977 matches
-
eshatologic, în Vechiul Testament (Is. 14,4‑21), este Nabucodonosor (sec. al VI‑lea î.Cr.). Acestor patru tradiții le sunt conferite valori diferite, în funcție de fiecare autor. Jenks notează: „Importanța pe care fiecare dintre aceste curente a avut‑o pentru dezvoltarea tradiției Anticristului pare să fi fost determinată de situația concretă în care se afla autorul. În unele împrejurări, au fost importante elementele motivului tiranului eshatologic, și tocmai aceste aspecte apar în scrierile noastre. În altele, nevoia de a lupta împotriva falșilor învățători
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nelegiuirii” din 2 Tesaloniceni, altceva decât „Înșelătorul lumii” din Didahie (cap. 16), altceva decât „Beliar” din Urcarea la cer a lui Isaia. Aceste fragmente „nu pot fi privite ca versiuni diferite ale aceleiași tradiții iudaice, în speță, cea a lui Anticrist” (p. 17). Atmosfera eshatologică din jurul acestor personaje ar fi singurul punct comun. Toate personajele precedă parusia lui Cristos, dar fiecare se încadrează într‑un registru teologic diferit. Tradiția Anticristului reprezintă, pentru cercetătorul olandez, o revalorizare, pe coordonate creștine, a tradiției
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
versiuni diferite ale aceleiași tradiții iudaice, în speță, cea a lui Anticrist” (p. 17). Atmosfera eshatologică din jurul acestor personaje ar fi singurul punct comun. Toate personajele precedă parusia lui Cristos, dar fiecare se încadrează într‑un registru teologic diferit. Tradiția Anticristului reprezintă, pentru cercetătorul olandez, o revalorizare, pe coordonate creștine, a tradiției lui Beliar. În prima secțiune a cărții, Peerbolte analizează fragmentele referitoare la adversarul eshatologic, existente între anii 70 și 175 d.Cr. (de la Evanghelia după Marcu, cap. 13, până la Iustin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
naționalistă, caracteristică iudaismului. În al doilea rând, se poate observa că motivul pseudoprofetului/profeților lipsește aproape cu desăvârșire din scrierile iudaice, deși este prezent în scrierile Vechiului Testament. În concepția lui Peerbolte, acest ultim motiv constituie nucleul viitorului mit al Anticristului. Așadar, se poate vorbi de continuitate, dar se poate vorbi și de inovație. „Mitul standard” al Anticristului, așa cum îl găsim formulat pentru prima dată în cartea a V‑a a operei sfântului Irineu, Aduersus haereses, conține cu mult mai multe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
desăvârșire din scrierile iudaice, deși este prezent în scrierile Vechiului Testament. În concepția lui Peerbolte, acest ultim motiv constituie nucleul viitorului mit al Anticristului. Așadar, se poate vorbi de continuitate, dar se poate vorbi și de inovație. „Mitul standard” al Anticristului, așa cum îl găsim formulat pentru prima dată în cartea a V‑a a operei sfântului Irineu, Aduersus haereses, conține cu mult mai multe motive decât cele furnizate de tradițiile iudaică și creștină, până la sfârșitul secolului al II‑lea. Studiul lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Peerbolte aduce câteva lămuriri importante. Spre deosebire de Jenks, care urmărește firul dezvoltării liniare și anistorice a unui mit considerat numai din perspectiva acestor coordonate, cercetătorul olandez insistă asupra sensului particular al fiecărui document luat în discuție. El evită sistematic expresia „mitul Anticristului” (a cărei utilizare o consideră legitimă doar din momentul marcat de Irineu), făcând totdeauna referire la „tradițiile despre adversarul eshatologic”. Lucrarea lui Jenks are o puternică rezonanță polemică - având ca țintă „consensul Bousset‑Charles”. Nu este însă și cazul lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Peerbolte, lucrarea profesorului de la Chicago este un digest de o foarte bună calitate, destinat unui public larg, dar care nu se situează, din acest motiv, în afara rigorilor științifice. În doar 400 de pagini, sunt prezentate și interpretate principalele avataruri ale Anticristului, de la „preistoria” mitului - fragmentele scrierilor intertestamentare - până la „teoria arhetipurilor” a lui C.G. Jung. În consecință, lucrarea de față are marea șansă de a beneficia, pe de o parte, de studiile lui Jenks și Peerbolte asupra originii și evoluției mitului Anticristului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Anticristului, de la „preistoria” mitului - fragmentele scrierilor intertestamentare - până la „teoria arhetipurilor” a lui C.G. Jung. În consecință, lucrarea de față are marea șansă de a beneficia, pe de o parte, de studiile lui Jenks și Peerbolte asupra originii și evoluției mitului Anticristului, iar pe de altă parte, de cele două instrumente puse la dispoziție de Sbaffoni și McGinn. Corpusul de texte pe care îl propunem spre analiză nu este identic cu cel analizat de primii doi cercetători amintiți. Căutarea noastră începe din
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ales autorii care propun o viziune coerentă și mai ales conștientă asupra anticristologiei, lăsând intenționat deoparte pe cei care fac doar referiri succinte la personajul în discuție. Pe de altă parte, ne propunem și o prezentare cvasiexhaustivă a referirilor la Anticrist în primele secole creștine. Autorii pe care îi vom include sunt: Irineu, Hipolit, Origen, Chiril al Ierusalimului, Pseudo‑Hipolit, Victorin, Commodian, Lactanțiu, Ieronim, Augustin și Theodoret al Cyrului (la scrierile cărora se vor adăuga și câteva apocrife). În introducerea tratatului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Commodian, Lactanțiu, Ieronim, Augustin și Theodoret al Cyrului (la scrierile cărora se vor adăuga și câteva apocrife). În introducerea tratatului Demonstratio de Christo et Antichristo (1987), Enrico Norelli deplânge, pe bună dreptate, lipsa unei monografii științifice, de dată recentă, despre Anticrist în scrierile Părinților din primele secole. Lucrarea de față se străduiește, între altele, să răspundă acestei dorințe a cercetătorului italian, încercând totodată să propună o abordare istorică și implicit teologică a personajului. Iată care sunt, pe scurt, etapele pe care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
altele, să răspundă acestei dorințe a cercetătorului italian, încercând totodată să propună o abordare istorică și implicit teologică a personajului. Iată care sunt, pe scurt, etapele pe care le vom parcurge. În primul capitol vom prezenta „preistoria” creștină a mitului Anticristului, de la Evanghelia după Marcu la scrierile lui Iustin, dascălul lui Irineu. Scopul capitolului va fi exclusiv inventarierea versiunilor preirineice ale protomitului Anticristului. În acest scop, vom face apel la analiza lui Jenks și, mai cu seamă, la cea a lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sunt, pe scurt, etapele pe care le vom parcurge. În primul capitol vom prezenta „preistoria” creștină a mitului Anticristului, de la Evanghelia după Marcu la scrierile lui Iustin, dascălul lui Irineu. Scopul capitolului va fi exclusiv inventarierea versiunilor preirineice ale protomitului Anticristului. În acest scop, vom face apel la analiza lui Jenks și, mai cu seamă, la cea a lui Peerbolte, fără a avea pretenția de a le completa sau înlocui. Deși succintă, o atare „întoarcere la izvoare” ne pare absolut necesară
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
înlocui. Deși succintă, o atare „întoarcere la izvoare” ne pare absolut necesară pentru economia lucrării. Cu capitolul consacrat sfântului Irineu, vom intra apoi în materia propriu‑zisă a lucrării. Fondul principal de documentare și analiză este constituit de scrierile despre Anticrist ale Părinților Bisericii, greci și latini. Literatura creștină apocrifă, în pofida bogăției sale informaționale, va avea un statut relativ marginal în demersul nostru, în principal din două motive. Mai întâi, scrierile în discuție nu pot fi raportate la un autor sau
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și simplu de evitarea anumitor probleme legate de datare și de contextul istoric, probleme care, deocamdată, ni se par imposibil de depășit. După modelul lui Peerbolte, vom încerca să răspundem, pe parcursul lucrării noastre, următoarelor întrebări: 1) Cum este interpretată figura Anticristului de fiecare scriitor creștin prezentat?; 2) De ce sau cu ce intenție (de ordin teologic, politic sau psihologic) propune acesta o anumită interpretare?; 3) Este justificat, în definitiv, să vorbim de o evoluție a mitului de la Irineu la Theodoret? În măsura în care vom
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
aparține cercetătorului german Wilhelm Bousset. În lucrarea sa Der Antichrist in der überlieferung des Judentums, des neuen Testaments und der alten Kirchen, din 1895 - tradusă în engleză în anul 1896, Bousset, urmând lui Hermann Gunkel, propune teoria potrivit căreia mitul Anticristului ar fi existat în iudaismul precreștin sub forma unei tradiții orale, cea a lui Beliar. Această tradiție mitică orală s‑ar fi transmis ezoteric, elementele sale putând fi reluate atât de Sfinții Părinți, cât și de unele texte apocrife. În
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
forma unei tradiții orale, cea a lui Beliar. Această tradiție mitică orală s‑ar fi transmis ezoteric, elementele sale putând fi reluate atât de Sfinții Părinți, cât și de unele texte apocrife. În opinia cercetătorului german, modelul direct al „legendei Anticristului” ar fi mitul balaurului, lipsit de orice conotație politică. Mai târziu, în a doua jumătate a secolului I d.Cr., se va adăuga și componenta politică, odată cu apariția unei noi legende, și anume, cea a lui Nero rediuiuus. În consecință, confruntarea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lipsit de orice conotație politică. Mai târziu, în a doua jumătate a secolului I d.Cr., se va adăuga și componenta politică, odată cu apariția unei noi legende, și anume, cea a lui Nero rediuiuus. În consecință, confruntarea eshatologică dintre Cristos și Anticrist este o reluare, în contextul noilor religii, a vechii confruntări prezente în mitologia mesopotamiană, în speță, cea dintre Marduk, zeul luminii, și Tiamat, balaurul, simbol al haosului. La jumătatea distanței dintre Tiamatul mesopotamian și Anticristul creștin se află iudaicul Beliar
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
confruntarea eshatologică dintre Cristos și Anticrist este o reluare, în contextul noilor religii, a vechii confruntări prezente în mitologia mesopotamiană, în speță, cea dintre Marduk, zeul luminii, și Tiamat, balaurul, simbol al haosului. La jumătatea distanței dintre Tiamatul mesopotamian și Anticristul creștin se află iudaicul Beliar, personaj bine reprezentat în literatura apocaliptică intertestamentară. Meritul principal al lui Bousset este a cela de a fi identificat în mitul balaurului, una dintre principalele tradiții precreștine care au contribuit la formarea mitului creștin al
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
creștin se află iudaicul Beliar, personaj bine reprezentat în literatura apocaliptică intertestamentară. Meritul principal al lui Bousset este a cela de a fi identificat în mitul balaurului, una dintre principalele tradiții precreștine care au contribuit la formarea mitului creștin al Anticristului. De asemenea, cercetătorul german remarcă existența a două versiuni distincte: una apocaliptică (metafizică) și alta politică (tiranul de la sfârșitul istoriei). După cum am văzut mai devreme, abia în 1991 Gregory Jenks propune o critică semnificativă a lucrării cercetătorului german. Din perspectiva
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sociologice proprii Bisericii primare”. Teoria despre o tradiție istorică ezoterică, compactă, monolitică, nu are, așadar, nici un temei justificat. Ea făcuse obiectul criticilor parțiale, de ordin metodologic, și înaintea lui Jenks. În privința selecției și a folosirii izvoarelor, el invocă mărturiile despre Anticrist din perioada delimitată de scrierile intertestamentare și Evul Mediu, acceptând, fără rezervă, ipoteza lui Gunkel conform căreia tradițiile apocaliptice, în pofida largii răspândiri în timp și spațiu, sunt extrem de solide. Este totuși exagerat ca datele unui text din secolul al VI
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
seamă provin din surse târzii, începând cu secolul al IV‑lea: Efrem, Pseudo‑Efrem, Chiril al Ierusalimului și Ieronim. Adela Yarbro Collins supune criticii caracterul mai mult sau mai puțin arbitrar cu care cercetătorul german folosește, în cartea sa, termenul „Anticrist”. Este limpede că această denumire nu poate fi aplicată decât unui adversar al lui Dumnezeu, în context mesianic. Bousset însă o invocă în toate cazurile, fără discriminare. La rândul lui, W.A. Meeks îi reproșează cercetătorului german ignorarea tradiției „pseudoprofeților
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
A. Meeks îi reproșează cercetătorului german ignorarea tradiției „pseudoprofeților”, tradiție autonomă, care va avea un rol esențial în constituirea anticristologiei. În opinia lui Bousset, pseudoprofeția reprezintă o caracteristică marginală a mitului balaurului primordial. Într‑un articol de mai târziu despre Anticrist, publicat în Encyclopaedia of Religion and Ethics, Bousset, abandonând, se pare, teoria transmiterii ezoterice, distinge trei etape principale în formarea mitului. Prima etapă este reconstituibilă în epoca preiudaică: „Este mai mult decât plauzibil ca cele mai adânci rădăcini ale ideii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
publicat în Encyclopaedia of Religion and Ethics, Bousset, abandonând, se pare, teoria transmiterii ezoterice, distinge trei etape principale în formarea mitului. Prima etapă este reconstituibilă în epoca preiudaică: „Este mai mult decât plauzibil ca cele mai adânci rădăcini ale ideii Anticristului să se regăsească nu în anumite experiențe istorice, ci într‑o concepție mitologică și speculativă, mai exact, în credința în confruntarea dintre Dumnezeu și diavol și cea în sfârșitul lumii” (col. 579). De aici următoarea presupunere: „La originea Anticristului nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ideii Anticristului să se regăsească nu în anumite experiențe istorice, ci într‑o concepție mitologică și speculativă, mai exact, în credința în confruntarea dintre Dumnezeu și diavol și cea în sfârșitul lumii” (col. 579). De aici următoarea presupunere: „La originea Anticristului nu se află altceva decât diavolul întrupat” (ibidem). A doua etapă constă în istoricizarea, în mediul iudaic, de data aceasta, și apoi creștin, a mitului primordial, fenomen determinat de modelele reale, cu o pronunțată conotație negativă, ca de exemplu, Antiochos
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ale Apocalipsei lui Ioan. În fine, ultimul moment decisiv este reprezentat de 2 Tesaloniceni, unde figura tiranului eshatologic este înlocuită de cea a unui personaj mai abstract, numit pur și simplu ¢ntike...menoj. Semnificația iudaică se impune în fața celei politice. Anticristul „paulin” nu mai este în mod esențial un asupritor eshatologic, ci un pseudo‑Mesia, adică un fals profet și un manipulator al spiritelor. Concluziile lui Bouset au fost reluate și sistematizate de R.H. Charles, care identifică de asemenea trei etape
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]