290 matches
-
gen cu regalitatea. Faptul că Aristotel nu menționează explicit existența celor două genuri structurale, în afară de monarhie, nu este deloc un mister. Problema sa ține de instabilitatea onomasticii celor două genuri, instabilitate determinată de două aporii ale criteriului împărțirii lor. Prima aporie se referă la faptul că, dacă se adoptă criteriul numărului, atunci ar putea exista un caz în care o cetate să fie condusă de cei mulți care să fie și bogați. Nu este deloc ilicit, conform criteriului numeric, să admitem
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
două concepte în esența lor, și de a întrebuința acest criteriu într-un procedeu logic care se numește clasificare, procedeu a cărui întemeiere nu poate să ia în considerare ceea ce se întâmplă „în cele mai multe cazuri”. Și atunci, o a doua aporie: este logic posibil să ne reprezentăm o țară în care cei puțini și săraci sunt conduși de cei mulți și bogați, ori una în care, invers, cei puțini și săraci îi conduc pe cei mulți și bogați. Ce fel de
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
aceea de constituții degenerate) am apelat la calchieri ale criteriului de distincție stabilit de el. Inițial, luând în considerare criteriul numeric, aceste genuri structurale s-au înfățișat ca monarhie, oligarhie și pletoarhie (democrație). Corect ar fi însă ca, după analiza aporiilor legate de criteriu, să rebotezăm ultimele două dintre aceste genuri: Criteriul celor care conduc Genuri structurale Actualizarea corectă a structurii în forme pozitive Declinul formei în excrescențe abnorme negative Un unic conducător Monarhia Regalitate Tiranie Bogăție plou=toj Accidental, cei
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
inițial, înseamnă oare acest lucru că monarhia rămâne doar cu criteriul numeric? Avem atunci de-a face, în chip surprinzător totuși pentru „inventatorul” logicii, cu o eroare de clasificare prin schimbarea criteriului? Câtuși de puțin: monarhia nu intră în nici o aporie în raportul ei cu celelalte genuri, deoarece criteriul numeric este aici suficient și nu induce nici o confuzie. Bogat sau sărac, dacă la cârma statului se află un singur individ, atunci, conform folosului în vederea căruia conduce, genul formei politice este monarhia
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
în sensul corelatei negative. Făcând apel la pasajele: 1301b 7-15, 1307a 20-25 și, în fine, 1307b 20-22 stabilim trei mari tipuri de posibilități de schimbare a constituțiilor. Cf. ibidem, 1307b 24. Cf. ibidem, V, 7, 1306b 25. Aristotel remarcă două aporii ale criteriului (a)pori/ai pro/j to/n dio/rismon). Cf. Politica, III, 8, 1279b 20 și 31. Cf. ibidem, III, 8, 1279b 34: „dacă totuși nu există nici o altă constituție în afara celor deja menționate”. Cf. ibidem, 1290a 15-18
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
de nicăieri, deci de peste tot - panteist - produce același tip de efect dar în virtutea altor așteptări: sub regimul său ontologic, în lipsa unor principii și legi în stare să determine regulile jocului pentru a edifica suportabilul, bântuie insuportabilul... Spiritul Liber furnizează o aporie rezolvată de Spinoza - bun și rău dincolo de bine și de rău - dar reactualizată de hedonismul feudal al marchizului de Sade... XIV HEILWIGE DIN BRATISLAVA și „spiritul subtil” 1 Beghine libertine. Primele comunități de begarzi și de beghine apar pe la începutul
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
fi pedepsiți, li se poate cere socoteală. Cum să împăcăm aceste două opțiuni care par contradictorii: existența lui Dumnezeu care predetermină totul și cea a oamenilor dispunând de libertate? în fața lui Antonio Glarea care, nu fără iscusință, discută toate aceste aporii, admite aceste contradicții, reperează aceste incompatibilități, Lorenzo Valla abordează chestiunea preștiinței divine: în virtutea atributelor sale, Dumnezeu nu poate să nu știe ce vor face oamenii. în același timp, oamenii rămân liberi să acționeze. Iată poziția filosofului. Cum demonstrează el acest
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
543-544 (începutul controversei celor Trei Capitole despre care nu se vorbește nicicum în cele două opere ale lui Leontie). Tratatul Contra monofiziților se compune de fapt din două opere distincte. Prima (PG 86/2, 1769-1804) este constituită din 63 de aporii, adică de probleme logice dificile propuse de autor monofiziților; citatele din Sfinții Părinți sunt aici rare. A doua (PG 86/2, 1804-1900) este alcătuită din Mărturiile sfinților, care, la rândul lor, sunt compuse din: (a) o expunere doctrinară; (b) un
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
apolinariști; (c) răspunsurile la o serie de obiecții monofizite privind valabilitatea conciliului de la Calcedon. Genul literar al acestei secțiuni este cel al “întrebărilor și răspunsurilor”. Concluzia scrierii (col. 1900A rând. 9 - 1901A rând. 2) este o interpolare posterioară. Totodată, începutul Aporiilor dovedește că dificultățile logice propuse monofiziților sunt urmarea rezolvării unor aporii lansate de aceștia și chiar în interiorul secțiunii se fac trimiteri la teme deja discutate care nu apar însă în textul aflat la dispoziția noastră. Acest lucru ne permite să
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
conciliului de la Calcedon. Genul literar al acestei secțiuni este cel al “întrebărilor și răspunsurilor”. Concluzia scrierii (col. 1900A rând. 9 - 1901A rând. 2) este o interpolare posterioară. Totodată, începutul Aporiilor dovedește că dificultățile logice propuse monofiziților sunt urmarea rezolvării unor aporii lansate de aceștia și chiar în interiorul secțiunii se fac trimiteri la teme deja discutate care nu apar însă în textul aflat la dispoziția noastră. Acest lucru ne permite să conchidem că aceste două scrieri reprezintă doar apendice ale unei opere
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
543-544 (începutul controversei celor Trei Capitole, despre care nu se vorbește deloc în cele două opere ale lui Leonțiu). Tratatul Contra monofiziților se compune de fapt din două opere distincte. Prima (PG 86/2, 1769-1804) este constituită din 63 de aporii, adică de probleme propuse de autor monofiziților; citatele din Sfinții Părinți sînt rare. A doua (PG 86/2, 1804-1900) este alcătuită din Mărturiile sfinților, care, la rîndul lor, se compun din: (a) o expunere doctrinară; (b) un florilegiu patristic pentru
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
apolinariști; (c) răspunsurile la o serie de obiecții monofizite privind valabilitatea conciliului de la Calcedon. Genul literar al acestei secțiuni este cel al „întrebărilor și răspunsurilor”. încheierea scrierii (coll. 1900A rînd 9 - 1901A rînd 2) este o interpolare ulterioară. Totodată, începutul Aporiilor dovedește că problemele propuse monofiziților sînt urmarea rezolvării unor aporii lansate de aceștia, și chiar în interiorul secțiunii se fac trimiteri la teme deja discutate, care însă nu apar în textul aflat la dispoziția noastră. Acest lucru ne permite să conchidem
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
valabilitatea conciliului de la Calcedon. Genul literar al acestei secțiuni este cel al „întrebărilor și răspunsurilor”. încheierea scrierii (coll. 1900A rînd 9 - 1901A rînd 2) este o interpolare ulterioară. Totodată, începutul Aporiilor dovedește că problemele propuse monofiziților sînt urmarea rezolvării unor aporii lansate de aceștia, și chiar în interiorul secțiunii se fac trimiteri la teme deja discutate, care însă nu apar în textul aflat la dispoziția noastră. Acest lucru ne permite să conchidem că cele două scrieri reprezintă doar apendice ale unei opere
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
și textualism, dintre autenticitate și procesarea ficțională a existenței. De regulă, preferințele autorului se îndreaptă către primul taler al balanței, de vreme ce povestirea e principial suspectă de trucaj și contrafacere. Și totuși, relația autorului cu materia narativă seamănă întrucâtva cu celebra aporie a lui Zenon: deși povestitorul cel „repede de picior” gonește fără întrerupere spre a prinde din urmă realul, acesta rămâne mereu cu un pas înaintea lui. O atare situație se întâlnește în toate cărțile lui S., care configurează un univers
STAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289856_a_291185]
-
izvor al Vieții, autor al Cărții Vieții. Anticristul „este” inexistentul însuși, o „realitate” paradoxală, în același timp iluzorie și inconsistentă (pentru un materialist, precum Irineu, lipsa numelui denotă o lipsă de substanță ontologică). Monografia anticristologică se încheie prin această stranie aporie: Anticristul va veni pe pământ sub forma unui inexistent efemer și fără nume. Pe scurt, el va fi încarnarea Nenumitului. În 30, 2 Irineu sintetizează datele neîndoielnice și pertinente oferite de Scriptură, care servesc la recunoașterea Anticristului: numărul 666; fărâmițarea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ține mai curând de logică decât de teologie: dacă pedeapsa este veșnică, asemenea mântuirii, atunci suntem constrânși să admitem două eternități, fie „paralele”, fie „concomitente”. Dar a admite două eternități simultane înseamnă, deodată, relativizarea principiului divin, singurul veșnic și universal. Aporia nu‑i este necunoscută lui Origen, care se vede obligat, în De principiis, să postuleze speranța convertirii diavolului, formulând, o dată cu aceasta, celebra ipoteză a apocatastazei. Admițând veșnicia iadului, recunoaștem implicit o neputință din partea lui Dumnezeu în a combate răul, fapt
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mai puțin „extra‑terestru”. El va lucra prin semne și minuni, tipul său de acțiune având foarte puțin în comun cu o acțiune politică obișnuită. După cum vedem, respingerea canonicității Apocalipsei îi împinge pe Chiril către un demers teologic presărat de aporii. Ultimii martiri, martiri aparte „Că mare necaz va fi atunci, cum n‑a mai fost de la începutul lumii până acum” (Mt. 24,21; cf. Dan. 12,1) Seria „derapajelor” lui Chiril se încheie cu învățătura despre martiriul superior al contemporanilor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
stau sub semnul Anticristului‑Gog și Magog (încă un amalgam augustinian, cf. Apoc. 20,8). O dată eliberat din închisoarea sa de sub pământ, diavolul va declanșa cea mai aprigă persecuție împotriva Cetății lui Dumnezeu. În acest punct devine evidentă o altă aporie, extrem de supărătoare: cei trei ani și jumătate de persecuții trebuie priviți ca făcând parte din millenium sau trebuie considerați aparte? Din Apocalipsă se înțelege clar că durata împărăției sfinților va fi aceeași cu a înlănțuirii diavolului. Considerând cei trei ani
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
noi că suntem eretici, nici noi nu spunem aceasta despre ei, înseamnă că nici ei nu au ieșit dintre noi, nici noi dintre ei. Dacă deci nu am ieșit unii din mijlocul altora, suntem în unitate. Iată‑ne în plină aporie. Logica este contrazisă de situația reală: si in unitate sumus, quid faciunt in hac ciuitate duo altaria? quid faciunt diuisae domus, diuisa conjugia? quid facit communis lectus, et diuisus Christus? („dacă suntem în unitate, pentru ce avem două altare în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
caracterul sectar, în contradicție cu caracterul universalist al Bisericii. Acest argument nu dovedește însă prea mult. Dimpotrivă, el nu este decât prelungirea unei mișcări în interiorul aceluiași cerc vicios. Augustin recunoaște acest lucru, nu fără oarecare mulțumire, dat fiind că admiterea aporiei favorizează acceptarea propriei sale soluții. Si ergo ex nobis exierunt, antichristi sunt; si antichristi sunt, mendaces sunt; si mendaces sunt, negant Jesum esse Christum. Iterum redimus ad difficultatem quaestionis („Dacă deci ei au ieșit din mijlocul nostru, sunt anticriști; dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fi semnificativ și transformator 181. În completarea lucrării A Post-Modern Perspective on Curriculum, William E. Doll jr. a publicat, în 1993, în Journal of Curriculum and Supervision, eseul „Curriculum Possibilities in a «Post-»future”. Era menit să clarifice câteva dintre aporiile lansate în lucrarea anterioară. Anticipând criticile, Doll a stăruit asupra „semnificației paradoxurilor” în paradigma curriculară postmodernă. După el, paradoxurile postmodernismului sunt provocate mai ales de atenția acordată de cercetători separării arbitrare a subiectului de obiect în metafizica modernă carteziană. În
Teoria generală a curriculumului educațional by Ion Negreț-Dobridor () [Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
vedem cu ce intenții i-a aplicat Homer lui Ulise epitetul polytropos: om cu multe fețe. Un scoliarh târziu ar fi lămurit chestiunea pe marginea unui manuscris homeric, redând o exegeză a lui Antistene 5. Epitetul polytropos ar fi o aporie. Homer n-a vrut nici să-l laude, nici să-l blameze pe Ulise - crede Antistene. Dar scoliarhul era de altă părere, și anume că în Odiseea nu există polytropoi, adică „oameni cu gânduri ascunse care rostesc altele”; nu numai
Teoria generală a curriculumului educațional by Ion Negreț-Dobridor () [Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
doi” sau „Neașezare-i totul, ca și cum Absolutul/ Mereu se tot amână de teama neschimbării/ Ce-ngheață primenirea, norocul recreării./ Această-nțelepciune de mult ne-o-nvață lutul”. Mai multe culegeri de eseuri - Spațiul poetic eminescian (1982), Prezentul etern eminescian (1989), Aporii ale tragicului (2001), Metafora și cei trei oaspeți ai poemului (2002) și Spiritul hyperionic sau Sublimul eminescian (2003) - limpezesc și amplifică idei despre poezie exprimate deja de autor în lirica sa. Lucrările dedicate artelor plastice - Semnificațiile spațiului în pictură (1973
POPA-7. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288909_a_290238]
-
poetic eminescian, Iași, 1982; Orfeu și Euridice, Iași, 1986; Prezentul etern eminescian, Iași, 1989; Istoria culturii și a civilizațiilor. Un compendiu al spiritualității universale, Iași, 1997; Însemnările unui oaspete al luminii, Iași, 1998; Inițieri, Iași, 1999; Imposibila aventură, Iași, 2001; Aporii ale tragicului, Iași, 2001; Înălțarea mai sus de sine, Iași, 2002; Catrenele din Valea Vinului, Iași, 2002; Metafora și cei trei oaspeți ai poemului, Iași, 2002; Spiritul hyperionic sau Sublimul eminescian, Iași, 2003; Meditații orfice, Iași, 2003. Traduceri: Omar Khayyam
POPA-7. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288909_a_290238]
-
ST, 1993, 1; Țeposu, Istoria, 67-69; Marin Mincu, Textualism și autenticitate, Constanța, 1993, 89-92; Octavian Soviany, Studiu în negru, APF, 1994, 1-2; Borbély, Xenograme, 116-119; Pop, Pagini, 233-235; Dicț. analitic, II, 341-342, III, 327-329; Dan Bogdan Hanu, Aurel Pantea și aporiile realului, CNP, 2000, 6; Dumitru Mureșan, Imagini din Valea Plângerii, VTRA, 2000, 9; Bucur, Poeți optzeciști, 154-158; Cistelecan, Top ten, 163-166; Dicț. scriit. rom., III, 584-586; Popa, Ist. lit., II, 630-631; Virgil Podoabă, Între extreme. Eseu despre poezia lui Aurel
PANTEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288659_a_289988]