394 matches
-
în timp ce asistenților sociali le-au revenit tot mai mult responsabilități legate de abordarea tulburărilor situaționale și psihologice. Furnizarea de astfel de servicii era justificată de recunoașterea gradului de profesionalizare. În acest context, unii au privit profesionalizarea și supervizarea ca fiind antitetice, considerând că asistentul social trebuie acceptat ca un specialist pe deplin matur, ale cărui atribute ar fi independența și autonomia. ● Dezvoltarea teoriei. S-a ajuns la un număr de peste 130 de teorii diferite care rivalizează în ceea ce privește utilizarea practică. Practica asistenței
[Corola-publishinghouse/Science/2160_a_3485]
-
prin prejur, cârmuitor înțelept, ctitor pios și părinte grijuliu. În zugrăvirea chipului „celui cu pieptul tare”, M. nu ostenește a scotoci în depozitele de ornamente pe care le frecventa în mod obișnuit. Eroul depășește obstacolele - construcțiile în cronică fiind fundamental antitetice, toate niște „încercări”, numeroase, dar lovite cumva de monotonie - și avansează spre cucerirea unei glorii irevocabile. Campaniile militare (cele „transilvănene”, mai ales), cu preparative ce dau impresia că e vorba de pregătirea unei cruciade, se bucură de atenția cronicarului. La
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287940_a_289269]
-
calificat de Eminescu drept "părintele demagogiei române". Interesant că opțiunea lui Nietzsche pentru epigon vine din dialectica eternei reîntoarceri, care abandonează, totuși, ideea hegeliană de progres. Știut e că și Eminescu e un antihegelian, dialectica lui fiind, în realitate, o antitetică. E una dintre acele întâlniri stranii dintre Eminescu și Nietzsche, dovadă că ei gândeau la fel, dar în ecuații ontologice total diferite. O "ecuație" sofistică, la Nietzsche, în spiritul adevărului, la poetul nostru. "Filosofia dimineții" la german (a lui Eminescu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Fără s-o știe, Virgil Nemoianu dezvoltă o idee nonliberală, aparent conservatoare, de găsit și la Eminescu și prefigurată în intuițiile filosofiei nonhegeliene ale lui Ion Heliade Rădulescu, cel din Echilibrul între antiteze. De altfel, Eminescu a tins către o antitetică (vădit antihegeliană), cu precedente în Kant, care dobândește o remarcabilă continuitate transmodernistă în gândirea lui Ștefan Lupașcu. Paradoxal, Nemoianu e mai aproape de teoria socio-politică a lui Eminescu prin grija cu care încarcă termenul reacționar de potențialități pozitive. Gândirea modernă, fie
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de ideologie. Teoria secundarului are o țintă precisă: de a discredita majoritățile în favoarea minorităților, fiind un tipic simptom de political correctness. Aparent, Virgil Nemoianu propune depășirea dialecticii de tip hegelian, funcțională în imaginarul modernist al istoriei ca progres, în favoarea unei antitetici cu o destul de veche tradiție în gândirea românească, de la Dimitrie Cantemir și Ion Heliade Rădulescu până la Eminescu, Blaga și Ștefan Lupașcu. El pare a ține cont de maxima-cheie a gândirii eminesciene: Antitezele sunt viața. Virgil Nemoianu particularizează antitezele spre a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
în opoziție. Miză cel puțin dublă la Virgil Nemoianu, căci ținta era să se stimuleze disidențele în țările Estului, iar în Occident legitimarea politicii corecturilor, având în centru ascensiunea diverselor minorități. În partea bună a teoriei sale, Nemoianu consonează cu antitetica lui Ștefan Lupașcu, dar fără a pătrunde, din păcate, în complexitatea arhitectonică a celor trei materii. În orice caz, el admite coexistența antitezelor într-o reacțiune reciprocă benefică: "Principalul și secundarul coexistă. Principalul domină secundarul. Secundarul ia poziția antagonistă față de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a paria pe secundar. Din această clipă, el alunecă din filosofie în ideologie, deși continuă să rămână într-o bună speculație erudită, vecină cu filosofia. La gânditorii de geniu, precum Eminescu sau Lupașcu, o asemenea cădere nu e posibilă, fiindcă antitetica însăși s-ar prăbuși. Demersul lui Nemoianu rămâne interesant prin miza finală, pariul secundarului. Îl vom urmări pornind de la actul hermeneutic în jurul romanului Doctor Faustus de Thomas Mann. Adrian Leverkühn ar întrupa secundarul, iar Serenus Zeitblom principalul. Cu această identificare
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
în pofida aparențelor. El vrea să demonstreze că o comunitate națională, prin consonanța în specific, în tradiție este "nazistă" prin definiție și că o salvează întotdeauna "secundarul", producând disonanța în sânul ei. Dacă Virgil Nemoianu s-ar fi menținut în logica antitetică, el ar fi rămas consecvent până la capăt. Teoria secundarului devine, însă, o armă de luptă împotriva naționalului. Acum se-nțelege de ce autorul se dezice de propria teorie și-i refuză lui Eminescu statutul de "reacționar" în sensul pozitiv al cuvântului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
foarte încurcată necorelare a antitezelor, pentru care Eminescu a găsit o denumire emblematică: antiteze monstruoase. A sparge echilibrul antitezelor și a înclina balanța partizană către una dintre ele e o tranșare pur ideologică, având consecințe catastrofale pentru antiteza anihilată. În antitetica lui Ștefan Lupașcu se atrage serios atenția asupra primejdiei, cum o face, altminteri, și Eminescu. Nu numai majoritățile pot avea tentația eliminării minorităților (cu consecințe precum cele din Germania lui Hitler), ci și acestea pot, la rându-le, mutila majorități
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
poate fi infernul și invers. Dacă admitem că modernismul a adus supremația majorităților (care e și cutuma democrației), iar postmodernismul pe cea a minorităților, depășirea ambelor forme de oprimare nu poate fi decât transmodernistă, căci numai transmodernismul se fundează pe antitetică pe care o întrevăd ca filosofie a viitorului. Astăzi, singura reacțiune validă împotriva omogenizării planetare în favoarea diversităților o pot da națiunile, identitățile culturale, altfel spus, și identitățile individuale. E de învățătură că, după ce a trecut prin iluziile postistoriei (adică ale
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
națională s-a văzut în mare primejdie. Din acest punct de vedere, Eminescu era un "antinaționalist", căci mărturisea că iubește patria sans frases, naționalitatea vorbită iar nu trăită fiind apanajul demagogilor fulgerați în Scrisoarea III și în articole. Fidel gândirii antitetice, de esență transmodernă, Eminescu sublinia necesitatea echilibrului, în marginile adevărului, dintre național și cosmopolit, pretenția celui din urmă de a suprima ce e național însemnând imposibilitatea de existență a cosmopolitismului însuși. Acesta este un semn al gândirii paradoxale specifice ethosului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
sunt egale în abrutizare, în îndobitocire, în fanatism, în vulgaritate; ci când Lumina abia se reflectă în ele, ea formează colori prismatice. Sufletul omului e ca un val sufletul unei națiuni ca un ocean"142. E aici o splendidă gândire antitetică a lumii ca lumen (altminteri, poetul scrie cuvântul Lumină cu majusculă, dovadă că are conștiința transparenței spirituale), așa cum se prefigurează în teologia Părintelui Stăniloae. De aceea, nu este productiv să lauzi cosmopolitismul, eliminând din ecuație specificul național, pledând împotriva identității
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lui Michael Ignatieff, 1994, citat de Dieckhoff cu atât mai multă înflăcărare de aspectele care-i diferențiază cu cât acestea vor fi mai mici"147. Claude Lévi-Strauss observase chiar în lucrarea ideologizantă Race et histoire că în lume există forțe antitetice care acționează simultan: unele spre convergență, altele spre particularisme 148. Același lucru îl sesizase doctrinarul democrației moderne, Alexis de Tocqueville. Democrația, zicea el, va genera o civilizație mondială în care vor predomina asemănările, dar acestea vor trezi orgoliul aristocratic al
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Shuhei Endo prezintă paramodernismul ca un modernism simultan cu modernismul, nefiind un nou modernism, ci unul paralel, menit să reactualizeze și să dezvolte meritele uitate ale modernismului, adică pe cele ocultate de postmodernism. Așadar, Endo încarcă termenul cu alte sensuri (antitetice) decât le-am putut descifra la Riggs. Shuhei Endo este foarte optimist privitor la viitorul paramodernismului, văzându-l ca pe o armonie de "valori globale care vor fi mai mult decât canonizate". La noi, paramodernismul n-a atras atenția decât
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lui Noica (el însuși un filosof transmodern), transmodernismul nu este negația curentelor din ultimele două veacuri, ci doar atrage atenția asupra efectelor perverse, sperând a nu le repeta. Dacă John Zerzan și J. J. Fanella orientează conceptul spre două atitudini antitetice, primul spre un primitivism mistic, al doilea către un teism transcultural, poate că Ziauddin Sardar se apropie cu mai multă perspicacitate de poziția de intermediar ontologic și gnoseologic între abordarea culturală și cea teologică. Deocamdată, putem decide, cel puțin din
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și cea teologică. Deocamdată, putem decide, cel puțin din unghiul prezentei abordări perfectibile, că premisele românești principale întru întemeierea doctrinei "noului antropocentrism" transmodern sunt ontologia arheității lui Eminescu, filosofia lui Blaga și cea a lui Noica, teologia Părintelui Stăniloae și antitetica filosofiei lui Ștefan Lupașcu, la care se aliază și logica fuzzy a lui Constantin Virgil Negoiță. În aceeași zonă vom putea include o nouă lectură a gândirii lui Nietzsche, arhetipologia lui Mircea Eliade și pe cea a lui C. G.
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
i-l asigură Ștefan Lupașcu, noua logică, <<ternară>>: (6) nu abolește, ci doar restrânge acțiunea logicii clasice (binare, sau a terțiului exclus); (7) ea nu privește starea intermediară (T) ca sinteză între stările extreme, după schema hegeliană a succesiunii momentelor antitetice ale devenirii, ci admite coexistența celor trei termeni, asociați de Ștefan Lupașcu cu trei tipuri de materie, cu trei feluri de sisteme și de sistematizare a energiei, cu trei tipuri de univers și cu tot atâtea tipuri de determinare, cu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
traducere a lui N. Breban, sună așa: Ai caracter, ai deci o trăire-tip ce revine mereu). Eminescu o numește trăire în Archaeus, orice încercare fiind arheală. Noica a mers pe linia încercării eminesciene, neîncrezător în dialectica nietzscheană, elaborând alternativa antitetică la devenirea întru devenire, anume devenirea întru ființă. Dar Kundera ce cale alege? Fără s-o știe, el interpretează pe Nietzsche "în sens eminescian", adică are adevărata intuiție a ceea ce se numește mitul eternei reîntoarceri. O asemenea lectură a lui
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și Tristan, dar Tereza simte că ambele modele existențiale sunt erezii prima neognostică, cealaltă având reminiscențe în religia iubirii catare și cavalerești, conform căreia împlinirea iubirii (ca regăsire a Paradisului pierdut) nu e posibilă decât în moarte. Acestor două forme antitetice de erezii creștinismul le-a opus iubirea aproapelui, iubire care între cele două sexe e posibilă doar în interiorul căsătoriei sacre. Ethosul postmodern a împins până la exces cele două forme de erezii erotice, amenințând cu destrămarea familiei, adică sporind entropia socială
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
președinte. Paradoxal, dacă În primul volum tonul alternează Între tristețe și speranță, În cel de-al doilea pendulează Între entuziasm isteric, definit ca „optimism funciar”, vindictă și patetism exacerbat. 8. Spre deosebire de primul, cel de-al doilea volum are o structură antitetică pe trei paliere: a) Înfruntarea dintre doi adversari ireconciliabili, stihia și forța solidarităților dirijate de un lider luminat, exponențial, Nicolae Ceaușescu; b) distrugerii Îi corespunde reconstrucția, necesitând Însă o măsură radicală, demolarea; c) relația dintre trecut și prezent/viitor: trecutul
[Corola-publishinghouse/Science/1909_a_3234]
-
a înțelepciunii (Mă bucur eu, S-ar putea), centrală fiind preocuparea pentru ființa umană, pentru definirea menirii ei: „Totul începe / și se sfârșește în om” (Față în față cu tine însuți). Poetul se autodefinește ca un om al contrastelor, figurând, antitetic, o dualitate: „Eu sunt ca viața: lacrimă și cânt / Eu sunt ca viața: nor și însorire / Eu sunt ca viața: cer sunt și pământ / Eu sunt ca viața: punct și nesfârșire...”. SCRIERI: Cuvinte pentru mâine, pref. Eugen Simion, București, 1962
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289635_a_290964]
-
liantul, termenul mediant al acestei tranzitări. Astfel, eu trebuie să mă reîntorc, să re-străbat drumul parcurs, mai precis să îl abordez inversat dinspre sufletul persoanei de care m-am îndrăgostit către mine. Formula te iubesc se răstoarnă și ea în antiteticul său, devenind te urăsc, dragostea preschimbându-se în opusul său fulminant. Acel univers interior al îndrăgostirii mele se convertește aici într-un regat infernal lăuntric, axis mundi dintre mine și persoana iubită devine pilonul detestabil al suferințelor mele, iar solitudinea
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
viața școlii. Dificultatea de înțelegere a și mai multor părinți este legată de sentimentul că datorează ceva sistemului tradițional. Dacă relația cuiva cu educația este aproape alienată, gradul de comunicare cu un sistem schimbat este cel puțin nul dacă nu antitetic. Profesorii vorbesc despre descoperire, implicare și autoformare, ei vor să audă despre standarde, sancțiuni, rezultate. Limbajul este diferit din cauză că premisele fundamentale sunt diferite. Studii privitoare la reprezentările reciproce ale profesorilor și părinților (Dauber, S.L., Epstein, J.L., 1993) arată că profesorii
by Ţăranu Adela-Mihaela [Corola-publishinghouse/Science/1050_a_2558]
-
natura umană. în schimb, pentru Sever, descendenții lui Adam se nasc muritori, dar nu și păcătoși; natura lor compozită îi face însă, în mod firesc, să aibă un caracter perisabil. Din aceste premise opuse iau naștere, în mod inevitabil, cristologii antitetice. După Sever, Logosul indestructibil și nepieritor, întrupîndu-se, devine în mod firesc alterabil și muritor; după Iulian, deoarece ultima condiție este consecința păcatului și nu a naturii umane ca atare, Logosul a devenit într-adevăr om, însă, fiind născut în afara păcatului
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
puțin optimist ca altădată.” Când deosebirile de intensitate sunt situate într-o perspectivă dinamică, se dezvoltă gradul de inferioritate progresivă: „El devine tot mai puțin optimist.” Observații: Gradele de intensitate superioară și de intensitate inferioară, aflându-se într-un raport antitetic, se pot substitui reciproc, concomitent cu substituirea termenilor adjectivali prin antonimul lor. Enunțul „El este mai puțin optimist decât Mihai.” este sinonim cu enunțul „El este mai pesimist decât Mihai.” Această sinonimie permite întrebuințarea eufemistică a gradului de inferioritate în locul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]