176 matches
-
țel iluzoriu și finalmente îl atinge ar putea fi explicată în acest fel. Acest aspect al analizei actanțiale am putea încerca să-l punem în relație cu o tipologie. Fabulele care arată influența predominantă a unui secret în structura lor actanțială (de exemplu, anumite basme și mituri) ar putea fi opuse, sub forma unei categorii separate, fabulelor în care o minciună determină structura. Of Old People se bazează pe principiul structural al secretului. Același lucru este valabil și pentru povestirile polițiste
Naratologia. Introducere în teoria narațiunii by MIEKE BAL () [Corola-publishinghouse/Science/1018_a_2526]
-
ne nuanța definițiile mișcărilor literare și pentru a pune în contrast fabulele care par mai degrabă asemănătoare la prima vedere, dar se dovedesc a fi diferite în anumite puncte esențiale; pe de altă parte, ea ne permite să comparăm structurile actanțiale ale fabulelor aparent foarte diferite. O analiză a acestui tip ne poate arăta aspecte neașteptate ale semnificațiilor. Presupoziția că modelul conturat anterior este singurul posibil ar fi absurdă. Exact ca în cazul analizei evenimențiale, există multe alte posibilități de abordare
Naratologia. Introducere în teoria narațiunii by MIEKE BAL () [Corola-publishinghouse/Science/1018_a_2526]
-
actori: fie de natură psihologică, fie ideologică, fie de amîndouă tipurile simultan. Fiecare dintre aceste relații poate da un anumit conținut relației dintre subiect și putere, dintre subiect și anti-subiect, dar poate fi, de asemenea, studiată separat de orice model actanțial. Pe baza informațiilor despre actori conținute în text, ele pot fi grupate în funcție de acele principii care par importante în cadrul de referință al fabulei sau al grupului de fabule analizate. Mai întîi, relațiile psihologice sînt de o mare importanță în critica
Naratologia. Introducere în teoria narațiunii by MIEKE BAL () [Corola-publishinghouse/Science/1018_a_2526]
-
că nu este de aceeași factură cu succesiunea și încastrarea. "Juxtapunerea" nu duce la o serie completă de evenimente, ci la mai multe viziuni asupra unuia și aceluiași eveniment. Problema aceasta a fost tratată pe larg în Capitolul 2. Modelul actanțial, așa cum l-am prezentat aici, derivă din cel al lui Greimas (1966). Nu sînt de acord cu propunerea lui ulterioară (din 1976) de a înlocui conceptele de opozant și adjuvant cu cele de antiactant și coactant; distincția între anti-subiecți subiecți
Naratologia. Introducere în teoria narațiunii by MIEKE BAL () [Corola-publishinghouse/Science/1018_a_2526]
-
de antiactant și coactant; distincția între anti-subiecți subiecți autonomi ale căror intenții se încrucișează cu cele ale primilor subiecți și oponenți contextuali s-ar pierde. Aș prefera să privesc dublarea actantului principal ca pe o posibilitate, pe lîngă menținerea modelului actanțial original cu șase elemente. O alternativă la modelul lui Greimas este modelul cu șapte componente al lui Souriau (1956), mai puțin sistematic, dar mai bogat în sugestii. Majoritatea modelelor structuraliste au fost inspirate într-o măsură mai mică sau mai
Naratologia. Introducere în teoria narațiunii by MIEKE BAL () [Corola-publishinghouse/Science/1018_a_2526]
-
Este mai simplu a se citi chiar aplicațiile lui Greimas, un exemplu fiind analiza unei nuvele de Maupassant (1976). Deși nu e lesne de înțeles, ea oferă o privire din interior a posibilităților teoriei, care e mai cuprinzătoare decît modelul actanțial la care se face referire în textul de față. Greimas și Courtés (1979) își prezintă teoria în format de dicționar. Genette Opera lui Genette a fost des discutată; cea mai bună interpretare este cea a lui Rimmon (1976). Ea plasează
Naratologia. Introducere în teoria narațiunii by MIEKE BAL () [Corola-publishinghouse/Science/1018_a_2526]
-
al structuralismului, urmărindu-i consistența și utilitatea practică. Prefața lui Culler la ediția engleză (Genette 1980) este o succintă și clară introducere la întreaga operă a lui Genette. Personajele Nu există o dezbatere sistematică în privința personajului, cu excepția modelului de tip actanțial. Cel mai util articol este cel al lui Hamon (1977). Vezi și cartea sa din 1983. Un studiu istoric al personajului în tradiția aristotelică e oferit de Walcutt (1966). Ca și Harvey (1965), acesta nu merge mai departe de distincția
Naratologia. Introducere în teoria narațiunii by MIEKE BAL () [Corola-publishinghouse/Science/1018_a_2526]
-
stimulator al propensiunii negatoare a pamfletarului. Am urmărit să conferim o oarecare autonomie fiecărui capitol în parte (susceptibil de a fi dezvoltat într-un studiu singular), fără ca acest lucru să afecteze coerența de ansamblu a cercetării, urmărind constant dinamica schemei actanțiale și, evident, modificările în raportul enunț-enunțare. În sfârșit, trebuie să mărturisim că ne-am apropiat de textul publicistic arghezian cu prudența detectivului nerutinat și neconvertit încă la dogmatism metodologic, alunecând pe firul textului, lăsându-ne seduși de atmosferă, de sclipirea
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
conform teoriei literare, unica șansa de accedere în cetatea valorilor perene ale literaturii. Din acest punct de vedere, pamfletul arghezian și interpretările pe care le-a suscitat au impus legitimarea definitivă a genului. Și pamfletul, și polemica presupun o structură actanțială dialogică, marcată de dinamism participativ (Mariana Ionescu), în care, deși mesajul emițătorului vizează o țintă precisă, reprezentată sau non-reprezentată (ce face obiectul demersului polemic sau pamfletar), adevăratul destinatar este publicul martor, pe a cărui receptare adecvată autorul mizează. Dincolo de spațiul
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
principal) ipostaziază, înainte de toate, subiectul generic surprins în dinamismul intrinsec al comunicării, așa cum îl percepe Ducrot: "De fiecare dată când zicem ceva, imaginăm pe cineva care ar gândi contrariul și la care ne opunem"54. În polemica literară, dinamica schemei actanțiale variază în funcție de orientarea polemistului spre cei doi destinatari ai săi: fie spre public (martor imparțial), pentru a-i relata mobilul polemicii și a-l face, astfel, părtaș la dispută, fie spre preopinent (țintă, mai ales în scrisoarea deschisă), iar atunci
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
unui "tu" intertextualizat, când autorul include în text un dialog imaginar sau reproduce un dialog real), atâta timp cât persoana a doua nu apare marcată deictic în text (cu excepția scrisorii deschise, unde, în timp ce ținta apare ca interlocutor dinamic, participant activ în schema actanțială, prezența lectorului este subînțeleasă). Esența, și nu prezența ei, este identificabilă în structura de adâncime, pentru că numai și numai ei i se datorează însăși existența concretă/pragmatică a textului polemic în ipostaza de discurs tipărit într-o publicație periodică. Atunci când
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
prezența ei, este identificabilă în structura de adâncime, pentru că numai și numai ei i se datorează însăși existența concretă/pragmatică a textului polemic în ipostaza de discurs tipărit într-o publicație periodică. Atunci când polemistului i se substituie pamfletarul, în schema actanțială se produce un dezechilibru, dat fiind că acest Tu (=lector avizat) este susceptibil de a face front comun cu Eu. În termenii lui B. Andrès, situația se prezintă astfel: "Între acest Eu prezent, liber și sincer și acest el îndepărtat
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
nereprimate de furie și revoltă, în care limba devine materie simpatetică, iar textul un act ritualic de magie neagră. În acest din urmă caz, avem de-a face cu pamfletul sterilizat (Călinescu) în care identitatea victimei se disipează, iar schema actanțială a discursului este practic redusă la doar doi actanți: pamfletarul și publicul său (N. Balotă). Prin natura profesiei sale de jurnalist, poetul își asumă (fără îndoială, uneori, cu maximum de subiectivitate) realitatea evenimențială, însă atunci când violența stilistică devine marcă a
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
polemistul adoptă o strategie retorică în care ironia (mai ales în varianta asteismului și a diasirmului) este figura predilectă. Adversitatea sa, deși precis direcționată, e (mai ales în anii din urmă) camuflată strategic printr-un discurs obiectivat, a cărui tripartiție actanțială presupune: un autor care se vrea obiectiv, o țintă aparent învestită cu drepturi egale și tratată în consecință și, nu în ultimul rând, un public în rol de jurat. Privind astfel publicistica polemică, vom încerca să nuanțăm constatarea întemeiată, dar
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
e, indubitabil, formula polemică unde întîlnim cel mai mare grad de tranzitivitate, un discurs marcat de asertivitate, a cărui forță ilocuționară ia naștere din uzul performativelor și verdictivelor. Schimbul direct de argumente punctuale și opinii determină o restructurare a schemei actanțiale, în sensul valorizării egale a actanților principali (enunțiator și enunțiatar, vocea citată) ca poli dinamici, interschimbabili într-un spațiu comunicațional normat, în timp ce publicului, în calitatea sa de terț al discursului, îi este atribuit statutul de martor imparțial a cărui prezență
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
doua singular, e numai o modalitate de punere în scenă a unui discurs cu doi actanți principali: satiristul și publicul. Adversarul e doar o categorie care face obiectul satirei, o voce personificată în discursul ficțional. Imponderabilitatea lui modifică întrucâtva schema actanțială susceptibilă de a deveni bipartită. Uzând de pattern-ul scrisorii, instanța auctorială devine ea însăși personaj în dialogul imaginar, adică un alt rol pe care polemistul găsește de cuviință să-l joace alături de un partener fictiv, care totalizează o sumă
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
articol programatic", "program", sau apare disimulat sub cu totul alte forme, manifestul reprezintă refuzul de a accepta un dat (politic, ideologic, cultural etc.) și, în mod complementar, pretextul colportării unei alternative axiologice cu care autorul/autorii se identifică. În ceea ce privește schema actanțială a enunțării performative (J.L. Austin), enunțul se transformă în denunț, prin uzanța verdictivelor calificative și imperative, iar destinatarii (net diferențiați într-un schimb polemic direct și concret) dobândesc un statut interșanjabil. Dacă, într-o confruntare deschisă și principială, publicului (destinatar
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
arghezian, dimensiunile anecdotei variază, însă, atunci când acaparează întregul text, avem de-a face cu o fabulă autentică, în care morala apare, ambiguizată prin poantă, de obicei, în final 202. Un astfel de text este Dialog 203, în a cărui dinamică actanțială, pamfletarul-narator, diferit de autorul real, își conduce receptorul către o lectură duală, ca și în cazul alegoriei, mizând însă pe imaginarea unei situații comice, de data aceasta la limita verosimilului, în care adversarul sau adversarii devin protagoniștii expunerii. Decodarea intenției
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
polemică și amenințător, cu care se înfruntă direct, într-o luptă imaginară, pe viață și pe moarte. Discursul fictiv, alcătuit eminamente din enunțuri performative, aduce în prim-plan figurile patosului agresiv care mizează pe incitarea la violență extremă. În schema actanțială, cititorului i se rezervă un alt statut: nici de arbitru, ca în schimbul polemic oficial, nici de partener ca în pamfletul polemic sau satiric, ci de privitor anonim, a cărui prezență este doar intuită. De data aceasta, el este plasat în afara
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Comicologia evidențiază izomorfismul dintre polemic și comic: acesta din urmă "apare deci ca mijloc de apărare și de atac în plan oficializat și clandestin". În cazul din urmă, subversivul politic este domeniul predilect de acțiune. Zăbovind încă puțin la schema actanțială a comicului, observăm că rolul receptorului, în calitatea sa de unic beneficiar și de co-participant totodată la discursul comic, este esențial. Iar construirea unei imagini (situații, personaj etc.) rizibile presupune ceva mai mult decât talent descriptiv sau narativ. E vorba
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Folosind procedee care țin de analiza discursului obținem o clasificare diferită a tipurilor de ironie în funcție de raporturile stabilite între actanții de pe scena comicului (A1: locutorul, A2: auditorul, A3: victima conștientă a ironiei, A4: pseudo-victima insensibilă la ironie). Din posibilele scheme actanțiale rezultă următoarele variante și caracteristici ale ironiei: A1 A2 A3: ironie pe seama unui al treilea care se găsește agresat (echivalează cu sarcasmul, conform retoricii antice); A1 A2 A4: ironie față de un al treilea care nu-și dă seama, ceea ce procură
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
act pentru că "nu ajunge să se determine pe el însuși, el rămâne în fond divizat, ezitant, speriat [...] este incapabil să muște din real; să-l identifice efectiv".28 Leonida, Farfuridi, Cațavencu și mai ales Catindatul prefigurează, într-un posibil model actanțial caragialian, acest tip al veleitarului specific farsei tragice. Rămânerea actelor în stadiul de gesturi duce adesea la stereotipii, repetiții, ticuri ce reduc personajele la statutul de automate, de marionete acționate de forțe nevăzute și incompatibile cu intenționalități intime. Se dezvăluie
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
În Neguțătorul de ochelari, repere intertextuale (în dublul sens temporal) pentru umorul absurd al dialogului descoperim atât la Caragiale, în special în schița Petițiune, cât și în sketch-ul ionescian Salonul auto sau în farsa tragică Scaunele. Similitudinile de la nivelul schemei actanțiale din schița caragialiană sunt vizibile: funcționarul, solicitantul și petiția rătăcită sunt roluri preluate la Arghezi de neguțător, client și achiziția inutilă. Impresia de absurd este dată, exact ca în scrierea lui Caragiale, de neîndeplinirea condițiilor care ar asigura succesul comunicării
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
realizate în această artă narativă sunt operante atât între creator și public, cât și la nivelul interacțiunii personajelor, unde faptele și gesturile sunt subordonate schimbului verbal ori gestual (este adevărat că personajul susține replicile, însă doar acestea îi asigură dimensiunea actanțială, în acest caz bula devenind mai mult decât un atribut și având mai degrabă un rol comparabil cu al desinenței față de un radical).534 Bernard Toussaint consideră și el bulele (pe care le vede urmașe ale filacterelor medievale, ceea ce italienii
Mit și bandă desenată by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
simbol poate avea atât caracter diurn, cât și caracter nocturn. Monstrul are caracter diurn fiind un apărător al templelor și caracter nocturn simbolizând fiara, bestia, provocând spaimă. Același autor clasifica simbolurile după criterii genetice, simbolurile funcționând pe trei nivele: verbal - ”actanțial”, epitetic și substantival, când simbolul are la bază însușiri ale obiectelor, stadiul cultural. Domeniile în care se manifestă simbolurile sunt: arta, religia, filosofia. Hermeneutica simbolurilor din operele literare presupune o bună cunoaștere a provenienței simbolurilor și a problemelor de identificare
CONSTELAŢII DE SIMBOLURI ÎN PROZA LUI LIVIU REBREANU ŞI ÉMILE ZOLA by MARIA-TEODORA VARGAN () [Corola-publishinghouse/Science/673_a_1271]