302 matches
-
politică, și de a-l duce apoi mai departe. Din nefericire, nu prea se întâmplă așa. Gândim maniheist. Doar noi suntem întrupări ale binelui, iar adversarii noștrii politici stau fatalmente sub semnul unui destinal rău. Trăim cu toții un permanent blestem adamic: cu fiecare guvern, președinte, ministru etc. totul se ia de la început. Lumea parcă ar (re)începe din patru în patru ani, odată cu fiecare ales al nației. Anul 2009 se anunță ca fiind unul marcat de semnele crizei, în primul rând
by NICU GAVRILUŢĂ [Corola-publishinghouse/Science/990_a_2498]
-
conținutul în ansamblu al celor două Testamente, la care se pot adăuga literatura patristică, hagiografiile, cărțile de înțelepciune etc., cel care îi definește coordonatele de bază este totuși mitul creștin, prin nucleele simbolico-narative ale episoadelor biblice majore: creația lumii, păcatul adamic și alungarea din rai, coborârea duhului sfânt, faptele, precum și învierea și înălțarea lui Iisus, Judecata de Apoi etc. Spre diferență de acest mit creștin − configurat în perioada secolelor I-V d.Ch. pe fundamentul dat de mitologia iudaică (monoteică, transcendentă, etnică
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
comemorativă pe care a avut-o semantismul originar al cuvântului (asupra căruia vom mai reveni) va fi preluată în schema generală a imaginarului creștin, acolo unde va reprezenta doliul penitent (deplângerea sacrificiului christic și glorificarea lui, în așteptarea iertării păcatului adamic și a salvării prin iertarea divină). Iată că și ritualul comunitar precreștin, și penitența colectivă, menționată obsesiv în imaginarul medieval, utilizează schema subiectivă pentru a "determina" arhetipul divinității (atât christice, cât și imperiale), intermediar obligatoriu în drumul acesteia spre imaginea
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
imaginarul medieval în ansamblu: finalitatea tuturor lucrurilor trebuie să fie regăsirea unității primare, condiția perfecțiunii originare. Acțiunea de a imagina, imaginația și implicit imaginarul pot fi socotite modalități de recuperare a stării de beatitudine (la creștini, în urma obținerii iertării păcatului adamic), dar și o formă care exprimă această tendință, condiționată de doliu și de penitență (voi reveni)13. Pentru moment, sondarea unui nou perimetru arheologic nu ne va duce către interpretarea acordată memoriei în filosofia clasică a vechii Grecii, ca să căutăm
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
isihastă), apoi, la alt nivel, prin imaginarul hagiografic ortodox. Finalitatea acestei operații teologice de multiplicare a naturii divine a impus și elaborarea unui plan considerat a fi de inspirație divină, cu scopul de a gestiona și de a gira ființa adamică, pentru a-i asigura salvarea. Oíkonomía devine astfel o noțiune solidară cu destinul uman, pentru a cărui organizare, în vederea împlinirii promisiunii christice, folosește toate mijloacele discursive (text, imagine, ritual) și instituționale. Este evidentă diferența ce rezidă
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
harul divin). Realizând totuși un important pas dincolo de platonism și de tradiția patristică, Palamas a refondat teologia trinității pe experiențele spirituale ale practicanților isihaști, pentru care divinul, transcendent și imanent, nu era o categorie filosofică preconcepută. Umanitatea christică, precum cea adamică, era pătrunsă de puterea divină; astfel, ființa muritoare căpăta dreptul de a accede la o cunoaștere specială, a puterilor necreate − nu totuși a esenței divine. Apropierea lui Varlaam de problema trinității s-a făcut numai pe bazele filosofiei și ale
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
considerată inferioară unei opere de artă. După Hegel, natura merită să fie apreciată numai atunci când este transformată într-o fermă sau o grădină, adică își pierde sălbăticia sau straneitatea. Natura de acum, cu munți și văi, ne reamintește de păcatul adamic. După Malebranche, o natură perfectă ar trebui să fie geometrică, cu arbori piramidali și grădini paralelipipedice. Și Herbert Spencer va vorbi despre transformarea naturii într-o grădină. Așadar, rezumă Passmore, avem două tradiții în gândirea occidentală: • Corespunzător primei tradiții, de
[Corola-publishinghouse/Science/84952_a_85737]
-
numai prin forma lui exterioară, căci, prin structura lui semantică și stilistică, el este dialogic. Orientarea dialogică este astfel aplicabilă oricărui discurs, deoarece, îndreptîndu-se spre obiect, orice discurs se întîlnește inevitabil cu discursul altora (vorbitorul neaflîndu-se niciodată într-o situație adamică). Această perspectivă, deschisă de M. Bahtin și de colaboratorii săi, a fost însușită și extinsă de alți specialiști, care i-au amplificat cuprinderea și i-au detaliat componentele. Din acest punct e vedere, însuși cuvîntul dialog a primit un sens
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
important cod de legi al Indiei antice, atribuit de tradiția hinduistă lui Manu, adică primul om. Sastra Înseamnă carte și știință. Dharma Înseamnă lege și Manava (Manu) este numele autorului. Manu nu este un nume individualizat și nici În sens adamic, ci În sensul de primul om, cel mai Înțelept din colectivitate. În cronologia Brahmanică, Manu, autorul codului de legi, cunoscut sub numele de Legea lui Manu, este al șaptelea Manu. Platon, În Republica și Legile, Întrezărind legile fundamentale ale eredității
Medicina si psihologie cuantica by Valentin AMBĂRUŞ, Mariana FLORIA, () [Corola-publishinghouse/Science/1642_a_2904]
-
el, și totul se va cufunda în beznă: "Să nu se știe că mă dezmierdai/ Și că-n mine însuți tu vei fi trăit". În lipsa lui Dumnezeu (marea absență din viața poetului), psalmistul are resentimente, se lamentează, sfidează având ispita adamică de a se identifica, mereu, cu divinitatea, în sensul creației: "Noi viori să farmec, nouă melodie/ Să găsesc și stihuri sprintene și grele", creație în complicitate cu vecia. Izvorând din sensibilitatea artistului, arta înveșnicește sufletul, înfățișează fenomenul de ruptură față de
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
de semnul paradisiac "taina": "Noaptea îngerii goi/ zgribulind se culcă în fân:/ vai mie, vai ție, /păianjenii mulți au umplut apa vie,/ odată vor putrezi și îngerii sub glie". Influențat de Oswald Spengler, Blaga amintește de o devenire de la paradisul adamic, din Facerea biblică până la epoca tehnicismului modern, ucigător al miturilor, până la "paradisul în destrămare": Din spada arhanghelului Mihail a rămas doar "un cotor... fără flăcări", serafimii au "părul nins" de-atâta "însetare după adevăr". Arhanghelii lui Blaga ară "cu pluguri
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
devine o luptă a celor cinci simțuri, în timp ce un lucru trece în opusul lui, prin trecerea cuvântului în necuvânt. În prima parte a creaței nichita-stănesciene remarcăm o stare de jubilație în fața spectacolului lumii. Poezia copilăriei, a timpului originar, a universului adamic se relevă simbolic (Cristian Moraru), are loc asumarea unei ipostaze demiurgice, corpul devine un "substitut al cosmosului exterior", cuvintele zboară ca un roi de fluturi între material și imaterial (Paul Dugneanu). Tot în această primă etapă se reabilitează starea de
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
ontologice, între neîncredere, luciditate și libertate. Iubirea, în numele căreia se sinucide personajul Elvira, fiica Oaspetelui de Piatră, rămâne o făgăduință, căutare a Graalului sau amintire indelebilă a obârșiei edenice a ființei umane. Extraordinare pagini poematice scrie Torrente Ballester despre decăderea omului adamic, sub ispitirea și orgoliul Evei, acest feminin avatar biblic al ispitorului Don Juan. Cupluri și triunghiuri adulterine Interesat în cel mai înalt grad de tehnica narațiunii prin glisarea epicului în neverosimil, Javier Marías (n. 1951, Madrid) este unul din exponenții
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
actul Întrupării ca pe o necesară manifestare a dinamice patetice interne a Vieții. Maxim Mărturisitorul, reluat apoi de Ioan Eriugena și Duns Scotul, socoteau la rândul lor că Întruparea Logosului divin s-ar fi putut petrece independent de drama căderii adamice. Fiecare corp subiectiv datorează Vieții transcendentale puterea nucleară de individuare (recursul oricărui gest la un nominativ „eu” și un acuzativ „mine”, după analiza făcută de Maine de Biran afirmației je peux). Unitatea lumii este filtrată transcendental în acest trup invizibil
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
mai reproșează lui Comte și Durkheim o senină justificare a violenței ca „produs inevitabil al libertății creative”3. Aici se repetă aceeași ecuație: când violența societăților arhaice nu mai e interpretată ca pură contingență (prin prisma învățăturii Bisericii despre căderea adamică și păcatul originar), ea devine automat un „rău necesar”, pe care doar rațiunea - ca for al transparenței și reconcilierii - poate aspira să-l neutralizeze. Tradiția germană a sociologiei moderne continuă linia pozitiviștilor francezi, deși operează câteva modificări. De această dată
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
în sens kantian, o înlănțuire savantă de „teze și antiteze” narative, și, în același timp, un roman al scrierii romanului - cu deosebirea că, în vreme ce forța motrice a modernismului literar occidental este dedublarea autoreflexivă, manifestată ca distanțare și ironie, P. re-pornește, adamic, din momentul imediat anterior turnurii „greșite” adoptate de realism - de la romanul epistolar al secolului al XVIII-lea. Respingând principial omnisciența și obiectivismul, desfășurarea epică din Patul lui Procust este rezultatul unui subtil și spectaculos joc intelectual, în care alternarea vocilor
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288780_a_290109]
-
face ineficientă rezumarea unei „metode“ de cunoaștere a lui Benjamin. Mai importantă este întâlnirea concretă cu textul, obiectul sau orașul, care se descriu frag mentar în paginile sale. Un „concept“ de cunoaștere este, așa dar, un precipitat ulterior; metafora limbajului adamic, cea a „cri ticii“ romantice, a dramei baroce germane și a orașului secolului al XIX-lea sunt punctele semnificative de la care pornește textul de față. Ele vor fi descrise ca survenind în jocul tot atâtor „experiențe“ pe care Benjamin le
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
obiectului și îi „dă viață“ în cursul existenței sale istorice. Ulterior acestor scurte portrete, abia, poate fi realizată o sinteză a funcțiilor epistemologice ale experienței, așa cum se constituie prin textele despre Kant, romantici sau Baudelaire. Excurs 1. Traducerea și limba adamică Figura traducătorului, așa cum o prezintă Benjamin în Die Aufgabe des Übersetzers (1923), poate fi înțeleasă plecând de la un text anterior, Über Sprache überhaupt und über die Sprache des Menschen (1916). Doar câteva dintre paragrafele textului din urmă vor fi luate
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
evident, multiplicitatea limbilor. Benjamin se oprește, spre sfârșitul eseului despre limbă, la „originea“ teologică a acestei multiplicități. Este vorba de „cădere“, ca urmare a încălcării poruncii divine. Episodul turnului Babel este doar o consecință a acestei căderi. Deja în căderea adamică se găsesc germenii situației ulterioare a limbii: anume, faptul că, spre deosebire de cunoașterea paradiziacă a creației prin numele ei, cunoașterea binelui și a răului, cea cu care șarpele ispitește, este fără de nume (namenlos). Ca atare, diferența dintre bine și rău, arată
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
esențial, alegorică, după cum arătase deja Benjamin în eseul despre drama barocă. În plus, multiplicitatea limbilor nu mai reprezintă o multiplicitate abstractă, neutră, ci o ordine a intensității magice, a apropierii de Cuvânt sau, altfel spus, a persistenței structurale a numelui adamic: „Die Unterschiede der Sprachen sind solche von Medien, die sich gleichsam nach ihrer Dichte, also graduell, unterscheiden; und das in der zwiefachen Hinsicht nach der Dichte des Mitteilenden (Benennenden) und des Mitteilbaren (Namen) in der Mitteilung.“ Textul aduce aminte de
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
face vizibilă, dincolo de conținutul ei, limba pură (die reine Sprache): ca armonie supra-lingvistică a modurilor de semnificare a lucrurilor și ca origine paradiziacă a acestora. Traducerea salvează originalul în măsura în care, prin intermediul acestei limbi pure, îl apropie de limba originară, a numelor adamice și, astfel, îi recunoaște caracterul de adevăr. Cum am mai observat și în cazul altor texte, problema adevărului este pentru Benjamin identică problemei istoriei. Ceea ce este adevărat are o istorie, întrucât este viu, are o finalitate des chisă, o „încheiere
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
salvator al limbii și ca vestitor al sfârșitului mesianic al acesteia, are ca sarcină „die reine Sprache gestaltet der Sprachbewegung zurückzugewinnen“, deci să disloce limbile din contextul care le determină, pentru a le reasuma din perspectiva originii lor în limba adamică. Libertatea traducătorului, arată Benjamin, este de fapt consecința fidelității maxime față de strălucirea paradiziacă a limbii ca numire a na turii spirituale a lucrurilor. Principiul teoretic al traducerii este, astfel, acela că textul revelează în mod esențial, se înscrie în orizontul
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
lucru, pe de alta. La fel însă, conceptul poate fi aplicat și în cazul traducerii: legătura dintre două limbi nu se stabilește direct, ca între două fenomene de sine stătătoare, ci prin recursul la „originea lor mistică“, reprezentată de limba adamică. Prin intermediul ei comunică limbile istorice, ca „voci“ ale lumii. Limbile sunt onomatopoetice, iar traducerea este, din acest punct de vedere, asemănătoare astrologiei, funda mentată pe similaritatea non-empirică dintre dispoziția astrelor și destinul uman. Rolul pe care îl joacă limba adamică
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
adamică. Prin intermediul ei comunică limbile istorice, ca „voci“ ale lumii. Limbile sunt onomatopoetice, iar traducerea este, din acest punct de vedere, asemănătoare astrologiei, funda mentată pe similaritatea non-empirică dintre dispoziția astrelor și destinul uman. Rolul pe care îl joacă limba adamică, văzută ca fenomen originar, în fenomenul traducerii limbilor istorice trimite textul lui Benjamin spre o sursă îndepărtată, prezentă în gândirea lui Goethe. Hölderlin îi oferă lui Benjamin un model exemplar de traducător. Mai exact, el indică limitele unei astfel de
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
lingvistic. Dialogul este forma în care „cultura inimii“ (Kultur des Herzens) mediază raporturi obiective străine de logica confruntării voințelor. Dar și aici se insinuează violența, în momentul în care limbajul, aflat într-un proces de decădere (Verfallsprozeß) din starea sa adamică, poate găzdui minciuna. Amendarea acesteia transformă limbajul într-un câmp de bătălie. Introducerea motivului decăderii anunța de fapt „rezolvarea“ teologică a eseului. Rămânând în logica raportului scop-mijloc, violența nu se dezvăluie ca atare și nu poate fi oferită deci nici o
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]