1,120 matches
-
fel de carte, ci cartea-tezaur întru cunoaștere a neamului său din temelia piramidei sociale, carte oglindind «seara răzvrătită» a strămoșilor ce au urcat «pe brânci», prin „râpile“ / „gropile adânci“ ale istoriei. Rostul cărții este clar expus: În astfel de carte argheziană, destinată celor din baza piramidei sociale, «urmașilor stăpâni», nu robi ca până acum, răsar «cuvinte potrivite și leagăne...», desigur, «din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite». Arta poetică argheziană constă în valorificarea, rafinarea, sublimarea tuturor elementelor ce intră în sfera
Arta poetică () [Corola-website/Science/310217_a_311546]
-
ale istoriei. Rostul cărții este clar expus: În astfel de carte argheziană, destinată celor din baza piramidei sociale, «urmașilor stăpâni», nu robi ca până acum, răsar «cuvinte potrivite și leagăne...», desigur, «din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite». Arta poetică argheziană constă în valorificarea, rafinarea, sublimarea tuturor elementelor ce intră în sfera realității pure, neînfrumusețate romantic, sămănătorist etc., îndeosebi, a elementelor ce aparțin apoeticului, urâtului, grotescului, infernalului / monstruosului etc.: La Octavian Goga întâlnim o artă poetică mesianic-poporanistă chiar în „deschiderea“ volumului
Arta poetică () [Corola-website/Science/310217_a_311546]
-
primăvara lui 1947, tînărul pe atunci Alexandru George a vizitat micul anticariat deschis în Pasajul Român (Victoria, de azi) de către Streinu și Cioculescu și unde cei doi își puseseră în vînzare cărțile. Dl George a cumpărat cu acel prilej Versurile argheziene de la Fundație, dar cei doi "patroni" nu se aflau în magazin. O altă întîlnire ar fi putut avea loc prin 1959, cînd dl George a avut un scurt angajament la o expoziție temporară din Herăstrău, pe un post deținut înainte de
Actualitatea by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/15058_a_16383]
-
poezia ajunge la conștiința de sine. „Poetul simbolist - constată Guy Michaud - «știe ce face», e conștient de arta sa”. Pentru el actul poetic nu e extaz sau delir, ca în viziunea lui Platon, ci elaborare lucidă, „facere”. Cu un cuvânt arghezian - „iscusire”. Prin s., largo sensu, poezia și-a descoperit propria esență. Asumându-și-o explicit, ea și-a impus - prin disociere de „reportaj”, fabulație, anecdotică, expunere didactică, confidență, orație, predică - să nu mai fie nimic altceva decât poezie. Intuit, desigur
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289675_a_291004]
-
aparținând de astă dată lui Ion Barbu, nu este greu să constatăm că tocmai aceste reproșuri îi sunt aduse lui Arghezi de către autorul Jocului secund. În „Poetica domnului Arghezi”305, acesta din urmă evidențiază, caustic, tocmai originea „plebee” a poeziei argheziene, comparând-o cu ceasornicăria, croitoria, broderia sau țesutul de covoare, repudiază „impura industrie” și „estetica ei mecanică”, remarcând că, în ansamblu, aceasta ar suferi de un păcat de „facilitate” și „lene”. Departe de a se plasa „sub constelația și în
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
de confidență, sinceritate, disociație, naivitate, poți ridica orice proză la măsura de aur a lirei”306. Nu încape îndoială că Ion Barbu își edifică aici, prin ricoșeu, propria sa poetică, se construiește pe sine, cum s-a spus, „deconstruind poetica argheziană”307, ignorând cu nonșalanță evidența că Arghezi rămâne totuși un poet bine ancorat în modernism, prin viziunea metafizică și intensitatea metaforică a creației sale. Însă ne aflăm, într-adevăr, în prezența unui modernist atât de atipic încât sunt de înțeles
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
a justifica eventuale rezerve față de plasarea lor sub aceeași etichetă. Concluzia urmează de la sine: „Ne întrebăm, scrutând această veritabilă față a domnului Arghezi, cum a fost posibilă confuziunea: Arghezi poet modernist?”. Plasată în opoziție cu purismul intensiv al moderniștilor, poezia argheziană - nelirică, neintelectuală, prozaică, hibridă, meșteșugărească, revalorificatoare a genurilor istoricizate, guvernată de un principiu al extensiei și al aglutinării - pare să prefigureze, dacă nu un antimodernism, cel puțin un „alt modernism”. Cu îndreptățire s-a observat că fiecare argument invocat de
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
de frenezie a formării/deformării sensurilor, ce nu poate fi separată totuși de „credința în puterea izbăvitoare a unei pure frumuseți, născută din tensiunile și temperaturile înalte la care sunt supuse cuvintele în procesul creator”312. Din această perspectivă, poetica argheziană rămâne totuși esențial modernă (deși nu întotdeauna modernistă!), prin dialectica ei destructiv-constructivă, prin îmbinarea paradoxală de antipoeticitate și purism. 4.3 „Cazul” Bacoviatc "4.3 „Cazul” Bacovia" Un alt „caz” asupra căruia merită să zăbovim în acest capitol consacrat anticipărilor
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
și lumii. Mulți dintre șaizeciști au preferat modelul blagian (Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituț); alții au redescoperit - în prelungirea filonului gândirist din epoca interbelică - universul fantasticului popular (Ion Gheorghe); chiar Nichita Stănescu, în primele volume, absoarbe numeroase ecouri barbiene, argheziene, mai rar blagiene. În general, cu toții au fost mai mult sau mai puțin influențați de modelele moderniste interbelice, adepți așadar ai unor retorici „înalte”, străbătute de un spirit ceremonios, nesățios cu mijloacele de expresie, „obsedat de esențe, simboluri, sinteze”328
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
ce „poseda în chip dramatic presentimentul inerțiilor literaturii”384 - și soluțiile salvatoare au fost găsite la timp. Evadarea din mecanismul - de-acum constrângător - a condus, pe de o parte, la valorificarea ludicului și a împerecherii copilărești de vorbe, în spirit arghezian (O aripă și-un picior despre cum era să zbor), pe de alta, la exploatarea resurselor non-poeticului și la evitarea sistematică a oricărei intenționalități estetice (La Lilieci). În acest sens, Eugen Negrici vorbește despre cele două „căi norocoase de regenerare
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
confundată cu efectul de sinceritate care presupune în fond un rafinament extrem. Merită apoi o atenție specială ultima secvență a textului care - mai este oare nevoie să o spunem? - trimite în mod evident la poemul lui Tudor Arghezi. Prezența citatului arghezian în finalul Georgicei a-IV-a (cum se întâmplă, în altă parte cu versuri din Bacovia - „sunt fericit călare pe gâtul/copiilor mei și pe hectarul de lobodă prelungă asemeni/figurii pașoptiștilor, sunt fericit./ nevastă ca să mor cu zâmbetul pe buze/te
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
o serie de ediții și studii privitoare la biografia și opera dramaturgului. După Viața lui I. L. Caragiale (1940) și Aspecte lirice contemporane (1942), publică studiul monografic Dimitrie Anghel (1945), Introducere în poezia lui Tudor Arghezi (1946), urmată în 1985 de Argheziana. În colaborare cu Vladimir Streinu și Tudor Vianu scoate un volum din Istoria literaturii române moderne (1944). Continuă, după moartea lui Paul Zarifopol, ediția Opere de I. L. Caragiale (IV-VII, 1938-1942). Bogata lui activitate foiletonistică este strânsă, după aproape două decenii
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286258_a_287587]
-
mult universul plin de ambiguități al poemului (o arhitectură de ambiguități). În același stil sunt analizate filonul tradiționalist, erotica, etosul, arta poetică și tema religiosului („între credință și tăgadă”) în lirica lui Arghezi. Multe din idei vor intra în exegeza argheziană ulterioară. C. însuși a continuat să urmărească, cât timp a avut dreptul să publice, fenomenul arghezian, scriind despre toate cărțile poetului. I s-a reproșat nota accentuat didactică și schema prea rigid raționalistă a viziunii critice. Reproș în bună parte
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286258_a_287587]
-
filonul tradiționalist, erotica, etosul, arta poetică și tema religiosului („între credință și tăgadă”) în lirica lui Arghezi. Multe din idei vor intra în exegeza argheziană ulterioară. C. însuși a continuat să urmărească, cât timp a avut dreptul să publice, fenomenul arghezian, scriind despre toate cărțile poetului. I s-a reproșat nota accentuat didactică și schema prea rigid raționalistă a viziunii critice. Reproș în bună parte îndreptățit, dar trebuie admis că pentru a înfrânge inerțiile, îngustimile și intoleranțele criticii tradiționaliste (în speță
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286258_a_287587]
-
București, 2003; Prozatori români. De la Mihail Kogălniceanu la Mihail Sadoveanu, București, 1977; Viața lui I.L. Caragiale. Caragialiana, București, 1977; Poeți români, București, 1982; Introducere în opera lui Dimitrie Anghel, București, 1983; Introduction à la poésie de Tudor Arghezi, București, 1983; Argheziana, București, 1985; Eminesciana, București, 1985; Dialoguri literare, București, 1987. Ediții: I.L. Caragiale, Opere, IV-VII, București, 1938-1942 (în colaborare cu Paul Zarifopol), Corespondența dintre I.L. Caragiale și Paul Zarifopol. 1905-1912, București,1935; Opere, I-IV, introd. Silvian Iosifescu, București, 1959-1964 (în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286258_a_287587]
-
schițând necruțător, printr-un cristalin „tulbure, vrednic de ars”, siluete cu „șira spinării restaurată”, impregnate de „gustul dulceag al narcozei” și vorbind „limba de lemn a turmei”, totul ca o „prelungire a mâinii inerte slăvind” nimicnicia. Criticii au semnalat ecouri argheziene într-un soi de psalmi, denumiți de autor „isterici”. Alte comentarii au recunoscut rapeluri la Al. Macedonski, V. Voiculescu și Ion Pillat. Poetul a asimilat însă toate aceste influențe, izvodind o poezie autentică și originală. Marcat de un decadentism eretic
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287507_a_288836]
-
călător „dintr-o ființă în altă ființă”, materializat metaforic în toposul ninsorilor domoale și al ninsorilor cu privighetori (Chip și suflet, 1979, Ninsori și privighetori, 1988). Versurile din volumul Schimbarea la față (1990) propun o viziune spiritualizată, care se traduce - arghezian - în rugă, epifanie, imn și psalm. SCRIERI: Chip și suflet, Chișinău, 1979; Căsuța de miere, Chișinău, 1982; Ninsori și privighetori, Chișinău, 1988; Schimbarea la față, Chișinău, 1990; Kapkanî pameati [Capcanele memoriei], Moscova, 1991; Miere eretică, Chișinău, 2002. Repere bibliografice: Adriana
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287372_a_288701]
-
iveală alte producții lirice: Hronic (1939), Cântec de țărână (1939), Cetățile înecate (1941), Carnet de soldat. Poet sensibil, cu înclinație spre lirismul nostalgic, el nu se poate sustrage total influențelor și în multe versuri se pot depista cu ușurință rezonanțe argheziene sau chiar timbrul de romanță din Intimă de Cincinat Pavelescu. Atent la valoarea sonoră a cuvântului și la forța sugestivă a imaginii, R. cizelează cu grijă versul, asociind, nu o dată, vizualul cu auditivul, în tablouri memorabile. Nu se ferește să
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289118_a_290447]
-
toată greutatea, / te privește în ochi, iti scuipa în fața imaginile copilăriei / - clopoței, stridente spărgând auzul - îți ninge pe creier / / dormitoare de soldați nervii mei - mereu în alarmă". Pântecul protector al mamei e căutat într-o poezie cu vibrații de Duhovniceasca argheziana: În pântecul pântecului mamei mele m-aș fi ascuns / să nu aflu cine pășește spre cine" (Devastatoare mașini). Poeta aparține stirpei existențialiștilor care-și privesc corpul înregistrându-i reacțiile, procesele, sub sticlă rece a microscopului: "În fiecare seară, cu degetele
Vulnerant omnes, ultima necat by Dan Croitoru () [Corola-journal/Journalistic/17676_a_19001]
-
imprevizibile, Ștefan Drăghici le-a mărturisit doar în gazetăria sa și, în special, în poezie și în teatru. Poet singuratic în cadrul generației 80, căreia îi aparține prin biografie și prin bibliografie, el și-a creat un stil inconfundabil, în descendență argheziană, înlăuntrul căruia lexicul se prăvălește aluvionar, imprecația se împletește cu viziunile diafane, iar imaginea grotescă, denunțul circumstanțial sau ontic, se solidarizează de la sine cu ideea abstractă și cu tremurul metafizic. Spațiu enorm, așa cum este configurată și peisagistic lumea sudului, poezia
Un rebel mai puțin by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/16580_a_17905]
-
-se, pentru a nu cădea în mâinile dușmanului. Alt volum, Golgota românească (1995), în româna literară, exaltă de asemenea trecutul, însă majoritatea poemelor consemnează experiența dură a închisorilor prin care Z. a trecut, pe alocuri într-o dicție cu inflexiuni argheziene: „Hei! Cine oare-a părăsit pământul / Și-a plecat cu noaptea și cu vântul / Și-a pornit spre vămile din cer, / Strecurându-se hoțește printre drugii groși de fier? // Cine e acuma duh / Și plutește liber în văzduh, / Ca o
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290723_a_292052]
-
Paradoxal și judicios este și începutul comentariului critic la Arghezi: "Uneori, detractorii au imprevizibilul avantaj de a fi mai aproape de izvoarele capabile să definească o personalitate decât cei mai entuziaști apologeți" (p. 161). Este lesne de înțeles că un detractor arghezian, dintre cei mai iluștri, a fost Ion Barbu: "Experiența lui preoțească (a lui Arghezi, n.n.) n-a fost una banală, cum ar putea presupune cei neavizați. Ion Barbu privea din lumea lucrurilor în oglindă (întâmplare fericită!) și vedea Ideea. Arghezi
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
pitorescul balcanic și în structura pentadică a ciclului Isarlîk. Însă, așa cum există o serie de afinități între concepția despre poezie a lui Barbu și cea a lui Eminescu, tot așa, rigurozitatea poetului matematician contravine poeziei elegiace bacoviene și poeziei leneșe argheziene pe care acesta le-a respins cu desăvârșire. Un loc important în cadrul acestui studiu îl ocupă analiza relației dintre poet și creația lirică văzută ca un joc al oglinzilor. Astfel, în opinia criticului care realizează o adevărată poetică a oglinzii
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
grea, un sentiment al damnării, exprimat fie nemijlocit, adesea în cadențe ce trimit la Lucian Blaga, uneori într-un melos cu inflexiuni folclorice, inclusiv de colindă, fie prin insinuarea lui în notații descriptive și meditative, intermitent cu tușe de „creion” arghezian. Laitmotivul acestui lamento continuu, bine temperat, derivă din condiția de exilat: „Aici sunt oaspete nu stăpân / din tot nimic nu e al meu / nici locu-n care nu rămân / nici bobul sec nici rodul greu” (Ens). Aruncat de soartă „în țara
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289850_a_291179]
-
de momente succesive ale sensibilității lirice contemporane. Poetul revine mereu la un fond afectiv inițial („sufletul meu rămas la debut”), în cicluri de cântece, elegii, notații de jurnal liric, în a căror dicțiune preia și ecoul modelelor poetice consacrate (eminescian, arghezian, pillatian, voiculescian etc.). Desincronizat față de poeții de aceeași vârstă (Mihai Beniuc, Cicerone Theodorescu, Virgil Carianopol ș.a.), se afirmă alături de generația lui Gellu Naum, debutant (cu Drumețul incendiar) tot în 1936, și în aceeași colecție „unu”. Odihna neagră apare cu sprijinul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287989_a_289318]