755 matches
-
sensul deducerii faptelor din legi, iar cealaltă „compozitivă“, În sensul reunirii faptelor sub aceeași regularitate), ca și opoziția dintre cele două „contexte ale cunoașterii“, justificarea și descoperirea . Momentul crucial - În care „paradoxul inferenței“ se dezamorsează, iar printr-o transfigurare a antinomicului În stilul descris de Lucian Blaga În Eonul dogmatic, ajungem să ne Împăcăm cu ideea „algoritmilor euristici“ - coincide cu Însuși feed-back-ul inteligenței artificiale asupra logicii ca știință a inteligenței naturale. Îl marchează, pentru prima dată, cele trei programe prin care
Prelegeri academice by prof. univ. dr. PETRU IOAN () [Corola-publishinghouse/Science/91771_a_92348]
-
detectabile în literaturile sud-estice. Am analizat de plidă modul cum, la eroii lui Panait Istrati apetența pentru valorile terestre este contrabalansată, în paroxismul trăirii, cu revolta - de-a dreptul ascetică! -împotriva cărnii. La fel, personajele lui Gala Galaction sunt profund antinomice: temperamente aprinse, aspru cenzurate de normele eticii creștine, ele nu-și găsesc decât rareori liniștea interioară. Postulările de tipul "la mijloc de Rău și Bun" (Ion Barbu) sau "nici în rai și nici în iad" (George Magheru) sunt grevate de
[Corola-publishinghouse/Science/85095_a_85882]
-
comunitare. Specialiștii în dezvoltare comunitară avertizează însă că acest model presupune multă experiență și maturitate democratică (vezi capitolul 3.1.3.). Varietatea formelor de guvernare existente astăzi demonstrează, cel puțin la nivel conceptual, că raportul descentralizării cu centralizarea nu este antinomic. Ceea ce se observă însă este o mai mare tendință de descentralizare asociată cu o prudență față de tensiunile pe care această schimbare le poate crea în societate, întrucât raza deciziei asupra problemelor educaționale nu se reduce la negocierea posturilor și la
by Ţăranu Adela-Mihaela [Corola-publishinghouse/Science/1050_a_2558]
-
Până în acest punct, am văzut că senzațiile, percepțiile, reprezentările și alte produse, din ce in ce mai rafinate, ale intelectului nu pot constitui agenți creditabili ai cunoașterii. Este la fel de evident că eul comun, deposedat de orice instrument de cunoaștere transcendență, pendulează constant între concepții antinomice, oferite de diverse școli filosofice. Impresiile trecătoare la care are acces nu se bazează pe nicio intuiție decisivă, astfel că, pentru acesta, realitatea nu este decât o sumă de reprezentări îndoielnice, un ansamblu de versiuni din ce in ce mai îndepărtate de probabilitate. În
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
scenariu artistic bazat pe inspirație. În cele din urmă, cred că propensiunea lui Blake pentru unitate spirituală și integrare divină provine din ideea sa privitoare la un univers fisurat intern, o lume divizată care constituie scena unor conflicte între principii antinomice, spirituale și materiale, angelice și demonice, divine și umane. Doar prin "nuntirea" acestora sunt posibile progresul și redempțiunea. Pentru Blake, ca și pentru Emerson, nu existența lui Dumnezeu o justifica pe cea a omului, ci invers: Dumnezeu există atâta vreme cât oglindește
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
și se dezvoltă că o miscare extatic-vizionară, "o incarnare perfectă a ceea ce în epoca se numește "entuziasm"" (1986, p. 216). Conceptul este crucial la Blake. În afara sectelor deja amintite, un rol important în aglutinarea concepțiilor religioase blakeene îl joacă ramură antinomica a protestantismului. E.P. Thompson încearcă să demonstreze o posibilă legătură între Blake și sectă muggletoniană, fundata de William Reeves, care rezistă până în a doua jumătate a secolului al XVIII-ea. Una dintre credințele sectei este că râul se răspândește în lume
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
rămâneți doar cu punctele de maxim și de minim fără cantitate și devine limpede că aceste puncte sunt unul și același; de fapt, punctul minim este superlativ întocmai celui maxim" (1979, p. 13). Rezultă din tot acest balet retoric fundamentat antinomic că Dumnezeu, ca Maximum ontologic, îmbrățișează toate formele și ființele conceptibile, anulând, prin această, însăși ideea de opoziție: argumentele lui Nicolaus Cusanus "ne arata Punctul Maxim că Ființă, în opoziție cu care nu se plasează nimic, fiindcă toate fiintele, în
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
oferit, finalmente, de un contemporan al lui Blake însuși. Metodă contemplativa de a percepe realitatea pe care o propune filosoful german Schleiermacher (independent, firește, de artistul englez) este calea cea mai simplă pentru cititorul român de a pătrunde secretele revelației antinomice blakeene: "Privește în afara către unul dintre cele mai răspândite elemente ale lumii. Încearcă să-l înțelegi în sine și caută-l în obiecte concrete, în tine însuți și pretutindeni. Străbate iarăși și iarăși calea de la centru la margine, mergând de
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
ex machina") în favoarea acelor procedee vizând adecvarea mimetică la realitatea ascunsă a sufletului individual, personajele specifice melodramei încep să câștige în complexitate și devin ambigue din punct de vedere moral, în acord cu dizolvarea vechilor ierarhii și relativizarea conceptelor tradițional antinomice de bine și rău. După unii exegeți ai problemei, viziunea melodramatică apare în momentul când vechea lume este pe cale de a se prăbuși, iar relațiile dintre oameni devin idiosincratice și complicate, într-un timp fără eroi, în care nu rămân
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
cuvântul alături de cel latin. Paralel cu nevoia de luciditate există nevoia de mit, încât pendularea între clasicismul structural și romantismul orientat spre acțiune și impregnat de seva populară e firească în literatura noastră, realizând un „echilibru între antiteze”. Față de tendințele antinomice din epocă, Eminescu a înfăptuit o strălucită sinteză demonstrând necesitatea delimitării literaturii române de modele și deschizând-o spre universal. Eminescu e „poetul nepereche” ce se ridică pe verticală și ne sincronizează cu Occidentul. Nu este posibil un portret interior
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea, opţiune sau necesitate? by Dorina Apetrei, Mihaela Butnaru, Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Science/426_a_1250]
-
netezii umeri, pe albul ei gât.” Aurul face parte la Eminescu din izomorfia sombolurilor ascensionale. „Spre deosebire de aur, principiu activ, viril, solar, celest, argintul e pasiv, feminin, lunar, acvatic” (Dicționar de simboluri - Jean Chevalier și Alain Gheebrant). Cei doi aștri structural antinomici mai opun alte serii subsumate lor, ca, pentru soare, focul implicit, esența, creierul, forma, într-un cuvânt spiritus, simbolul iluminării, față de materiile lunare: apa, substanța, sufletul, materia, anima, principiul feminin. Dominanta lunară a viziunilor, proprie romantismului mai cu seamă german
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea, opţiune sau necesitate? by Dorina Apetrei, Mihaela Butnaru, Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Science/426_a_1250]
-
romantism ținta magilor, eroilor și amanților, iar Dionis va amenaja aici o feerie minerală, decor al iubirii sale ideale. Lunatismul, termenul lui Călinescu (v. II, Temele romantice: Luna) va genera fie și prin contemplare levitația, anularea „simțului gravitației pe pământ”. Antinomica soarelui, care putea adăposti în castele translucide pe zeii Daciei, luna se restrânge la dimensiunile umane, devenind un adăpost al visării romantice. Personificarea anticilor care văzuseră în Selene o zeitate magnifică, plimbându-se între nori de argint, apare transcrisă în
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea, opţiune sau necesitate? by Dorina Apetrei, Mihaela Butnaru, Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Science/426_a_1250]
-
existența a doi termeni în proces: ceva care transcende față de ceva care este depășit. În chestiunea universului, ființa umană este și transcendentă, întrucât ființa umană face parte din univers, și depășită, întrucât ea este subiect de cunoaștere. Conștiința modernă este antinomică, potrivit gândirii kantiene; chiar dacă opozițiile sunt nefericite, simțul filosofului pentru caracterul antinomic al rațiunii este de o precizie și de o tărie clasică. Rațiunea fragmenteză universul; ea desface și despică totul, vindecarea existenței fiind realizată de gândirea ascetică, cea purtătoare
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
este depășit. În chestiunea universului, ființa umană este și transcendentă, întrucât ființa umană face parte din univers, și depășită, întrucât ea este subiect de cunoaștere. Conștiința modernă este antinomică, potrivit gândirii kantiene; chiar dacă opozițiile sunt nefericite, simțul filosofului pentru caracterul antinomic al rațiunii este de o precizie și de o tărie clasică. Rațiunea fragmenteză universul; ea desface și despică totul, vindecarea existenței fiind realizată de gândirea ascetică, cea purtătoare de Dumnezeu. Deci, antinomia este rezultatul fragmentării universului prin rațiune, iar împăcarea
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
figură majoră a sofisticii, indiscutabil, dar și a filosofiei grecești în totalitatea ei... Ansamblul acestor afirmații se articulează în jurul unei idei cât se poate de clare și precise: natura și legea - physis și nomos - se opun într-un mod absolut antinomic. Cele două se contrazic și se contracarează. A te situa de partea celei dintâi implică respingerea celei de-a doua și viceversa. Toate legile îngrădesc autonomia și libertatea individului: tradiție, datină, obicei și legi pozitive, iată tot atâtea limite pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
trăiește asemenea animalelor, doar în dimensiunea imediată a timpului. Epicur cunoaște cinetica jubilării. Aristip nu ignoră plăcerile unui fel de ataraxie sau de aponie, prezentate îndeobște ca niște mărci epicuriene. Se opun mai degrabă două temperamente decât două concepții radical antinomice: e suficient, pentru a ne convinge, să nu neglijăm nici biografia lui Epicur, nici textele lui Aristip, în vreme ce tradiția ignoră viața primului și cunoaște prost teoria celui de-al doilea... Numai voința de a reproduce categoriile clasice ale istoriei platoniciene
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
privește, sufletul corespunde principiului vital. Foarte adesea, chestiunea vieții la materialiști e neglijată. Păcat, pentru că uneori am găsi la ei un vitalism pe care tradiția fosilizată ne interzice să-l vedem în acțiune - dat fiind că prima opțiune trece drept antinomică în raport cu a doua... Și atunci, să fie oare Lucrețiu un vitalist? Da... Ciudat, dar fără putință de tăgadă, gândirea filosofului atomist ține de această sensibilitate oximoronică: un materialism vitalist. În mod straniu, găsim chiar pe la mijlocul poemului, și încă de două
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
ca farmacopee și practică a existenței. Chestiunile abordate în aceste două lucrări rămân de actualitate... * ** O filosofie hedonistă? După cum e lesne de bănuit, filosofia și hedonismul nu fac casă bună în tradiția occidentală, în care acești doi termeni sunt considerați antinomici... Evident, cel puțin după știința mea, nu s-a scris niciodată, în nicio limbă, vreo istorie a filosofiei hedoniste! Pentru repere și câteva jaloane, a se citi textul lui A.-J. Festugière „La doctrine du plaisir des premiers âges à
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
fundamentate pe această experiență, premisele cu valoare de predicție întrebuințate de Nixon nu pot fi chestionate, explică Hill, decât o dată cu "viziunea despre lume" care le legitimează. Cu alte cuvinte, "lumea" structurată, conform cutumei americane, la data respectivă, într-o opoziție antinomică, aproape maniheică, a forțelor binelui sau ale "păcii și libertății" (puterile non-comuniste, adică America și aliații săi) și a forțelor răului sau a "forțelor totalitare" (bineînțeles, e vorba de comuniști, dușmanii curenți sau potențiali) trebuie pusă sub semnul întrebării, ca
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
Atotputernicului Creator"379, în timp ce eliminarea evreilor devine, după conducătorul fascist, parte din planul divin! Kenneth Burke observă că perioada de tranziție a conducătorului fascist, o perioadă pe care acesta o descrie drept ambivalentă și duală, un amalgam de stări interioare antinomice, în care "rațiunea" și "realitatea" îi pun "inima" la grea încercare și care, firesc, se încheie cu triumful "rațiunii", constituie un bun motiv, pentru cei care au acuzat doctrina lui Hitler de iraționalism, să își amendeze teoria, cel puțin într-
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
a servit proprietarilor drept motiv pentru a îi controla. Pentru sclavi, aceeași percepție a servit drept imbold la revoltă"697. Pe de altă parte, remarcă McKerrow, dezvăluirea discursului puterii în acest context nu se rezumă la simpla identificare a ideologiilor antinomice ce determină lupta pentru putere și dominare. Dacă așa ar sta lucrurile, potențialul schimbării sociale ar deveni cvasi-inexistent. Însă, observă McKerrow, problemele sunt mai complexe: " Există o varietate de poziții pe care dominați și dominanți, în aceeași măsură, le pot
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
de literatură comparată o contribuție notabilă în contextul studiilor de specialitate. În sfârșit, în ultimul volum, Aspecte naționale ale curentelor literare internaționale (1973), pornind de la convingerea că aspectele naționale ale curentelor literare le asigură universalitatea, D. respinge cele două abordări antinomice, unilateralizante, potrivit cărora există fie numai curente internaționale, care dezvoltă eflorescențe în zonele de contact, fie numai curente naționale. Autorul se situează conciliant undeva la mijloc, admițând întrepătrunderea celor două extreme înlăuntrul fenomenului de creație. Aserțiunile teoretice sunt demonstrate la
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286767_a_288096]
-
epistemologică de factură structuralistă. Considerat Însă din punct de vedere dinamic, modul de a fi al persoanei umane pune În evidență, În cadrul acceptabilității normalului, modalități de a fi diferite ca tip, grad, aspect, frecvență, care surprind, creând impresia unui caracter antinomic, ambivalent al acesteia. Cui se datorează această impresie care ne face să considerăm fiecare persoană umană diferită de celelalte și, În același timp, inegală În raport cu ea Însăși? Situațiile vieții, dintre cele mai neobișnuite, irepetabile, reclamă din partea persoanei anumite atitudini, reacții
[Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
de perspectiva propriei mele morți. Ca să pot percepe sensul pe care moartea Îl proiectează În câmpul conștiinței mele, trebuie să caut să Înțeleg natura intimă a eului meu. La această Întrebare, K. Jaspers afirmă că eul are semnificația unei naturi antinomice care explică această neliniște. În ce constă antinomia eului? În următoarele aspecte: aă În sciziunea externă diferit de mine, și interioară propriu mie, sau Între sensul empiric și sensul existențial, Întrucât eu sunt pentru ceilalți ființă exterioară, persoană, iar pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
moment, mă descopăr ca fiind și aici În lume, dar și dincolo de ea. Sunt o ființă empirico-transcendentală, așa cum spune M. Foucault. Acest paradox Îmi dezvăluie faptul că eu, ca om, ca persoană, sunt o ființă ce concentrează În ea structuri antinomice: ca obiect, aparțin lumii empirice, iar ca subiect, aparțin unei lumi transcendente. Cel care sunt ca obiect, ca parte a lumii materiale, Îl raportez la viață, la dimensiunea biologică a existenței mele. Cel care sunt ca subiect, Îl proiectez În
[Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]