251 matches
-
un fapt din biografia poetului, mulțumindu-se să reconstituie, așa cum am spus, istoria din afară care însoțește scrierile lui Eminescu: istoria Ipoteștilor, istoria casei în care au locuit Eminovicii, împrejurările (codrul, lacul), personajele care au venit în contact cu familia Căminarului, istoria bisericii, întâmplări din viață care, într-un chip sau altul, se pot regăsi în ficțiunile lui Eminescu (de pildă, fuga unei frumoase vieneze, pripășită la Ipotești, cu un aprig răzeș local) etc. Excurs pozitivist, cercetare documentară, încercarea de a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
răscruce de drumuri îi traversează mijlocul printr-o fâșie lungă de pământ. Așadar, Mihai a venit de la oraș, nimerind, chiar în centrul micului univers, aspect deloc neglijabil. Copilul a fost deopotrivă un privilegiat al satului, ca fiu al conului Ghiorghieș, căminarul, dar și unul al universului fabulos al marginilor pline de mister. În felul acesta, lumea a început să se învârtă în jurul său, iar el, marcat și uluit, a străbătut-o cu nesaț. La rândul ei, lumea aceasta l-a ars
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
cu cât el însuși a trăit câteva dintre ele, fiindcă nu se putea ca Raluca (întocmai ca Smaranda Creangă) să nu-și fi descântat copiii pentru alungarea vreunei boli, mai ales atunci când era singură cu ei și n-o auzea căminarul. Așa cum nu se putea să nu fi auzit, de la moșnegii ori de la babele satului, descântece pentru chemarea sau alungarea ploilor, basme al căror conținut îl fascina, creații cuprinzând o întreagă mitologie țărănească: Povești și doine, ghicitori, eresuri,/ [...]/ Abia-nțelese, pline
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
satelor își preparau elixirurile, licorile și leacurile 7. Multe dintre acestea s-au petrecut, probabil, și în casa Eminoviceștilor; Raluca era o atentă păstrătoare a tradiției în tot ceea ce avea ea mai autentic. Învățătura nu l-a îndepărtat nici pe căminar de cultivarea vechilor obiceiuri, chiar dacă în sinea-i se îndoia de unele, ironizându-le. Așadar, structural, gospodăria familiei Eminovici de la Ipotești oricât s-ar fi ținut ei de boieri tot gospodărie țărănească era, cum le era și neamul din care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
copilul privea singur și pe furiș, era semn distinct al Ipoteștilor; copilul era în mod special atent cum apele plâng, clar izvorând din adâncu-i sau cum scârțâie-n vânt cumpăna 19. Țăranii din Ipotești și documentele locului amintesc de stupina căminarului așezată pe coama de deal din dosul casei părintești 20[...]. De la casa Eminoviceștilor drumul se despărțea: la stânga o lua spre Cătămărăști, trecând pârâul Luncii, iar la dreapta o lua spre Cucorăni, fost centru de comună (plasa Târgul-Miletin). Ipoteștii se dezvăluiau
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
chiar cu biciușca în mână, intra spășit, cu ochii strălucind de fericirea trecută, și Raluca îl ocrotea, poate ușor dojenitoare, dându-i să mănânce sau ferindu-l de ochii pătrunzători ai soțului și de vajnicele metode pedagogice folosite adesea de căminar, mai ales dacă treburile nu-i vor fi mers bine peste zi. Mihai a sosit la Ipotești în jurul vârstei de 8 ani, trăind până atunci la Botoșani, unde avuseseră părinții case. Nu excesiv de sociabil, ci mai degrabă timid, era stingherit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
cât apucăturile lor îi erau străine; în plus, Eminoviceștii se considerau boieri și nici nu le-ar fi convenit această tovărășie. Chiar faptul că nu și-au făcut rude în sat confirmă statutul aparte pe care îl doreau pentru familie căminarul și soția sa. Intrând în relații gospodărești cu unii și cu alții, probabil că mama le dirija copiilor prieteniile de joacă după relațiile pe care le avea cu părinții copiilor din sat. Documentele vorbesc de faptul că toți frații erau
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
este însă că ipoteștenii n-au fost niciodată comunicativi. Mândru în atitudine, Eminovici însuși a avut de suferit din pricina aceasta. A crescut și a trăit sub autoritatea Balșilor: dacă la Dumbrăveni "tăia și spânzura" în numele lor, apucăturile i-au rămas căminarului și după ce s-a desprins de ei; își făcea singur dreptate, apelând chiar la violențe, nu numai verbale. Circulau pe seama conului Gheorghieș o mulțime de întâmplări deja trecute în anecdotă 40. Eminovici era înalt, voinic, [...]"munte de om", de o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
versuri) cu vorba "poetul", completând-o cu tot felul de ironii, căci era meșteșugit la acestea, așa încât Mihai se ferea să dea ochii cu tatăl său; ar fi preferat să stea la prisacă să-l înțepe albinele, decât în preajma vanitosului căminar. Eminescu a petrecut la Ipotești vacanțele copilăriei și anii întrerupți de la Gimnaziul din Cernăuți. A venit însă și mai târziu, cu diferite ocazii; mânat în lume, n-a putut niciodată scoate din suflet satul copilăriei. Eminoviceștii s-au mutat la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
frații și surorile poetului avem știri puține și nesigure 42, mai ales despre învățătura copiilor dinaintea Cernăuților, pe unde au trecut aproape toți. S-a vorbit întâi despre profesorul Scarlat Woiacek de Voinscki 43, iar Octav Minar susținea că fiii căminarului au învățat binișor, nemțește și franțuzește, de la o guvernantă bătrână, care era adusă de la Botoșani, la Ipotești, o dată pe săptămână 44. Deși căminarul a avut, mai ales după 1848, mari probleme și încurcături financiare, el a făcut toate eforturile posibile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
S-a vorbit întâi despre profesorul Scarlat Woiacek de Voinscki 43, iar Octav Minar susținea că fiii căminarului au învățat binișor, nemțește și franțuzește, de la o guvernantă bătrână, care era adusă de la Botoșani, la Ipotești, o dată pe săptămână 44. Deși căminarul a avut, mai ales după 1848, mari probleme și încurcături financiare, el a făcut toate eforturile posibile pentru ca fiii săi să învețe alături de copiii oamenilor cu stare, așa încât i-a înscris la pensionul lui Ladislau Ferderber din Botoșani. În 1850
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
temeinice motive: unul, pentru că la vremea aceea gimnaziul nu se înființase în Botoșani, iar al doilea, pentru că cel din Cernăuți nu numai că era de prestigiu, dar limba de predare era germana ceea ce înclina mult în balanța minții practice a căminarului. În pașaportul eliberat la data de 16 august 1857 sunt trecuți: Șerban, Neculai, George și Elie Eminovici, dar și Mihail, care iaste de 7 ani: statul crescători, părul negru, ochii mari, nasul potrivit, fața smolită, având și acesta a urma
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
cât și cele bisericești, spre care Mihai avea o nedisimulată atracție, așa că examenele la care s-a prezentat au fost mai mult o formalitate. Contrar părerii încetățenite, mai dificilă a fost acomodarea lui Mihai cu limba germană, deși tatăl său, căminarul, știa nemțește, dar prins cu ale moșiei, ba și cu alte atâtea daraveri, n-avea timpul și nici răbdarea necesară de a da lecții. De aceea, poate, Iancu Litviniuc primul învățător al său de la Cernăuți spunea că la început i-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
de la școală. Drumul înapoi s-a făcut pe 22 mai 186058, spre marea mâhnire a copilului, căci lăsa în urmă Ipoteștii, în luna cea mai atrăgătoare din an. Pe drum, iarăși observații, căci nu se poate să-l fi lăsat căminarul în pace cu vorbele pe talhari. Ne închipuim cum va fi zâmbit Eminescu mai târziu, când Creangă își începea un capitol al Amintirilor în felul acesta: cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
somnul îi era neregulat, aci citea de cu seară pân' răsărea soarele, aci dormea de cu seară pân' la amiază și uneori până la 1 și 2 p.m.64. Într-un cuvânt, își trăia propriul trai, după cum îl îndemna inima. Desigur, căminarului îi plăcea să-și vadă copiii citind, căci avea o bibliotecă bogată, iar aceștia deseori se închideau în salon, alegându-și fiecare lectura după cum îl îndemna inima sau interesul. Astfel, copiii s-au cunoscut mai bine între ei. Lectura i-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
în lume îi fusese negreșit iubita cu ochi mari73. Aparent, gospodăria familiei Eminovici își mișca aceleași roți, dar cine avea urechi de auzit sesiza scârțâitul lor; grijile tăinuite își făceau una câte una loc în cuibarul plin de datorii al căminarului. Speranțe mai erau totuși, numai că prima lor spulberare își făcu repede apariția. Vestea căzu ca fulgerul: pe 28 decembrie 1863, Ilie moare la București, unde fusese elev la Școala Națională de Medicină și Farmacie a lui Carol Davila. Fie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
sufletul. Mai târziu îi va zdruncina nervii. Cu gândul la Ipotești, scrie Din străinătate. În anul următor a fost o secetă cumplită. În iarnă, împinși de foame, Ioan Iminovici și cumnatul său, Procop Smocot, vin să ceară ajutorul rudei lor, căminarul. Și ne-a luat fratele George și ne-a dat de mâncare și de băut, apoi a pus să ni se umple sacii cu păpușoi. Ne-a mulțumit și ne-a omenit cu de toate, numai în casa lui nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
de ce au fugit de la școală, el, plângând răspunse: "Mai mult n-am ce face în Cernăuți Pumnul nu mai este au murit". Părinții, în loc să-l mustre, au plâns și ei; noi copiii, văzând că plâng părinții, începurăm și noi79. Deși căminarul s-a împotrivit la început plecării la Blaj, a cedat apoi la insistențele mamei, care intuia mai multe din câte ar fi descifrat tatăl la prima vedere. De altfel, Eminovici avea la data respectivă un nou conflict cu țăranii din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
lume. De-acum înainte va mai veni la Ipotești sporadic. O dată, în iulie 1869, când s-a împăcat, probabil, cu tatăl său. Acum erau oameni în toată firea amândoi și puteau discuta: Mihai publicase versuri, era apreciat și cunoscut. Și căminarul e posibil să-și fi schimbat părerea; cu timpul a învățat să mai cedeze, poate chiar să-și recunoască unele greșeli. În vara aceasta, Mihai a cules folclor din natala vâlcioară cu un și mai accentuat simț al răspunderii, căci
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
precum și Floare albastră 84, se întoarce la Ipotești cu mândria că Societatea îi acordase un stipendiu de 10 galbeni lunar ca să-și urmeze studiile la Berlin. Vine acasă cu o realizare de care s-a bucurat, probabil, în sfârșit, și căminarul. Când venea vara în vacanță de la Wienna, mergeam amândoi la vânătoare de rațe sălbatice la un iaz de pe moșia Cucoreni [...], el cu pușca adusă lui Iurașcă de Jeltuchin, și pe care o luase tata la moartea lui Iurașcă și o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
veni apoi în toamna lui 1874, prin octombrie, pentru cinci zile, în postura de director al Bibliotecii din Iași (tot fără bani, însă), ca să lămurească datoriile lăsate de Șerban după moartea acestuia la Berlin. În Ipotești găsește o răvășeală totală; căminarul era plecat după Aglaia și Harieta, pe care le crezuse pierdute prin lume, cheltuind cu această ocazie vreo 3000 de florini, venitul său pe trei ani. Poetul nu putea să lămurească totul printr-o scrisoare, căci epistola ar fi găsit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
și fapte, în directă legătură cu ceea ce îndeobște se consideră că a fost casa copilăriei poetului. Așadar, la 12 mai 1841, prin decret domnesc, purtând iscălitura lui Mihail Gr. Sturza, i s-a dat dumisale slugerului Gheorghe Eminovici rangul de căminar 1. Având în vedere că succesiunea rangurilor, în ordine crescândă, era: sătrar, pitar, sluger, clucer, polcovnic, medelnicer, stolnic, sărdar, pahanic, căminar, comis, ban, spătar, agă, postelnic, hatman, vornic, vistier, logofăt, se poate trage concluzia că Eminovici a obținut boieria contra
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
prin decret domnesc, purtând iscălitura lui Mihail Gr. Sturza, i s-a dat dumisale slugerului Gheorghe Eminovici rangul de căminar 1. Având în vedere că succesiunea rangurilor, în ordine crescândă, era: sătrar, pitar, sluger, clucer, polcovnic, medelnicer, stolnic, sărdar, pahanic, căminar, comis, ban, spătar, agă, postelnic, hatman, vornic, vistier, logofăt, se poate trage concluzia că Eminovici a obținut boieria contra cost, întrucât a sărit peste alte șase ranguri pe care ar fi trebuit să le parcurgă în mod firesc; după moda
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
70 de galbeni pretinși de vânzător. Casele de lângă Uspenia rămân în continuare în proprietatea sa până în 1855, an în care le vinde fiindcă a avut numai necazuri de pe urma lor5. În aceste case a locuit, în intervalul 1848-1851, tânăra familie a căminarului, precum și (o vreme) stolnicul Vasile Iurașcu, socrul lui Eminovici. Imobilele era situate într-o grădină destul de mare, în plin centrul târgului, lângă biserica Uspenia 6. Aceste case erau ale Sultanei Cheșcu, pe loc domnesc, nu cu bezman; de aceea, prevăzând
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
pe numele fiicei sale, Ralu (Raluca) de la Epitropia casei răposatei Sultana Cheșcu 7 la un preț foarte avantajos: 450 galbeni. Stolnicul Iurașcu face toate aceste aranjamente și cu scopul de a asigura o parte din banii de zestre pentru care căminarul nu avea să dea nici un amanet 8. Epitropul Sultanei era fratele ei, Iordache Cheșcu. În actele de licitație se găsesc și unele date semnificative: locul era de 36 stânjini față alăturea cu ulița, 19 stânjini partea despre locul sfinției sale iconomului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]