934 matches
-
bud, yeki na-bud - A fost odată ca niciodată - povestiri, 1921), Hedjazi (Ziba - povestiri, 1930) și, mai cu seamă, Sadegh Hedayat, cu volumele de nuvele Îngropat de viu - 1930, Trei picături de sânge - 1931, Clarobscur - 1932 și, desigur, capodopera sa, romanul Bufnița oarbă (în original, BUF-e KUR) - 1936. E o adevărată Renaștere pentru literatura și cultura Iranului modern. Fiind conștienți că literatura iraniană se află la o răscruce de drumuri, cei trei pionieri, foarte activi în viața literară, arată că este nevoie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
a sincronizat, cel puțin la nivelul intențiilor, cu cea a restului lumii, învingându-se în felul acesta un complex psihologic și cultural în egală măsură; ba, mai mult, în cazul lui Hedayat, a inventat noi forme expresive, „modelul“ suprem fiind Bufnița oarbă (o nuvelă mai mare!), în legătură cu care cititorul român avizat va vedea că nu seamănă cu nici o altă operă epică din literatura universală. Iranienii înșiși au aflat târziu că Sadegh Hedayat e cel mai mare scriitor al lor din modernitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
intelectual iranian, au un caracter complementar, pentru că-l pun în legătură cu marea cultură a lumii occidentale. Aici descoperă latențe europene ale spiritului oriental. Aici învață să se bucure (în felul lui, desigur!), să sufere (el, care avea vocația suferinței). Aici scrie Bufnița oarbă, după propriile mărturisiri, în 1931, și nu după călătoria în India, (1935-1936), așa cum susțin unii dintre exegeții operei sale. Aici, în Franța, are o primă tentativă de sinucidere. E un joc cu moartea, un exercițiu de creditare a operei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
are o primă tentativă de sinucidere. E un joc cu moartea, un exercițiu de creditare a operei: moartea - supremul lui adevăr, ficțiunea perfectă, singurul mod în care nu reușești să te amăgești („Numai moartea nu minte“, spune el e în Bufnița oarbă). Călătoria în India are valențe sincretice, e o călătorie în spirit - acolo Sadegh Hedayat „vede“ teribila uniune a două tipuri de gândire, aparent ireconciliabile: gândirea orientală și gândirea occidentală - una bazată pe fragmentarism, cealaltă, pe ideea de sistem. Stranie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
India are valențe sincretice, e o călătorie în spirit - acolo Sadegh Hedayat „vede“ teribila uniune a două tipuri de gândire, aparent ireconciliabile: gândirea orientală și gândirea occidentală - una bazată pe fragmentarism, cealaltă, pe ideea de sistem. Stranie premoniție scriitoricească în „Bufnița oarbă“, roman scris la Paris, în Franța! Îi plac evadările (uneori săptămâni întregi) și respinge gloria. Prietenii îi smulg manuscrisele din mână și așteaptă cu înfrigurare și cu mari emoții tipărirea lor. De multe ori, nici scriitorul însuși n-are
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
Iubirile lui mari, urmare a unor afinități elective, s-au numit Omar Khayyam (căruia i-a dedicat un strălucit studiu, Cântecele lui Khayyam) și, se putea altfel?, Franz Kafka (e bizar că Sadegh Hedayat a tradus Metamorfoza după ce a scris Bufnița oarbă!). Prin eseu sau prin opera beletristică, Hedayat repune în circuitul receptării cultura veche iraniană, prin resurecția formelor ei potențiale, prin aducerea acestora în actualitate, demonstrând că nu sunt expresia moartă a unui trecut mut, închis în el însuși. Toți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
sinteză. Fiecare dintre bijuteriile epice ale lui Sadegh Hedayat pare scrisă ca și cum ar fi ultima, ca și cum fragmentul ar oglindi întregul, iar acesta e gata să se prăbușească. „Mi-e teamă doar că mâine mor și nu m-am cunoscut încă“ (Bufnița oarbă) e semnul de recunoaștere a unei creații în care temele dominante sunt singurătatea, mizeria, obsesia morții, reincarnarea etc., iar motivele sunt tratate într-un registru stilistic adecvat, echilibrat. Personajele, în afară de el însuși, sunt bărbați și femei din copilărie, de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
luciditate sticloasă, Hedayat are o privire disperată pe care o poartă printre oglinzile deformante ale lumii - acest univers cu legi impenetrabile, absurde și crude, în care sufletele morților, într-o nuvelă, de exemplu, rătăcesc în căutarea unei oarecare certitudini. Romanul Bufnița oarbă (în persană, BUF-e KUR) a fost publicat pentru prima dată la Bombay, în India, în 1936, într-un tiraj confidențial (50 de exemplare policopiate), provocând un mare scandal în Iran - marile opere pătrund câteodată cu violență în conștiința publică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
nu numai de noutatea estetică a romanului, ci și de limbajul criptic, ceea ce dă naștere la multe interpretări. Nu întâmplător, credem, capodopera prozei persane a stârnit interesul și entuziasmul părintelui suprarealismului, André Breton, după traducerea în franceză. Calitatea esențială a Bufniței oarbe e că nu seamănă cu nici o operă din literatura universală. Ea nu se poate înscrie în nici o tipologie sau serie epică. Paradoxal, autorul se hrănește cu arhetipurile culturii vechi persane și e familiarizat cu marile literaturi ale lumii. Scris
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
desenator și scrib), a raporturilor secrete dintre autonomia ficțiunii și precaritatea realului. Ne gândim și la umbra autorului proiectată pe perete (un alter ego?), care „supraveghează“ procesul de elaborare a creației artistice, ajungând să semene (chiar să fie!) cu o bufniță care citește (înghite!) tot ce scrie acesta (opera absorbită de dublul obscur al naratorului!). Sunt multe secvențe narative care pot sugera ideea că ficțiunea e mai consistentă ca realitatea, că, nu-i așa?, viața imită literatura, că ficțiunea artistică nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
și neașteptate sinestezii semiotice - la care „participă“ semnele realului (perceput mai ales olfactiv) și semnele avatarurilor realului (percepute auditiv), călătoria onirică, motivul camerei-sicriu, care concentrează spațiul și timpul etc. În critica literară iraniană contemporană există aproape 50 de interpretări ale „Bufniței...“, în care se apelează la idei din teoria culturii, filozofie, morală, mitologie, religie, epistemologie, literatură, semiotică, drept islamic, psihologie, psihanaliză, sociologie, semantică etc. O parte din aceste interpretări (unele depășind, în ceea ce privește numărul de pagini, romanul însuși!) a fost adunată într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
mitologie, religie, epistemologie, literatură, semiotică, drept islamic, psihologie, psihanaliză, sociologie, semantică etc. O parte din aceste interpretări (unele depășind, în ceea ce privește numărul de pagini, romanul însuși!) a fost adunată într-o carte, cu un titlu ascunzând o nefericită iluzie: „Aceasta este «Bufnița oarbă».“ Nu „aceasta“ este «Bufnița oarbă», domnilor! Cu cât încerci să-i dai de capăt, cu atât întrebări noi răsar, întunecându-le pe celelalte, iar răspunsurile care se nasc răstălmăcesc sau anulează (prin asimilare) vechile păreri... Mania găsirii de „noduri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
drept islamic, psihologie, psihanaliză, sociologie, semantică etc. O parte din aceste interpretări (unele depășind, în ceea ce privește numărul de pagini, romanul însuși!) a fost adunată într-o carte, cu un titlu ascunzând o nefericită iluzie: „Aceasta este «Bufnița oarbă».“ Nu „aceasta“ este «Bufnița oarbă», domnilor! Cu cât încerci să-i dai de capăt, cu atât întrebări noi răsar, întunecându-le pe celelalte, iar răspunsurile care se nasc răstălmăcesc sau anulează (prin asimilare) vechile păreri... Mania găsirii de „noduri și semne“, ceea ce e bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
Nedorind neapărat să-și explice opera, ca Gide în jurnalul său, Sadegh Hedayat a încercat în discuții particulare sau în articole (răspunsuri la întrebările cititorilor), să demitizeze neintenționalitatea ideatică a cărții. Merită cu prisosință să spicuim câteva „luări de poziție“: „ «Bufnița oarbă» e plein d’effets conștiente, foarte calculate, precise [...]. Fiecare pagină e condusă ca o partitură muzicală. Pasajele care par cele mai imaginare sunt chiar cele asupra cărora am muncit cuvânt cu cuvânt. Otrava, căci e otravă înăuntru, am distilat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
cărora am muncit cuvânt cu cuvânt. Otrava, căci e otravă înăuntru, am distilat-o picătură cu picătură. Întâi mă întrebam ce voiam să spun, apoi căutam cea mai bună formă, tonul cel mai convenabil [...]. Unii [...] au crezut că personajul din «Bufnița oarbă» sunt eu. E adevărat, bineînțeles, eu sunt autorul, dar detașat de narator. Fiecare frază e intențională... nimic din delirul unui opioman. Când descriam scena asta înfricoșătoare, râdeam cu lacrimi. Și totuși asta e opera mea cea mai clară. Nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
al statului român, în anul al II-lea. Ca orice intelectual român curios, i-am întrebat pe prietenii mei iranieni care e cel mai dificil roman persan, pentru că aș vrea să-l traduc în română. Mi-au răspuns pe loc: Bufnița oarbă!, dar n-am ințeles de ce s-au uitat la mine condescendent... Aveam să ințeleg destul de repede: textul era aproape încifrat, scris într-o limbă aproape sinonimică, redundantă, bogată în fraze ce păreau rupte dintr-un discurs fundamental, dar care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
visul oricărui traducător? Limba română, atât de încercată în confruntările cu atâtea texte „sacre“ ale umanității, a ieșit, sperăm, biruitoare. Textul persan s-a lăsat asimilat, chiar dacă e aproape intraductibil! Ce rău îmi pare, domnule Hedayat, nu poți afla că Bufnița oarbă e primul roman iranian în echivalențe lingvistice românești!... Mulțumesc cerului că m-a eliberat... GHEORGHE IORGA În viață sunt răni care, precum lepra, rod încet în singurătate sufletul și-l distrug. Există dureri ce nu se pot destăinui nimănui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
puternică și mai clară decât corpul meu. Mai reală. Mi se păru că bătrânul negustor de mărunțișuri, măcelarul, doica și târfa de nevastă-mea nu erau decât umbre ale mele. Umbre al căror cerc mă ținea prizonier. Semănăm cu o bufniță, dar gemetele mi se opreau în gât și le scuipam sub formă de cheaguri de sânge. Poate bufnița suferă de aceeași boală care-i inspiră gânduri asemănătoare cu ale mele. Umbra mea pe perete era exact umbra unei bufnițe, ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
doica și târfa de nevastă-mea nu erau decât umbre ale mele. Umbre al căror cerc mă ținea prizonier. Semănăm cu o bufniță, dar gemetele mi se opreau în gât și le scuipam sub formă de cheaguri de sânge. Poate bufnița suferă de aceeași boală care-i inspiră gânduri asemănătoare cu ale mele. Umbra mea pe perete era exact umbra unei bufnițe, ea se apleca pentru a citi ceea ce scriam. Cu siguranță, înțelegea bine, numai ea putea să înțeleagă. Când o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
o bufniță, dar gemetele mi se opreau în gât și le scuipam sub formă de cheaguri de sânge. Poate bufnița suferă de aceeași boală care-i inspiră gânduri asemănătoare cu ale mele. Umbra mea pe perete era exact umbra unei bufnițe, ea se apleca pentru a citi ceea ce scriam. Cu siguranță, înțelegea bine, numai ea putea să înțeleagă. Când o priveam pe furiș, mă înfricoșa. Noapte profundă și tăcută, ca aceea care se abătuse asupra vieții mele. Noapte plină de fantome
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
1901): de altfel, Anton Pavlovici critica, la repetiții, realis mul excesiv al regiei, care umplea spectacolul cu zgomote caraghioase („Am să vă scriu o nouă piesă care va Începe așa :...nu se aude nici o pasăre, nici un cîine, nici un cuc, nici o bufniță, nici o privighetoare, nici un clopoțel, nici un ceas, nici măcar un greiere!”-1901); dar următoarele montări au fost reparatorii - În 1902 piesa fiind prezentată chiar Țarului și Curții! Livada cu vișini (1904) i s-a părut autorului, În mon tarea lui Stanislavski, „de
Jurnal teatral, 4 by Bogdan ULMU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1599_a_2908]
-
planșe de Audubon. Le-am spus unde să-l așeze. După ce au ieșit am tăiat sfoara cu care erau legate planșele și am început să le înșir pe lângă perete: furtunarul, primulgul, ciocănitoarea cu aripi aurii, papagalul de Carolina, tanagra stacojie, bufnița cu creastă. Obiectele atât de bine cunoscute, scoase de la locurile lor, mă impresionau neplăcut, ca și cum îmi aduceam vag aminte că cineva a murit. Din hol se auzea vocea Antoniei dând instrucțiuni muncitorilor. De unde venea tristețea mea? Trecând cu privirea peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
de a păstra pentru ea acele planșe care-mi plăceau cel mai puțin, le luase pe acelea care i se păruseră cele mai neinteresante și care erau de fapt, exact acelea care-mi plăceau cel mai mult: caprimulgul, furtunarul și bufnița. Ciocănitoarea cu aripi aurii, papagalul de Carolina și tanagra stacojie erau acum înșirate lângă perete, prăfuite, și mă întrebam unde să le pun. Fără celelalte, acestea nu mai aveau nici o noimă. M-am uitat prin cameră și am observat că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
și Phlox tenuifolia. Și, în fiecare an în care ia foc, apare tot mai multă anizantă, și dispar toate celelalte ierburi. Și au dispărut și căprioara și antilopa, care depindeau de plantele celelalte. Ca și iepurii. Ca și ulii și bufnițele, care mâncau iepuri. Șoarecii nu mai au ce mânca, deci nici șerpii. Astăzi, anizanta domină preriile din Canada până în Nevada, acoperind un areal de două ori cât Nebraska și răspândindu-se într-un ritm de mii de hectare pe an
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
D, s-a abătut o emoție mare, mare de tot, un fel de vânticel nesuferit care, în loc să răcorească, dădea fierbințeli. Tovarășa învățătoare Ulărescu se reașezase la catedră, liniștită, trăsăturile ei se legau din nou în alcătuirea de cucuvea sau de bufniță împăiată, ne striga unul câte unul și ne asculta făcând propuneri pentru cele zece locuri din prima serie de pionieri. Când mi-a venit rândul, pe la sfârșit (doar stăteam în banca a patra, pe rândul de la perete), am rostit numele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]