977 matches
-
sau un protestant din secolul al XVI‑lea. Am preferat termenul „mit” celui de „legendă”, în mod deosebit datorită elasticității sale. Credem, într‑adevăr, că acesta din urmă, deși pune mai bine în lumină originea și dimensiunea istorică a figurii Anticristului, nu redă totuși întreaga complexitate a fenomenului anticristologic de‑a lungul vremii și pierde total din vedere dimensiunea sa metafizică, pe care o considerăm fundamentală. Legenda poate rămâne legată, mai mult sau mai puțin, de contextul său originar, în timp ce mitul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este tocmai capacitatea de a oferi arhetipuri, modele existențiale. Legenda relatează o istorie din trecut, în vreme ce mitul relatează o istorie care produce un efect imediat. În fine, așa cum Sfinții Părinți nu ar fi acceptat să vorbească despre un „mit” al Anticristului, termen căruia i‑au atribuit întotdeauna o conotație peiorativă, ar fi respins, din motive ușor de înțeles, și termenul „legendă”, neologism tehnic, de dată foarte recentă. Anticristul este un personaj care face parte, în întregime și profund, din viața lor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
așa cum Sfinții Părinți nu ar fi acceptat să vorbească despre un „mit” al Anticristului, termen căruia i‑au atribuit întotdeauna o conotație peiorativă, ar fi respins, din motive ușor de înțeles, și termenul „legendă”, neologism tehnic, de dată foarte recentă. Anticristul este un personaj care face parte, în întregime și profund, din viața lor, permanent modelată de credința creștină. De vreme ce avem de ales între doi termeni, improprii și unul, și celălalt, și anume „mit” și „legendă”, considerăm mai potrivit să pornim
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
optat pentru ortografierea „Anticrist” și nu „Antecrist” pentru a sugera mai bine ideea de adversitate conținută de particula anti (care înseamnă „împotriva” sau „în locul”). Fericitul Augustin observa deja din Comentariul la Epistola întâi a lui Ioan (3, 4): „În latină, «anticrist» înseamnă «care este împotriva lui Cristos». Cuvântul «anticrist» nu vrea să spună, așa cum au înțeles unii «cel care trebuie să vină înaintea (ante) lui Cristos», altfel spus, cel după care Cristos trebuie să vină: etimologia și ortografia arată că nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a sugera mai bine ideea de adversitate conținută de particula anti (care înseamnă „împotriva” sau „în locul”). Fericitul Augustin observa deja din Comentariul la Epistola întâi a lui Ioan (3, 4): „În latină, «anticrist» înseamnă «care este împotriva lui Cristos». Cuvântul «anticrist» nu vrea să spună, așa cum au înțeles unii «cel care trebuie să vină înaintea (ante) lui Cristos», altfel spus, cel după care Cristos trebuie să vină: etimologia și ortografia arată că nu acesta este sensul; nu, anticristul este cel care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Cristos». Cuvântul «anticrist» nu vrea să spună, așa cum au înțeles unii «cel care trebuie să vină înaintea (ante) lui Cristos», altfel spus, cel după care Cristos trebuie să vină: etimologia și ortografia arată că nu acesta este sensul; nu, anticristul este cel care se împotrivește lui Cristos”. Forma „Antechristus” este atestată la scriitorii creștini de limbă latină încă din secolul III. Se pare că forma cu e era mai plăcută auzului romanilor, ca fiind mai armonioasă decât cea cu i
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
i ne pare cea mai justă și mai practică, contrar tradiției limbii franceze. Cu toate acestea, de fiecare dată când am întâlnit forma „Antecrist” la vreun autor modern, am citat‑o ca atare. Introducere Stadiul cercetărilor Lucrări recente despre mitul Anticristului În ultimul deceniu, „anticristologia” a cunoscut progrese însemnate. În paginile următoare ne vom opri atenția asupra câtorva lucrări de dată recentă, consacrate mitului Anticristului, cu scopul de a delimita, cât se poate de exact, centrul de interes al lucrării noastre
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
la vreun autor modern, am citat‑o ca atare. Introducere Stadiul cercetărilor Lucrări recente despre mitul Anticristului În ultimul deceniu, „anticristologia” a cunoscut progrese însemnate. În paginile următoare ne vom opri atenția asupra câtorva lucrări de dată recentă, consacrate mitului Anticristului, cu scopul de a delimita, cât se poate de exact, centrul de interes al lucrării noastre. Iată de ce, vom începe cu ultimele contribuții importante în acest domeniu. Raportându‑ne la acestea, vom putea stabili ulterior, cu mai multă ușurință, granițele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nevoia să lămurim anumite probleme: ce anume s‑a scris până acum; ce zonă a rămas nevalorificată sau chiar deloc cercetată; care sunt ultimele rezultate ale cercetărilor. Pe tot parcursul lucrării va fi prezentată și comentată întreaga bibliografie în legătură cu mitul Anticristului, de la Irineu la Theodoret al Cyrului. În 1991, Gregory C. Jenks își publică teza de doctorat intitulată The Origins and Early Development of the Antichrist Myth. Cercetătorul australian propune în lucrarea sa o sinteză a tuturor datelor acestui subiect. Meritul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
interpretărilor propuse. Scopul lui Jenks este de a zdruncina ceea ce se cheamă „consensul Bousset‑Charles”, consens tacit sau explicit, susținut, cu câteva excepții notabile, de majoritatea cercetătorilor secolului abia încheiat. Acest consens se referă la existența unei tradiții iudaice despre Anticrist, anterioară apariției creștinismului, transmisă pe cale orală, în manieră ezoterică, într‑o anumită perioadă de timp. Abia la sfârșitul secolului al II‑lea, datorită lui Irineu, tradiția respectivă iese din această sferă de mister, luând forma unui mit sau, potrivit termenului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Acestei tradiții strict mitologice i se va suprapune, începând cu al cincilea deceniu din primul secol al erei creștine, o a doua tradiție, istorică și politică - cea a lui Nero rediuiuus. Îmbinarea celor două tradiții va duce la constituirea legendei Anticristului. Iată care este, în linii mari, teoria propusă de Wilhelm Bousset la sfârșitul secolului al XIX‑lea, asupra căreia vom reveni. În prima secțiune a cărții, Jenks face o analiză a textelor Sfinților Părinți, de la Irineu la Victorin, încercând să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mari, teoria propusă de Wilhelm Bousset la sfârșitul secolului al XIX‑lea, asupra căreia vom reveni. În prima secțiune a cărții, Jenks face o analiză a textelor Sfinților Părinți, de la Irineu la Victorin, încercând să delimiteze „forma standard” a mitului Anticristului. Este vorba, în opinia sa, de perioada de „deplină maturitate” a mitului. O dată stabilită „forma standard”, autorul își îndreaptă atenția asupra scrierilor intertestamentare, încercând să observe în ce măsură datele furnizate de acest corpus corespund celor oferite de cel anterior. Rezultatul căutării
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
standard”, autorul își îndreaptă atenția asupra scrierilor intertestamentare, încercând să observe în ce măsură datele furnizate de acest corpus corespund celor oferite de cel anterior. Rezultatul căutării este însă negativ; el relevă doar existența unor analogii parțiale între paradigma creștină a mitului Anticristului și paradigma iudaică a „adversarului lui Dumnezeu”. Prin urmare, originea mitului va trebui căutată în intervalul dintre cele două perioade analizate, și anume între anii 40 și 180 d.Cr. (capitolul 16 al Didahiei ar fi cea dintâi confirmare a datei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
eshatologic, în Vechiul Testament (Is. 14,4‑21), este Nabucodonosor (sec. al VI‑lea î.Cr.). Acestor patru tradiții le sunt conferite valori diferite, în funcție de fiecare autor. Jenks notează: „Importanța pe care fiecare dintre aceste curente a avut‑o pentru dezvoltarea tradiției Anticristului pare să fi fost determinată de situația concretă în care se afla autorul. În unele împrejurări, au fost importante elementele motivului tiranului eshatologic, și tocmai aceste aspecte apar în scrierile noastre. În altele, nevoia de a lupta împotriva falșilor învățători
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nelegiuirii” din 2 Tesaloniceni, altceva decât „Înșelătorul lumii” din Didahie (cap. 16), altceva decât „Beliar” din Urcarea la cer a lui Isaia. Aceste fragmente „nu pot fi privite ca versiuni diferite ale aceleiași tradiții iudaice, în speță, cea a lui Anticrist” (p. 17). Atmosfera eshatologică din jurul acestor personaje ar fi singurul punct comun. Toate personajele precedă parusia lui Cristos, dar fiecare se încadrează într‑un registru teologic diferit. Tradiția Anticristului reprezintă, pentru cercetătorul olandez, o revalorizare, pe coordonate creștine, a tradiției
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
versiuni diferite ale aceleiași tradiții iudaice, în speță, cea a lui Anticrist” (p. 17). Atmosfera eshatologică din jurul acestor personaje ar fi singurul punct comun. Toate personajele precedă parusia lui Cristos, dar fiecare se încadrează într‑un registru teologic diferit. Tradiția Anticristului reprezintă, pentru cercetătorul olandez, o revalorizare, pe coordonate creștine, a tradiției lui Beliar. În prima secțiune a cărții, Peerbolte analizează fragmentele referitoare la adversarul eshatologic, existente între anii 70 și 175 d.Cr. (de la Evanghelia după Marcu, cap. 13, până la Iustin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
naționalistă, caracteristică iudaismului. În al doilea rând, se poate observa că motivul pseudoprofetului/profeților lipsește aproape cu desăvârșire din scrierile iudaice, deși este prezent în scrierile Vechiului Testament. În concepția lui Peerbolte, acest ultim motiv constituie nucleul viitorului mit al Anticristului. Așadar, se poate vorbi de continuitate, dar se poate vorbi și de inovație. „Mitul standard” al Anticristului, așa cum îl găsim formulat pentru prima dată în cartea a V‑a a operei sfântului Irineu, Aduersus haereses, conține cu mult mai multe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
desăvârșire din scrierile iudaice, deși este prezent în scrierile Vechiului Testament. În concepția lui Peerbolte, acest ultim motiv constituie nucleul viitorului mit al Anticristului. Așadar, se poate vorbi de continuitate, dar se poate vorbi și de inovație. „Mitul standard” al Anticristului, așa cum îl găsim formulat pentru prima dată în cartea a V‑a a operei sfântului Irineu, Aduersus haereses, conține cu mult mai multe motive decât cele furnizate de tradițiile iudaică și creștină, până la sfârșitul secolului al II‑lea. Studiul lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Peerbolte aduce câteva lămuriri importante. Spre deosebire de Jenks, care urmărește firul dezvoltării liniare și anistorice a unui mit considerat numai din perspectiva acestor coordonate, cercetătorul olandez insistă asupra sensului particular al fiecărui document luat în discuție. El evită sistematic expresia „mitul Anticristului” (a cărei utilizare o consideră legitimă doar din momentul marcat de Irineu), făcând totdeauna referire la „tradițiile despre adversarul eshatologic”. Lucrarea lui Jenks are o puternică rezonanță polemică - având ca țintă „consensul Bousset‑Charles”. Nu este însă și cazul lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Peerbolte, lucrarea profesorului de la Chicago este un digest de o foarte bună calitate, destinat unui public larg, dar care nu se situează, din acest motiv, în afara rigorilor științifice. În doar 400 de pagini, sunt prezentate și interpretate principalele avataruri ale Anticristului, de la „preistoria” mitului - fragmentele scrierilor intertestamentare - până la „teoria arhetipurilor” a lui C.G. Jung. În consecință, lucrarea de față are marea șansă de a beneficia, pe de o parte, de studiile lui Jenks și Peerbolte asupra originii și evoluției mitului Anticristului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Anticristului, de la „preistoria” mitului - fragmentele scrierilor intertestamentare - până la „teoria arhetipurilor” a lui C.G. Jung. În consecință, lucrarea de față are marea șansă de a beneficia, pe de o parte, de studiile lui Jenks și Peerbolte asupra originii și evoluției mitului Anticristului, iar pe de altă parte, de cele două instrumente puse la dispoziție de Sbaffoni și McGinn. Corpusul de texte pe care îl propunem spre analiză nu este identic cu cel analizat de primii doi cercetători amintiți. Căutarea noastră începe din
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ales autorii care propun o viziune coerentă și mai ales conștientă asupra anticristologiei, lăsând intenționat deoparte pe cei care fac doar referiri succinte la personajul în discuție. Pe de altă parte, ne propunem și o prezentare cvasiexhaustivă a referirilor la Anticrist în primele secole creștine. Autorii pe care îi vom include sunt: Irineu, Hipolit, Origen, Chiril al Ierusalimului, Pseudo‑Hipolit, Victorin, Commodian, Lactanțiu, Ieronim, Augustin și Theodoret al Cyrului (la scrierile cărora se vor adăuga și câteva apocrife). În introducerea tratatului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Commodian, Lactanțiu, Ieronim, Augustin și Theodoret al Cyrului (la scrierile cărora se vor adăuga și câteva apocrife). În introducerea tratatului Demonstratio de Christo et Antichristo (1987), Enrico Norelli deplânge, pe bună dreptate, lipsa unei monografii științifice, de dată recentă, despre Anticrist în scrierile Părinților din primele secole. Lucrarea de față se străduiește, între altele, să răspundă acestei dorințe a cercetătorului italian, încercând totodată să propună o abordare istorică și implicit teologică a personajului. Iată care sunt, pe scurt, etapele pe care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
altele, să răspundă acestei dorințe a cercetătorului italian, încercând totodată să propună o abordare istorică și implicit teologică a personajului. Iată care sunt, pe scurt, etapele pe care le vom parcurge. În primul capitol vom prezenta „preistoria” creștină a mitului Anticristului, de la Evanghelia după Marcu la scrierile lui Iustin, dascălul lui Irineu. Scopul capitolului va fi exclusiv inventarierea versiunilor preirineice ale protomitului Anticristului. În acest scop, vom face apel la analiza lui Jenks și, mai cu seamă, la cea a lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sunt, pe scurt, etapele pe care le vom parcurge. În primul capitol vom prezenta „preistoria” creștină a mitului Anticristului, de la Evanghelia după Marcu la scrierile lui Iustin, dascălul lui Irineu. Scopul capitolului va fi exclusiv inventarierea versiunilor preirineice ale protomitului Anticristului. În acest scop, vom face apel la analiza lui Jenks și, mai cu seamă, la cea a lui Peerbolte, fără a avea pretenția de a le completa sau înlocui. Deși succintă, o atare „întoarcere la izvoare” ne pare absolut necesară
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]