Laboulaye 63, "domnia unei minorități turbulente". Înseamnă, afirma N. Bobbio, "a întreține o polemică pe cât de bogată
Europa monarhiei stărilor by Gheorghe Bichicean [Corola-publishinghouse/Science/1436_a_2678]
-
în fundamentarea istorico-literară a judecății estetice, în refuzul oricărei metafizici estetizante, în efortul de comprehensiune a totalității unei creații, nu în laboratorul steril și abstract al metodelor de ultimă oră, ci în contextualitatea ei. Sunt respinse cu egală vigoare atât absolutizarea valorilor contemporane rupte de orice tradiție, sofistică în care „avangardismul” și „proletcultismul” imediat postbelic și-au găsit terenul de convergență și de emisie a unor false ierarhii, cât și cealaltă absolutizare, inversă, a negației estetizante, venită dintr-o așa-zisă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289682_a_291011]
-
în contextualitatea ei. Sunt respinse cu egală vigoare atât absolutizarea valorilor contemporane rupte de orice tradiție, sofistică în care „avangardismul” și „proletcultismul” imediat postbelic și-au găsit terenul de convergență și de emisie a unor false ierarhii, cât și cealaltă absolutizare, inversă, a negației estetizante, venită dintr-o așa-zisă situare sub specie aeternitatis. Totodată, punerea în acord a analizei estetice cu dialectica istorică exclude spiritul minor al polemismului, persiflării sau ironizării facile, instrumente adecvate probabil publicisticii angajate într-o bătălie
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289682_a_291011]
-
este de a putea compensa această lipsă, acest "defect" congenital al limbajului comun (în acest sens, Rigolot îl citează pe G. Genette, cu ale sale Figures, II; adăugăm ceea ce spunea Coșeriu că, prin poezie, limbajul redevine absolut, adică poezia este absolutizarea limbajului, chiar și în sensul cel mai curent și mai banal al faptului că expresia poetică rămâne ca expresie absolută a cuiva 68). Fără a intenționa să revină asupra unui conflict care împarte în savanți și mistici, Rigolot plasează problema
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
s final în ș, deci Kris > Criș), dintr-o limbă turcică (păstră toare a lui s final și care schimbă pe g în k), mai precis bulgaro-turcă (în care forma putea fi *Krisz, *Kris). Observațiile care s-au făcut privesc absolutizarea formelor cu g inițial și omiterea faptului că în majoritatea formelor s nu era final, ci era urmat de i (putînd trece, firesc, în romînă, la ș) cum s-a întîmplat și în toponimele Mureș, Someș, Timiș. Forma bulgaro turcică
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
asupra relațiilor interpersonale, pe fondul unor strategii cognitive bazate pe o rigoare extremă, meticulozitate și perfecționism. Sunt caracteristice rigiditatea cognitivă și comportamentală alături de preocuparea excesivă pentru ordine și detalii care culminează în ignorarea scopului real al acțiunilor. Meticulozitatea exagerată fundamentează absolutizarea ordinii și a programării diverselor activități personale. Individul are raționamente elaborate, minuțioase, care vizează detaliul, amănuntul, și ignoră scopul principal cu o evidentă lipsă de flexibilitate și spontaneitate ideativă. Ambivalența și nesiguranța de sine, teama de erori și de orice
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
pe când în metafizică frumusețea în sine sau frumusețea absolută e un concept abstract, impersonal și vag, în teologie ea e identică cu însăși ființa lui Dumnezeu. În metafizică, frumusețea în sine e o concluzie dialectică a operației de simplificare și absolutizare a frumuseții relative, adică e ideea tuturor ideilor de frumos. În teologie însă frumusețea nu e o idee, ci însăși existența revelată a lui Dumnezeu. Ideea metafizică de frumos e un simplu extract logic; ea nu e gândită ca având
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
una dintre cele mai profunde nevoi ale omului. Aici e rădăcina perfidă a primejdiei ce se ascunde în adevărul visului"419. În iubirea dintre Tereza și Tomas intervine hazardul, care e un loc comun al postmodernismului, chiar în sensul unei absolutizări și ca eliminare a oricărei teleologii. Părintele Stăniloae, însă, după cum am văzut în primul capitol, atrage atenția că hazardul este un dar al lui Dumnezeu. Paradoxal, tocmai hazardul indică destinul. După socoteala lui Tomas, relația afectivă cu Tereza s-a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Nietzsche nu este atunci ateistă decât pentru că este împotriva monoteismului. De altfel el consideră explicit monoteismul cel mai mare pericol pentru umanitate și vede în politeism imaginea gândirii libere. Analizele noastre de mai sus verifică implicit această concluzie: dominația și absolutizarea conceptului și adevărului în filosofia modernă nu sunt decât supraviețuiri camuflate ale formulei relfgioase monoteiste. Combătîndu-le, afirmând absența adevărului unic și pluralitatea interpretărilor, Nietzsche critică implicit monoteismul creștin. Anunțând, la sfârșitul modernității clasice, "moartea lui Dumnezeu" se prea poate ca
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]
-
european și cel oriental de filosofie sau când este socotită străină de spiritul elinei o filosofie depărtată de modelul clasic, precum stoicismul, care urmărește raportul dintre fenomene, iar nu pe acela dintre subiect și predicat. În general, autorul evită însă absolutizările, refuză determinismul simplist și declară tranșant că limba nu conține în mod virtual sisteme de gândire dezvoltate: înțelegerea filosofiei se lasă completată de înțelegerea limbii, dar nu poate fi redusă la aceasta. Interesat de originile gândirii grecești, F. studiază în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287088_a_288417]
-
iernii violente după simfoniile florale ale primăverii ar fi definită imediat drept un fenomen extrem adică așezat la extrema îndepărtată a firescului, a normei, un eveniment ne-natural ce a izbucnit în sânul naturii precum o plantă otrăvitoare. Cataclismul înseamnă absolutizarea, generalizarea acelei apariții insulare sau de periferie care este nenaturală, care este anormală. În cataclism asistăm la o răsturnare devastatoare în care ceea ce este natural devine insular sau proiectat la periferia extremă, iar ceea ce este nenatural, nefiresc se instaurează drept
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
fie o temă istoriografică, pe cât de generoasă și de incitantă, pe atât de controversată și expusă prejudecăților. Acestea din urmă se poate lesne observa că își au sorgintea în reacția bine motivată a contemporanilor, care, diferențiat totuși, au supralicitat până la absolutizare rolul jucat de Rusia (prin instrucțiunile transmise comisiei de redactare, prin ocupația armată și administrația provizorie a țării exercitate pe durata lucrărilor, ca și prin statutul asumat de putere protectoare) în procesul elaborării, finalizării și aplicării Regulamentului 15. Opoziția antiregulamentară
[Corola-publishinghouse/Science/1576_a_2874]
-
2 Cariera școlară și sistemul determinărilor sale (după P.Bourdieu, J.C.Passeron, 1977 204) Reținem de aici aspectul distorsiunilor de comunicare dintre sistemul social și sistemul educațional dat de decalajul între școală și dezvoltarea socială (autonomia relativă a școlii) în ciuda absolutizării caracterului conservator al sistemului de învățământ aflat în relație izomorfă cu socialul, susținute de Bourdieu. În timp ce Bourdieu este preocupat de structura reproducției culturale și de modul de concretizare a sa în sistemul de învățământ, B. Bernstein (1990, 1996)19, prin
by Ţăranu Adela-Mihaela [Corola-publishinghouse/Science/1050_a_2558]
-
întemeieri economice, sociale, dar are și motivații psihologice pe care le trecem adesea cu vederea. Ca de atâtea ori în viața persoanelor sau comunităților, eroarea provine din exces și exagerare. Nu stimularea și chiar supradimensionarea inițiativei private este imputabilă, ci absolutizarea și fetișizarea ei, credința că ea poate duce oricând și oriunde la succes. Nu este vorba numai de faptul că sectorul privat a căpătat prerogative din ce în ce mai numeroase, ci așa cum remarca John Gapper, editor asociat și comentator-șef pe probleme de
by Paul Dobrescu [Corola-publishinghouse/Science/1096_a_2604]
-
dezvoltate. În general, se observă tendința de a opera cu un model unic. Or, condițiile sunt atât de diferite, încât dezvoltarea nu poate avea loc decât dacă modelele pornesc de la diversitatea de condiții din diferite regiuni și țări ale globului. Absolutizarea modelului are o nuanță ideologică indubitabilă. De pildă, și noi păstrăm o nedumerire fundamentală față de modul cum au fost aplicate cerințele "Consensului de la Washington" în unele țări din Europa Centrală și de Est. S-a procedat la un tip de
by Paul Dobrescu [Corola-publishinghouse/Science/1096_a_2604]
-
corespondenta în constatările psihologiei științifice. Cunoașterea comună este stratificată, rezultând cunoaștere științifică, fără a fi în mod necesar corectă sau greșit și reciproc, deoarece cunoașterea comună are o serie de limite. Limite ale cunoașterii comune: a. Subiectivitatea - există prejudecăți. b. Absolutizarea experienței personale. c. Confuzia între familiar și cunoscut. d. Operează adesea la nivelul aparențelor. e. Lipsa preciziei. f. Erori, ce provin din fenomene banale - ordinea prezentării informațiilor. g. Evaluările oamenilor comuni sunt contrazise de cercetările științifice (vezi Experimentul lui Miligram
Principii de bază ale cercetării știinţifice by Ruxandra Postelnicu () [Corola-publishinghouse/Science/91486_a_93182]
-
substantivului: trupul meu trecător. Articolul hotărât intră în structura variabilei adjectivelor când acestea sunt izolate, ca în limbajul poetic al lui L. Blaga, și se încarcă, în consecință, și cu conținutul semantic al substantivului implicat, într-un proces particular de absolutizare a însușirii: „Îmi pare că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul/din care tainic curge noaptea peste văi.” (L. Blaga, p. 27) Când substantivul este determinat definit din perspectiva unei anumite însușiri, morfemul determinării, articolul adjectival-demonstrativ cel, precede adjectivul: „Ca toamna
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
datorită planului lor semantic: a. adjectivele categoriale: dreptunghic, hexagonal, românesc, daco-getic, alpin, montan etc. b. unele adjective calificative, incompatibile cu gradualizarea însușirii pe care o exprimă: etern, veșnic, mort, perfect, esențial, principal, desăvârșit etc. c. adjective care se caracterizează prin absolutizarea unui sens categorial în planul lor semantic; sunt termeni neologici, ocupând în limba latină, de unde provin, o anumită poziție (comparativ = gradul de intensitate superioară sau inferioară sau superlativ) în paradigma comparației (= intensității) adjectivului latinesc: anterior, posterior, exterior, interior, inferior, superior
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
primă parte a textului sau într-o parte care urmează: „...planeții toți îngheață și s-azvârl ’rebeli în spaț’,/Ei din frânele luminii și ai soarelui scăpați.” (Ibidem, p. 133) Constanta semantică a pronumelui este marcată în mod definitoriu de absolutizarea caracterului deictic al acestei subclase de pronume prin suprapunerea sensului lexical cu sensul gramatical de persoană. Suprapunerea este totală la pronumele eu, tu (noi, voi) și parțială la pronumele el, ea (ei, ele). Pronumele personal indică 1 pe protagoniștii actului
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
pronumelui reflexiv, fiind marca individualității sale între celelalte pronume, distinctivă, în raport cu pronumele personal neutru cu care are în comun categoria gramaticală a persoanei și realizarea concretă a unor forme, dar desfășoară un registru amplu de variante; variabilitatea semantică merge de la absolutizarea subiectivității, prin anularea ipostazei de obiect gramatical (mă tem), până la o distanțare maximă, echivalând, de fapt, cu păstrarea doar a unei pseudoidentități ( Lecțiile se țin/de profesorul italian.). Această variabilitate semantică se concretizează în varietatea funcțiilor lingvistice ale pronumelui reflexiv
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
și anaforică. Se întrebuințează autonom pronumele posesive compuse caracterizate prin plan semantic și structură constantă; sunt pronume care substituie de regulă aceleași substantive: a mea = soția (mea), al meu = soțul (meu), ai mei = familia (mea) și alte câteva, rezultând din absolutizarea întrebuințării anaforice în aceleași contexte sintactice: „Rămâneți cu ce aveți. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă ușoară ca să vă bucurați cu al vostru.” (M. Sadoveanu, p. 514) În afara acestui număr relativ restrâns de pronume posesive autonome
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]