144 matches
-
frontal gros de 35 mm și 25 mm în lateral. Producția a fost oprită în septembrie 1942. În 1943, treizeci și patru de tancuri T-60 capturate au fost modificate la Atelierele Leonida. Proiectul, denumit oficial TACAM T-60 (Tun Anticar pe Afet Mobil T-60), a fost condus de lt. col. Constantin Ghiulai. Vehiculele care au supraviețuit evenimentelor din preajma zilei de 23 august 1944 au fost confiscate ulterior de Armata Roșie.
T-60 () [Corola-website/Science/320458_a_321787]
-
(Tun Anticar pe Afet Mobil Ț-60) a fost un vânător de tancuri folosit de Armată Română în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În anul 1943 au fost transformate treizeci și patru de exemplare la Atelierele Leonida, fiind folosite materiale capturate de la Armată Roșie: sașiul
TACAM T-60 () [Corola-website/Science/320146_a_321475]
-
F.H.2 construit sub licență. Piese de schimb se găseau atât în Germania, cât și în România pentru acest motor de camion, întreținerea fiind simplă. Tunului sovietic F-22 de captura calibru 76,2 mm Model 1936 i-a fost îndepărtat afetul, fiind construit un nou cadru pentru montarea să pe sașiul țancului Ț-60. Suprastructura noului vehicul era construită din plăci de blindaj de la tancurile sovietice capturate. Suspensia a fost ranforsata fiindcă vehiculul era mai greu cu 3 tone. Primul prototip
TACAM T-60 () [Corola-website/Science/320146_a_321475]
-
vehicul era construită din plăci de blindaj de la tancurile sovietice capturate. Suspensia a fost ranforsata fiindcă vehiculul era mai greu cu 3 tone. Primul prototip, construit la Atelierele Leonida, a fost gata pe 19 ianuarie 1943. Tunul F-22 avea un afet nou, conceput și turnat la Atelierele Concordia din Ploiești. Afetul a fost finisat apoi la Ateliere Astra din Brașov și Lemaître din București. Tunul a fost fixat pe afet la Arsenalul Armatei din București. Mecanismul de îndreptare (ochire) a tunului
TACAM T-60 () [Corola-website/Science/320146_a_321475]
-
capturate. Suspensia a fost ranforsata fiindcă vehiculul era mai greu cu 3 tone. Primul prototip, construit la Atelierele Leonida, a fost gata pe 19 ianuarie 1943. Tunul F-22 avea un afet nou, conceput și turnat la Atelierele Concordia din Ploiești. Afetul a fost finisat apoi la Ateliere Astra din Brașov și Lemaître din București. Tunul a fost fixat pe afet la Arsenalul Armatei din București. Mecanismul de îndreptare (ochire) a tunului a fost adaptat practicilor artileriștilor români, iar un sistem de
TACAM T-60 () [Corola-website/Science/320146_a_321475]
-
a fost gata pe 19 ianuarie 1943. Tunul F-22 avea un afet nou, conceput și turnat la Atelierele Concordia din Ploiești. Afetul a fost finisat apoi la Ateliere Astra din Brașov și Lemaître din București. Tunul a fost fixat pe afet la Arsenalul Armatei din București. Mecanismul de îndreptare (ochire) a tunului a fost adaptat practicilor artileriștilor români, iar un sistem de protecție împotriva reculului a fost montat pentru a proteja tunarul. Echipajul și tunul erau protejați de un scut din
TACAM T-60 () [Corola-website/Science/320146_a_321475]
-
("Samokhodnaya Ustanovka 76", în traducere: afetul autopropulsat) a fost un autotun fabricat și utilizat pe scară largă de Uniunea Sovietică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Bazat pe sașiul modificat al țancului ușor Ț-70, a fost fabricat în număr mare, fiind cel mai numeros
SU-76 () [Corola-website/Science/321066_a_322395]
-
scurt alocat proiectării și a nevoilor urgente de pe front, noul vehicul trebuia să folosească un sașiu aflat deja în producție. Inginerii sovietici au fost nevoiti sa foloseasca sașiul țancurilor ușoare ale armatei pentru prototipuri. Primul prototip, OSU-76 ("Opytnaya Samokhodnaya Ustanovka" - afetul autopropulsat experimental), folosea sașiul țancului ușor Ț-60 și tunul ZiS-3 de calibru 76,2 mm. În urma testelor, prototipul nu s-a dovedit a fi o soluție viabilă, fiind instabil din cauza sașiului mult prea mic. În primăvara anului 1942, echipa
SU-76 () [Corola-website/Science/321066_a_322395]
-
Caradja a depus spre păstrare colecția sa de lepidoptere Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București. Dulapurile conținând cutii etanșe, cu fețe din sticlă, și biblioteca marelui savant au ajuns la București la 14 iunie 1944 pe un afet de tun, din ordinul direct al ministrului apărării naționale, generalul Constantin Pantazi, care a răspuns insistentelor solicitări ale profesorului Constantin Motăș. Această colecție cuprindea exemplare de lepidoptere capturate atât în România, cât și în China, India, America Centrală și de Sud
Conacul Caradja din Grumăzești () [Corola-website/Science/320989_a_322318]
-
și 26 SS. 21 de tancuri R-2 au fost transformate în vânători de tancuri la Atelierele Leonida între luna iulie a anului 1943 și luna iulie a anului 1944. Denumirea oficială a acestor autotunuri era TACAM R-2 (Tun Anticar pe Afet Mobil R-2).
Panzer 35(t) () [Corola-website/Science/317368_a_318697]
-
o luptă pe uscat, om contra om, la bordul navelor. Vădit inferioare ca număr, navele engleze au menținut distanța, supunând pe spanioli unui ucigător tir de artilerie. Tunurile englezești erau de calibru mai mare, dar superioritatea lor evidentă consta în afetul mobil, care le conferea o cadență și un unghi de tragere net superioare. Surprinși și vădit iritați de tactica englezilor, ofițerii spanioli au navigat strâns, atât cât le permitea timpul nefavorabil, cu navele aproape lipite una de cealaltă. Cu această
Invincibila Armada () [Corola-website/Science/316925_a_318254]
-
(denumire în limba română AG-9, "aruncătorul de grenade 9") este un tun fără recul de calibrul 73 mm, montat pe afet trepied, dezvoltat în Uniunea Sovietică. Având o mare mobilitate în teren, AG-9 poate lansa grenade antitanc (folosind lovitura cumulativă) sau explozive (folosind lovitura cu bombă explozivă din oțel) similare proiectilelor tunului de calibrul 73 mm 2A28 Grom folosit de mașina
SPG-9 () [Corola-website/Science/323749_a_325078]
-
de armament începând cu anii 1970 sub denumirea AG-9. În prezent, aruncătorul AG-9 este fabricat de către uzina Carfil din Brașov în varianta modernizată AG-9M, cu mânere de transport amplasate în partea din față a țevii și cele două roți pentru afet. Capacitate de perforare a loviturii cumulative (cu greutatea de 4,4 kilograme) este de aproximativ 400 de milimetri. AG-9 este o armă antitanc cu un design relativ învechit. Principalul dezavantaj al aruncătorului este jetul de gaze care apare în spatele țevii
SPG-9 () [Corola-website/Science/323749_a_325078]
-
piața de export și a vândut proiectul tunului anticar Regatului României. Contractul prevedea livrarea a 40 de baterii de tunuri și înființarea unei fabrici de armament și muniții în România în cadrul uzinelor Concordia. Tunul antitanc Schneider model 1936 avea un afet de tip bifleș (termen militar franțuzesc al epocii pentru tunurile cu două fălcele). Scutul tunului era relativ mic, însă exista posibilitatea deplasării roților în lateral pentru a mări protecția echipajului, o trăsătură unică la tunurile antitanc ale epocii. Țeava tunului
Tun antitanc Schneider calibru 47 mm model 1936 () [Corola-website/Science/323169_a_324498]
-
tunurilor antitanc model 1936 a întâmpinat numeroase probleme care au dus la întârzieri: documentația a fost pusă treptat la dispoziție de către casa Schneider, mașinile industriale au ajuns greu, iar țevile autofretate nu au mai ajuns deloc. În plus, fabricarea roților afetului s-a realizat cu întârziere din cauza lipsei documentației, iar sistemele optice au fost construite cu întârziere din cauza unor indecizii. Inițial, s-a dorit un contract de producție a aparatelor de ochire cu firma SOM ("Société d'Optique et de Mécanique
Tun antitanc Schneider calibru 47 mm model 1936 () [Corola-website/Science/323169_a_324498]
-
fiind denumită D-20. Lungimea țevii este de 25 de calibre. Piesa de artilerie era deplasată inițial cu ajutorul tractoarelor de artilerie AT-L și ATS-59, însă în prezent este folosit camionul Ural 365 6×6. Obuzierul D-20 are un afet similar tunului lung D-74 (dezvoltat concomitent cu modelul D-20) de calibrul 122 mm, ambele piese de artilerie fiind dotate cu o placă de bază. Prezența plăcii de bază asigură o stabilitate mai mare și o manevrabilitate mai bună
Obuzier 152 mm M1955 (D-20) () [Corola-website/Science/324063_a_325392]
-
a deținut până la sfârșitul anilor 1970 supremația mondială în ceea ce privește bătaia maximă. Tunul M-46 calibrul 130 mm a fost proiectat concomitent cu modelul M-47 de calibrul 152 mm după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, ambele având același afet. Indexul GRAU era 52-P-482 și respectiv 52-P-547. Tunul M-46 urma să înlocuiască piesa A-19 model 1931/37 de calibrul 122 mm, iar tunul M-47 urma să înlocuiască piesa ML-20 model 1937 de calibrul 152 mm. În urma testelor
Tun 130 mm M1954 (M-46) () [Corola-website/Science/324071_a_325400]
-
a continuat să fie folosit și după război de armata franceză până în anii 1960. Aruncătorul era o armă simplă și eficientă care consta într-o țeavă lisă fixată de o placă de bază dreptunghiulară (pentru a absorbi reculul) și un afet bipied. Piesa era deservită de cinci soldați (la nevoie de trei), iar tragerea se executa de obicei prin ochire directă. Arma era dotată cu un sistem de percuție prin cădere liberă. Un regiment de infanterie francez avea în anul 1940
Brandt Mle 1935 () [Corola-website/Science/324081_a_325410]
-
avea scut de protecție. În plus, tunul antiaerian avea 5200 de piese. Procesul de fabricație fiind complicat, rata de producție era de 5 exemplare pe lună în octombrie 1942. Între anii 1944-1945 s-a încercat montarea tunului antiaerian pe un afet Bofors cu două punți și folosirea unui scut de protecție, însă proiectul nu s-a concretizat, tunurile antiaeriene fiind vitale pentru apărarea rafinăriilor de la Ploiești. Ministerul Armamentului și Marele Stat Major a decis pe 2 iunie 1942 proiectarea unei noi
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
tun de câmp FF-KF-RF și o baterie de tunuri ZiS-3 Model 1942 fabricate la Uzinele Reșița. Prototipul numărul 1 (un tun antitanc ZiS-3 Model 1942 modificat: camera proiectilului de la Vickers-Reșița, ghinturi tip ZiS-3 și calibrul 75 mm) și numărul 3 (afet ZiS-3 Model 1942 cu țeava și frâna de tragere a tunului FF-KF-RF) au fost respinse. Al doilea prototip, realizat în două variante, s-a dovedit a fi cel mai performant. Varianta „a” folosea camera de încărcare a tunului Vickers-Reșița și
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
respinse. Al doilea prototip, realizat în două variante, s-a dovedit a fi cel mai performant. Varianta „a” folosea camera de încărcare a tunului Vickers-Reșița și ghinturile tunului sovietic ZiS-3 Model 1942 de calibrul 76,2 mm. Varianta „b” folosea afetul, mecanismul de tragere și recul al tunului sovietic ZiS-3 Model 1942, țeava, ghinturile și camera de încărcare a tunului Vickers-Reșița, camera proiectilului și frâna de gură a tunului PaK 40. Materialul folosit pentru realizarea acestei variante era denumit „"RNCM-110"” (oțel
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
de piese, cu 70 de elemente mai mult decât tunul sovietic ZiS-3, însă mult sub cele 1200 de piese ale tunului antitanc german PaK 40. Piesa de artilerie era prin urmare mult mai simplu de construit. De la tunul sovietic împrumuta afetul, roțile, fălcelele, mecanismul de recul și tragere. Țeava tunului, ghinturile (în număr de 24, constante) și camera tubului cartuș era similare tunului antiaerian Vickers-Reșița Model 1936. Scutul de protecție, frâna de gură și camera proiectilului erau copiate de la tunul german
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
în plan orizontal și în plan vertical putea fi realizată de un singur servant, iar acesta putea executa și darea focului. Tunul avea și un opritor care semnala automat dacă țeava tunului urma să atingă solul în momentul reculului. Având afetul bifleș, piesa de artilerie avea stabilitatea și precizia necesară tragerii a trei proiectile consecutive fără a necesita ajustări. Producția în serie a fost demarată pe 25 februarie 1944 la Uzinele Reșița, Astra Brașov și Concordia Ploiești. Ultimele două fabrici nu
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
a fi capabil de a rezista la reculul tunului. Colonelul Valerian Nestorescu a participat la perfecționarea prototipurilor M-05 și M-06 din luna martie 1944. În urma testelor de rezistență din iulie-august, prototipul M-05 a suferit o defecțiune la afetul tunului. După 23 august 1944, testele și producția au fost sistate. În septembrie testele au fost reluate pentru o scurtă perioadă, însă pe 26 octombrie 1944 documentația și prototipurile au fost confiscate de către Comisia Sovietică de Control, proiectul fiind abandonat
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
aprilie, insă conducerea armatei a cerut să fie evaluată și o variantă înarmata cu tunul de 100 mm S-34. În urma testelor din luna iunie a anului 1944, s-a dovedit că varianta inițială, denumită ȘU-100 (abreviere de la "Samochodnaja Ustanovka": "afetul autopropulsat", numeralul era calibrul tunului) înarmata cu tunul D-10S era superioară varianței ȘU-100-2 înarmata cu tunul S-34. Producția în masă a început în luna septembrie a anului 1944 la fabrica Uralmaș din Sverdlovsk. Din cauza procesului de fabricație complex al
SU-100 () [Corola-website/Science/322584_a_323913]