867 matches
-
Prin urmare, se poate vorbi atât despre anumiți oameni, cât și despre oameni oarecare; determinanții hotărâți: un anumit număr de grupuri nominale definite apare în legătură cu anafora asociativă. Această asociere se poate stabili prin părțile corpului omenesc: "fețele", "sudoarea" sunt asociate actantului din afara cotextului, adică din mulțime; în schimb, "pantofii" și "cămașa" se bazează pe un stereotip cultural (în secolul al XIX-lea, nu toți oamenii din lume aveau pantofi și cămăși). Cealaltă rețea de asocieri ține de stereotipurile care fac trimitere
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
alegorică este sugestivă în ceea ce privește atitudinea de respingere pe care Călinescu o manifestă privitor la modernism, perceput drept fragmentarism. Totodată, se resimte puternic oroarea de individualizare, ce ține de aceeași viziune clasică. Călinescu argumentează că Revoluția Franceză a fost dominată în ceea ce privește actanții ei de viziunea clasică. Aristocrații nu au fost surprinși de ghilotină, preferând în continuare să converseze, să delibereze. De cealaltă parte, revoluționarii "aveau o satisfacție într-un fel livrescă de a repeta momente antice." Este desigur o viziune îngroșată, specifică
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
cu o inițială ("O"), cu numele unei fantezii motivate sexual ("Grandvit"31), o poreclă ("Lou"), ba chiar să fie desemnate printr-un pronume ("el"): așa se face că în scenele sexuale din Le Roi des fées nu există decât doi actanți: "eul" naratorului și "ea/ele", reprezentând creaturile pe care cel dintâi și le imaginează. Se subînțelege: patronimul numește o origine, o familie, strămoșii, inserția socială; prenumele, în schimb, este legat de intimitate, individualizează fără să individualizeze, pentru că într-o colectivitate
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/983_a_2491]
-
3. Polemica subiect de meditație și obiect de studiu / 30 2.4. Pamfletul și polemica: forma proximă și diferența specifică / 31 2.5. Când devine discursul polemic un discurs literar? / 36 2.6. Structura discursului polemic / 41 2.6.1. Actanții în jocul dialogic/41 2.6.2. Discursul argumentativ/ 44 2.6.3. Discursul narativ/ 50 3. Exegeza publicisticii argheziane / 55 4. Spiritul polemic arghezian / 65 4.1. "Născut sub zodia polemicei" / 65 4.2. Discursul moralistului ofensiv / 76 4
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Astăzi, conceptul de polemică este învestit cu ambele caracteristici: pe de o parte, agresivitatea ca proiecție antropologică a frustrărilor sau tensiunilor inerente pe care le generează relația individ-comunitate, pe de alta, ideea de competiție, care presupune existența unui al treilea actant: publicul. Cu certitudine, oratoria antică, predica în mijlocul mulțimii, predica de amvon și discursurile de tribună (într-un cuvânt, retorica diacronică, sub multiplele ei forme de manifestare), pe de o parte, și presa, pe de altă parte, au conturat ferm, în
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
uriașe diversități de texte, iar în ceea ce privește demersul nostru subliniem faptul că satira și pamfletul, chiar și atunci când apar în forma alegoriei pure, reprezintă un act polemic implicit. Polemica explicită este astfel analizabilă în funcție de parametrii care o definesc contextul, circumstanțele enunțării, actanții (rolurile deictice și cele sociale), finalitatea în raport cu pamfletul, forma literară atașată invariabil polemicii. Pornim de la premisa că pamfletul și satira sunt forme literare omologate ca atare (există teoretizări și istorii consacrate lor, precum și antologii de pamflete celebre sau exegeze aplicate
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
cărui receptare adecvată autorul mizează. Dincolo de spațiul care le-a consacrat (presa), pamfletul și polemica sunt construite pe o schemă tripartită, corespondentă, în varianta cea mai simplificată, oricărei situații de comunicare: emițător mesaj receptor. Tipul raportului în care se regăsesc actanții principali în cadrul public al dezbaterii relevă, mai întâi, deosebirile de natură principială dintre polemică și pamflet. Prima, avatar al discursului oratoric, este reglementată prin norme de conduită care îi asigură gradul de urbanitate, fair-play-ul fiind moralmente necesar pentru ca mobilul spectacolului
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
importanți scriitori francezi ai sfârșitului de secol XIX), cât și ca bijuterie a genului publicistic, fiind astăzi recuperat deopotrivă de literatură și de varii istorii (a presei, a ideilor politice, a mentalității). 2.6. Structura discursului polemic 2.6.1. Actanții în jocul dialogic. Discursul polemic aparține unui tip specific de comunicare, întemeiată pe un dezacord ce polarizează enunțurile actanților implicați. Polemica este dialogică, prin excelență, și deci "obligatoriu intențională" (Gilbert Dispaux). Ea nu poate fi concepută în afara dimensiunii teleologice care
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
de literatură și de varii istorii (a presei, a ideilor politice, a mentalității). 2.6. Structura discursului polemic 2.6.1. Actanții în jocul dialogic. Discursul polemic aparține unui tip specific de comunicare, întemeiată pe un dezacord ce polarizează enunțurile actanților implicați. Polemica este dialogică, prin excelență, și deci "obligatoriu intențională" (Gilbert Dispaux). Ea nu poate fi concepută în afara dimensiunii teleologice care relevă intenția locutorului de a se raporta cu un anumit scop și într-un anume fel la destinatar(i
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
dialogică, prin excelență, și deci "obligatoriu intențională" (Gilbert Dispaux). Ea nu poate fi concepută în afara dimensiunii teleologice care relevă intenția locutorului de a se raporta cu un anumit scop și într-un anume fel la destinatar(i). Polemistul (= eul enunțării, actantul principal) ipostaziază, înainte de toate, subiectul generic surprins în dinamismul intrinsec al comunicării, așa cum îl percepe Ducrot: "De fiecare dată când zicem ceva, imaginăm pe cineva care ar gândi contrariul și la care ne opunem"54. În polemica literară, dinamica schemei
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
și un statut fictiv, grație percepției subiective și, implicit, inventivității polemistului. Un caz particular de discurs polemic este scrisoarea deschisă, acolo unde destinatarii își schimbă doar aparent pozițiile. Adresarea directă redistribuie doar formal rolurile deictice, astfel că preopinentul apare ca actant privilegiat în schimbul polemic direct (un Tu viu și dinamic), în timp ce lectorului i se atribuie un rol arbitral. În mod curent, orice corespondență are un caracter privat, inviolabil. Ea aparține în exclusivitate participanților la corespondență. Prin urmare, scrisoarea deschisă (atributul însuși
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
de a raționa ale adversarului prin plasarea lui în sfera ridicolului, și semnificația atribuită de noua retorică perelmaniană: de "simulare a unui acord cu adversarul care este manipulat pragmatic" și care se întemeiază în baza unei "verosimilități doxale"67 între actanții comunicării. În această a doua ipostază, ad personam este un caz particular al lui ad hominem, referindu-se numai la "doxa admisă de interlocutor" care se opune "doxei raționale admisă de auditoriul universal". Prin urmare, argumentul ad hominem dobândește, în
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
observația lui Marin Mincu vizează criza identitară a unui eu poetic vulnerabil în această postură. Mai mult, criticul insinuează că revolta lirică argheziană, lipsită de o reală profunzime și spontaneitate, ar avea un temei laic, trădând "statutul de răspopit al actantului poetic"121. Fără să răstoarne datele problemei, acest unghi de receptare nu pune în discuție negația în sine, ci premisele ei, precum și veridicitatea trăirii poetice. În ceea ce ne privește, distingem negația polemică din proza publicistică, semnificând critica instituției și a
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
materie simpatetică, iar textul un act ritualic de magie neagră. În acest din urmă caz, avem de-a face cu pamfletul sterilizat (Călinescu) în care identitatea victimei se disipează, iar schema actanțială a discursului este practic redusă la doar doi actanți: pamfletarul și publicul său (N. Balotă). Prin natura profesiei sale de jurnalist, poetul își asumă (fără îndoială, uneori, cu maximum de subiectivitate) realitatea evenimențială, însă atunci când violența stilistică devine marcă a pamfletului literar, această realitate e doar un pretext pentru
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
cel mai mare grad de tranzitivitate, un discurs marcat de asertivitate, a cărui forță ilocuționară ia naștere din uzul performativelor și verdictivelor. Schimbul direct de argumente punctuale și opinii determină o restructurare a schemei actanțiale, în sensul valorizării egale a actanților principali (enunțiator și enunțiatar, vocea citată) ca poli dinamici, interschimbabili într-un spațiu comunicațional normat, în timp ce publicului, în calitatea sa de terț al discursului, îi este atribuit statutul de martor imparțial a cărui prezență este presupusă prin însuși gestul simbolic
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
văzusem cu bătaia inimii șovăind la alt guvern și la alte două guverne"161. E evident, în acest caz, că adresarea directă, la persoana a doua singular, e numai o modalitate de punere în scenă a unui discurs cu doi actanți principali: satiristul și publicul. Adversarul e doar o categorie care face obiectul satirei, o voce personificată în discursul ficțional. Imponderabilitatea lui modifică întrucâtva schema actanțială susceptibilă de a deveni bipartită. Uzând de pattern-ul scrisorii, instanța auctorială devine ea însăși
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
statut interșanjabil. Dacă, într-o confruntare deschisă și principială, publicului (destinatar 1) îi este atribuit rolul de instanță critică evaluativă, iar preopinentului (destinatar 2) i se acordă un statut de egalitate, în cazul manifestului enunțul sentențios produce un dezechilibru între actanți. Enunțiatorul își asumă total și nedubitativ adevărul propriei teze și îl expune în termeni categorici, eludând, ab initio, ipoteza înaintării spre acest adevăr prin maieutică. Astfel, ambilor destinatari (cel de-al doilea, conturat ca un grup eterogen, angajat în susținerea
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
fruntea de pământ și piatră, până ce nu-și vor îngropa picioarele în țărână, ei nu vor putea înțelege, din cafenea și berărie, unde se confundă cu chelnării adormiți pe picioare, nici viața, nici arta". Alteori, modul imperativ recalibrează distanțele dintre actanți, în așa fel încât prezența celui de-al doilea destinatar este puternic activată în text: "Scoateți pene noi.... Înmuiați-le de-a dreptul în otravă, nemoleșiți de jilțul în care veți avea timpul să dormiți"176. Pe aceeași axă imperativă
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Aceasta [nația, n.n.] fiind totuși mai mică decât domnia sa", pentru că proiectează un scenariu al megalomaniei adversarului care va face deliciul oricărui lector avizat. O strategie asociativă, la care Arghezi recurge deseori, este cea a oglinzilor paralele, deformatoare, în care imaginea actanților protagoniști (el și adversarul său) este contrastantă prin valorile etice pe care le promovează. Pe de o parte, avem autoreflectată imaginea unui Arghezi modest, bine intenționat, "un simplu scriitor și gazetar" care-și abordează victima numai cu apelative reverențioase precum
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
întrunește criteriile polemicității (referindu-se la acestea, chiar în mod explicit, printr-un metadiscurs inclus); de asemenea, structura argumentativă este artistic susținută de secvențe eterogene: analogie, diasirm, sarcasm, recursul la unele dintre figurile agresiunii 294 (M. Angenot). În ipostaza de actant privilegiat, polemistul este unul și același cu eul enunțării, angajat explicit în dimensiunea intersubiectivă (Benveniste) a unei comunicări, în mare parte performative. Privit global, textul se prezintă ca un ansamblu eteroclit de secvențe: descriere, narațiune, argumentație, intercalate ingenios în scopul
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
partenerul de dialog, acel tu persuadabil care, din martor imparțial, poate deveni complice căruia i se adresează, prin distanța reverențioasă, la persoana a III-a, în timp ce adversarul, el, ipostaziază categoria descalificantă a non-persoanei din teoria benvenestienă. Odată stabilit raportul dintre actanți (operație ce confirmă statutul clar al discursului polemic autonom), spectacolul poate începe cu intrarea din "off" a vocii naratorului. E o tactică predilectă în publicistica polemică argheziană, care echivalează cu sustragerea enunțiatorului din enunț, adică cu mimarea unei neimplicări a
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
felul acesta, clasificările numelui au în vedere aspectul fizic, clasa socială, naționalitatea, sau identifică prin porecle și supranume. Caracterul motivat al onomasemului literar se observă la nivelul semnificării, fiind ales în virtutea împlinirii funcției indicative, aceea de nume al personajului, ca actant literar (natura motivațiilor numelui poate fi stilistică, socială, etimologică, psihologică, istorică sau culturală). În actul de construire a universului ficțional, "onomasemele acționează ca nuclee formative, catalizând forța unei creativități viguroase"166, numele de persoane și cele de locuri funcționează asemeni
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
purtători, adică nu e motivat, având doar rolul unui denotat "accidental" (Strâmbu, Nechifor). A treia subclasă cuprinde nume "care nu sunt porecle și care au un sens denotativ perceput în contextul operei drept motivat, întrucât desemnează fie o însușire a actantului, fie vreo semnificație a operei" (Apostol Bologa, Acvila Baldovin). În ceea ce privește intepretarea numelui propriu din textul literar din perspectiva etimologiei sale, pertinența demersului se justifică prin intenționalitatea operei, "dacă discursul sugerează, din vreo perspectivă anume, necesitatea explorării etimologice"181. De aceea
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
și în Ghicitor în pietre; este un nume cu valoare anamnetică pentru Vladimir (acesta îl va recunoaște numai "a doua oară", ceea ce Onofrei numește "misterul primei repetiții"). Motociclistul care poartă acest nume și care deschide nuvela cu istoria sa, este actantul unui scenariu ritualic având drept regulă irecognoscibilitatea, menținerea confuziei: "Știu că așa e regula jocului: să te prefaci că nu mă cunoști. Dar sunt eu, Emanuel (...) Era amnezic și regula jocului - cred că așa înțelesesem de la el - cerea să nu
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
mai sus. în concluzie, pe baza afirmațiilor acestui scurt articol, se poate deduce că relația școală-părinți este una sinalarmatică, presupunând obligații dar și beneficii reciproce în baza ei contractuală. Pe de altă parte, din datele statistice furnizate în prezent, principalii actanți ai acestei relații nu sunt dispuși să se implice într-o comunicare deplină, armonia colaborării fiind încă un deziderat.
ARTA DE A FI PĂRINTE by Bogdan Honciuc () [Corola-publishinghouse/Science/91745_a_93086]