127 matches
-
atât de deșteaptă Încât poți să spui că a avut toate facultățile... ea știa să cunoască omul tot timpul...”. Imaginea este completată prin caracterizarea bunicii ca fiind o persoană sociabilă, căreia Îi plăcea să fie mereu În compania cuiva: „... când bunelul pleca la țară, ea nu suporta să rămână singură...”. Această sociabilitate era dublată de un pronunțat atașament față de de copii (de nepoate mai alesă, dragostea pe care o manifesta fiind una sinceră și altruistă: „... bunica mea mai mult a fost
Fetele nopţii : povestiri de viaţă by Daniela Mirela David () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1167_a_1953]
-
mare, ea și-a crescuț frații... și Îmi povestea că la vârsta de 14 ani știa să facă cozonaci, mâncare, și la 10 ani știa să facă pâine În cuptor... și o cred. Era genul de persoană foarte fricoasă. Când bunelul pleca la țară, ea nu suporta să rămână singură, și eu cum... deci surorile mamei mele... sunt două surori În Bârlad, adică mama și Încă o soră și una este la Vaslui, care are o fetiță verișoara mea. Ei... și
Fetele nopţii : povestiri de viaţă by Daniela Mirela David () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1167_a_1953]
-
botezată Feodosia... Sătenii o numeau „mătușa Dosia”, părinții mei îi ziceau „lelica Dosia”, iar noi, copiii, o numeam cu drag „bunica Dosia”. Eram vecini și știam de la părinți că eram chiar și rude. Când bunica mea, mama tatălui meu, murise, bunelul, rămas cu trei copii, se recăsători cu o văduvă, care avea doi băieți. Unul din ei fusese soțul bunicăi Dosia. Așa că se socoteau rude cu părinții mei, erau cumnați. Eu nu l-am cunoscut pe moșul meu; când m-am
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
Mama mea, care era bolnavă și nu putea munci la câmp, făcea ce putea pe lângă casă. Eu eram un copil care mă plictiseam repede și mereu ieșeam din ogradă, fără ca să-i spun mamei, pornind în căutarea aventurilor. Îmi vizitam buneii, moșii și mătușele, nașii de botez, prietenele și neprietenele, dintr-un capăt al satului, până în celălalt. Când ajungeam acasă flămândă, mama mă certa, sărmana, zicea că nici mâncare nu merit, dar îi trecea repede. Îmi dădea ceva de mâncare și
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
ei nu-i dau apă ca să bea, pentru că vor să moară mai repede. Au lăsat-o într-un șopron singură și se duc numai dimineața ca să vadă dacă mai trăiește sau e moartă. - Cine? Nepoții? Eu mă gândisem imediat la buneii mei și nu puteam să-mi închipui că li s-ar putea întâmpla un lucru asemănător. - Nu, zice ea. Ea nu are niciun nepot aici, și chiar de vin, moș Grigore nu le dă voie să o vadă sau să
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
învățătorul ei... Poate chiar și se mai roagă pentru sufletul lui... Peste douăzeci de ani de la această întâmplare, plecase de Paștele blajinilor cu soțul și cei doi copii ai lor, la părinți, în ospeție. Merseră toți la cimitir la mormintele buneilor și a unui frate care murise. Înainte de a se face pomenirea tuturor celor trecuți la viața veșnică, un grup de cântăreți, cu preotul în frunte, înconjurau cimitirul de trei ori, cântând: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
Câte mai ține minte omul acesta! Aceste momente sunt foarte plăcute, sunt ca o călătorie pe care o fac toți împreună, o călătorie în trecutul plăcut și neuitat al copilăriei. De la o poveste la alta, ajunse vorba și despre casa buneilor. Era ceva despre care Ioana nu știa, auzea pentru prima dată. Simți acele cuvinte ca o lovitură de cuțit în inimă. Întrebă numai „când?” și „cui?”. Nu mai putu scoate niciun cuvânt. Lacrimile nemiloase îi sugrumau vocea, o strângeau de
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
apoi în grădină, unde începuse a cuprinde toți pomii și tufele de vie pe care taică-său le îngrijise toată viața, sperând că, după el, se va îngriji mai departe un copil de al său sau nepot... Își aminti cum bunelul își ridica cu dragoste nepoții pentru a-și alege strugurul pe care-l doreau din via pe care o ridicase cu măiestrie în sus, care apăra toată curtea de soare. Via aceasta îi era atât de dragă! Când veneau în
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
pe taică-său, el era bucătarul familiei de toată viața. Mereu avea o pată de funigine pe față... Când îi ziceau să se șteargă, el dădea cu mâna și o înșira și mai mult. Ce mai râdeau ăștia mici de bunelul! Și el râdea cu ei împreună... Ioana nu putea să creadă că toate aceste lucruri nu le va mai vedea, nu le va mai putea numi „ale mele” sau „ale noastre”. Încercă să-și aducă aminte când trecuse ultima dată
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
cu boala ei, nu mai avea puteri să poarte două gospodării. Din cauza muncii și a frigului, își are mâinile deformate, i se deformează oasele. La început, se gândi că unul din cei trei copii ai lor va trăi pe locul buneilor, ultimul va rămâne cu ei, iar pe al treilea îl vor ajuta să-și ridice casă. Așa vor avea fiecare din ei ceva al lor. După moartea părinților, mai îngriji aproape zece ani gospodăria lor, dar când înțelese că nici unul
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
o exercitam îmi aducea satisfacție. Dorul de părinți și de sfaturile lor le simțeam mereu. Plecam în ospeție imediat cum se ivea o posibilitate. Ce mult se bucurau când ne vedeau! Ce mult își iubeau nepoțeii! Clipele, când se juca bunelul cu nepoții, erau niște clipe cu adevărat frumoase. Pe de-o parte, părinții care mai erau tineri și copilașii mici și nemiloși, care nu-i jeleau defel, cerând de la aceștia să îndeplinească toate cerințele jocurilor. Erau momente când râdeam toți
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
Aceștia se adunau la el acasă ca albinele la flori. Datorită tatălui meu, ei toți erau și sunt ca frați. Când se întâmplă câteodată să se supere de la ceva între ei, era deajuns să spună cineva: „Oare ce ar zice bunelul Tudose dacă ar vedea de la ce ne supărăm noi?” și imediat, pomenirea numelui lui le aduce pace și liniște. Vara, peste doi ani, plecasem din nou acasă și zburasem ca gândul să-l mai văd pe tata. Ce se mai
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
apoi în grădină, unde începuse a cuprinde toți pomii și tufele de vie pe care taică-său le îngrijise toată viața, sperând că, după el, se va îngriji mai departe un copil de al său sau nepot... Își aminti cum bunelul își ridica cu dragoste nepoții pentru a-și alege strugurul pe care-l doreau din via pe care o ridicase cu măiestrie în sus, care apăra toată curtea de soare. Via aceasta îi era atât de dragă! Când veneau în
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
pe taică-său, el era bucătarul familiei de toată viața. Mereu avea o pată de funigine pe față... Când îi ziceau să se șteargă, el dădea cu mâna și o înșira și mai mult. Ce mai râdeau ăștia mici de bunelul! Și el râdea cu ei împreună... Ioana nu putea să creadă că toate aceste lucruri nu le va mai vedea, nu le va mai putea numi „ale mele” sau „ale noastre”.” (Casa părintească). În acest univers mirific, fericirile sunt simple
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
formă blîndă a viului. Și-i plăceau toate formele blînde ale viului. "Uite, Ana, așa-mi spunea, Ana, ce căpșor gulerat are!" Urmau povești cu Feți-balauri, altele decît cele cu Sîn Petru și cu Moș-Dumnezeu, pe care mi le spunea bunelul. I-am văzut, prin fum, la focul de crengi, ochii verzi ca ai șarpelui de apă. Îi ținea fixați asupra mea. Mă ruga ceva și nu înțelegeam ce. Numai că în vara aceea ultimă, vara cu nori, încrederea naivă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
dar să nu te vaiți face parte din codul manierelor elegante. Grădina e zăpăcită din cauza mirosului de petunii, de regina nopții și de crăițe, răsădite în amintirea bunicii Leonora. "Nevasta cu mintea bună/ I-e bărbatului cunună", așa-i spunea bunelul. Cînd a murit, au murit toate mușcatele. Odată cu ea au murit toate florile ei. A scăpat doar ghețișoara. I-am dus-o la cimitir. Bunica Leonora a făcut parte din familia albinelor. Șichy e o setteriță elegantă și inteligentă, Liselle
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
fiind cenușă și lacrimi. Restul resturi. O să evacuez toate mainimicurile care-mi sufocă mansarda. Construită în cinci pereți, ca mansarda lui Mircea Eliade. Poate c-o să mă mut cu totul aici și-o să închiriez parterul. "Banii sînt scurți", cum spunea bunelul. Din ce în ce mai scurți. Deschid caseta cu vechile fotografii alb/negru, zimțate pe margini și mă bucur că n-am ochelarii, că i-am lăsat jos. Mi-i mai ușor să mă uit fără ochelari la toate fețele astea care eram eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
rouruscă tristă, sala de cinema, duhnind a motorină și traversată de șobolani, unde am văzut amîndouă ceva oribil, cu un matroz sovietic, mustăcios. Asociam casa de pe "Trompeta" cu o oglindă neagră; cele sclipind erau dincolo, în "țara francă"***** a Lisellei. Bunelul rămînea închis (a ieșit mai subțiat decît un sfînt din icoanele bizantine); tata și el ca un pește scos pe mal era sub anchete. Mai spera: a spera egal a amîna să trăiești. "Cu Jenică Maurer o să fie altfel". "Pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
puțin ce-i ofer, îmi mulțumește în același fel particular: "Trăi-ți-ar morții!" Vreau să-mi trăiască morții și-mi cumpăr mereu urarea ei de bine. Ca ai mei să-mi facă semne prietenoase. Cum îmi face, mai ales bunelul. Odată întoarsă pe strada "Trompeta", nu m-am mai gîndit la Rusalin. Am intrat brusc în ațîțarea psihică a scrisului. De obicei, îmi pregătesc "locul de muncă al cuvintelor"*************. Încep prin a deretica pe masă. Fantasmagorie? O fi. Dar trag
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
viața pentru mine și surioara mea. Dar aceasta nu a durat mult, căci mama a pleacat la Moscova, pentru a face bani, ca să ne ofere o viață mai bună, timp în care, ea a rămas fără tată și noi fără bunel, deoarece el a decedat la doar vârsta de 48 de ani. Eu nu l-am cunoscut personal, dar din spusele bunicii mele, din spusele unor oameni din sat, am aflat că bunelul meu a fost un om foarte bun, săritor
Şoapte by Svetlanu Iurcu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101016_a_102308]
-
ea a rămas fără tată și noi fără bunel, deoarece el a decedat la doar vârsta de 48 de ani. Eu nu l-am cunoscut personal, dar din spusele bunicii mele, din spusele unor oameni din sat, am aflat că bunelul meu a fost un om foarte bun, săritor la nevoie. Mama ne-a lăsat în grija bunicii și a plecat, atunci aveam patru ani și ceva, iar sora mea, trei ani, diferența dintre noi fiind de un an și jumate
Şoapte by Svetlanu Iurcu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101016_a_102308]
-
financiară. M-am simțit emoționată și, în același timp, nespus de fericită, pentru un dar atât de prețios pentru mine. Nu m-am aștepat ca, într-o săptămână, viața mea să se schimbe așa de tare. Am simțit grija unui bunel sever, dar plin de bunătate. Simt că Dumnezeu este aproape și mă ajută și pe mine și pe persoanele care muncesc pentru această carte. Simt atâta fericire și emoție... Am prieteni noi, am vise noi. Și mulțumesc acestor persoane, pentru
Şoapte by Svetlanu Iurcu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101016_a_102308]
-
parte de trup revenea o cantitate dublă de piele, aceasta nu avusese de ales și se strânsese pe măsura noului său calapod, încrețindu-se în cute nu totdeauna paralele. Pielea asta, ale cărei riduri păreau puse cu ghearele, îi dădea Bunelului un aer de reptilă. Hainele erau și ele pe dimensiunile pielii, și nu ale trupului, atârnând și fluturând, ca niște rufe puse la uscat. Singurul care-și păstrase măreția de odinioară și pe care pielea, cu toate strădaniile ei, nu
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
nasul coroiat, cu niște nări uriașe care, înfundate de umezelile ce se scurgeau din ochi, se opinteau să tragă aerul, ca niște foale. Și, cum izbânda morții e fără putință de tăgadă asupra cărnii, dar nu și asupra cheratinei, părul Bunelului cobora peste umeri, dându-i o înfățișare de profet. Când degetele reușeau să răzbată prin mânecile suflecate, scoteau la iveală unghii lungi și încovoiate, pe măsura încrețiturilor pe care le scărpina, în vânătoarea neostoită, pe la încheieturi, după tot soiul de
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
profet. Când degetele reușeau să răzbată prin mânecile suflecate, scoteau la iveală unghii lungi și încovoiate, pe măsura încrețiturilor pe care le scărpina, în vânătoarea neostoită, pe la încheieturi, după tot soiul de păduchelnițe. Astfel încât, ducând-o tot într-o scărpinătură, Bunelul avea aerul vesel și neastâmpărat al unuia care, lăsând moartea în urmă, își luase de-o grijă. Puțică erau gemeni, tocmai de aceea, ca să nu-i încurce, Calu hotărâse să le dea un singur nume. Nu pentru că i-ar fi
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]