KorAP: Find »[drukola/base=caiac & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...4 5 6 ...11 >

255 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434

nu era un lucru simplu. Cugetă îndelung. Apoi coborî din copac și se întoarse la mlaștină. Luă din colibă o lance groasă cu vârf de fier legată cu o frânghie lungă - arma lui de vânat caimani - și se urcă în caiacul șubred. Ocolind mangrovele, pătrunse pe gura largă a râului domol, aproape lipsit de curenți. Vâsli îndelung, tacticos și fără zgomot, până când îl copleși din nou mirosul acru. Înaintă și mai încet și, trecând de cotul râului, îi putu vedea, aproape

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
în care îi lăsase, grohăind și păscând, pentru că aceea era viața lor. Se trânti cu gura în jos pe fundul ambarcațiunii, își pregăti lancea pe o parte și de abia arătându-și ochii și un braț, vâsli cu mâna, lăsând caiacul să se apropie de mal cu nevinovăția unui trunchi de copac în derivă. Un pecari își înălță capul și îl privi stăruitor cu ochii lui gălbui. Adulmecă aerul și se retrase pe uscat, scurmând în continuare la umbra unui arbore

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
auzeau glasurile. Și când s-a trezit, ei plecaseră deja. Nu mai erau huanganas în selvă. Nu li se mai simțea mirosul. O porni pe drumul de întoarcere. Ajungând la un cot al râului, pe o plajă liniștită, sări din caiac. Apa era călduță, dar într-o clipă ajungea să se simtă chiar rece. Se culcă cu capul pe un trunchi căzut lăsându-și ochii și mintea să-i rătăcească. Străbătu cu privirea iarăși și iarăși silueta familiară a copacilor înalți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
cu picioarele goale; erau nopți când îi era frig și multe zile - în timpul marilor ploi - când simțea că nu mai avea mult și murea de foame. Toată averea lui erau câteva cuțite, un pumn de dolari, două securi și un caiac care lua deseori apă; dar în clipa aceea, cu gestul acela, se putea asemăna cu cel mai bogat om pe de Terra. Zâmbi la asemenea gânduri și își admiră „imperiul“. Cu permisiunea războinicilor yubani, era stăpân peste o bucată de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
nu mi s-a părut lung.“ Ridică mâna într-un gest prietenos, la care celălalt îi răspunse de îndată și continuă să vâslească fără să grăbească ritmul. Ajunse, în sfârșit, la picioarele colibei și își trase barca pe uscat, alături de caiac. — Bună ziua, părinte. Mă bucur să vă văd, îl întâmpină el. — Bună ziua, fiule. Și eu mă bucur. La fiecare călătorie mi-e teamă să nu-ți găsesc decât oasele... zâmbi el. Văd că yubani-i mai așteaptă încă să te îngrași. Așa cum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
de plante agățătoare ce păreau că se sprijină de suprafața liniștită a apei, înaintând așa de în față, încât de pe mal devenea cu neputință să descoperi unde începea uscatul. Pe alocuri, nuferii se îndeseau atât de mult, încât la prova caiacului nu se întindea decât un gigantic strat cu aparență compactă, deschizându-se lin la bătaia ritmică și domoală a padelei pe care o mânuia de la pupă. Vârfurile ramurilor apărând din când în când la suprafață, atingeau coca ambarcațiunii... n-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
ton ascuțit, izbucnită din desișul adânc al mangrovelor. Silueta cenușie cu corp lătăreț și cap minuscul a „trompetistului“ se îndepărtă domol în direcția aceea și deodată un duet de pârțuri căpătă caracterul unei autentice conversații de amor. Bărbatul zâmbi în caiacul său, vru să intervină și lăsă, la rândul lui, să-i scape un bubuit ce căpătă putere lovindu-se de lemnul curbat al ambarcațiunii, dar, chiar și așa, se dovedi incapabil să potolească dezlănțuirea pasionată a perechii. Continuă să vâslească

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
perechii. Continuă să vâslească fără grabă. Canalele începură să se lărgească, apele se eliberară de nuferi, iar malurile se dădură în lături, așa încât coroanele arbuștilor și ale cedrilor încetară să se mai atingă de la un mal la celălalt. În fața provei caiacului se ivi imensa mlaștină pe care o căuta, crescătorie de caimani, anaconde și gigantice broaște țestoase. Ape atât de liniștite, încât păreau de piatră șlefuită. Regiune a morții și a groazei, cu toată aparența ei paradiziacă; oglindă în care se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
mai adânc, departe de norul de țânțari, verifică dacă lancea, funia și lanterna erau așezate în ordine, mâncă o felie de papaya și două banane și se tolăni să contemple noaptea ce se apropia, ascultând prin lemnul de palmier al caiacului viața de pe fundul mlaștinii. Clipocitul corpurilor ce se furișau, gâfâituri ce păreau o respirație întretăiată, atingeri vâscoase ce puteau fi la fel de bine ale unui pește speriat, ca și ale unei enorme anaconde. Trecerea rapidă a unui banc ce putea fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
întunericul ca să pândească maimuța adormită. Pasărea își construia cuibul sub un cer strălucitor, dar șarpele îi devora ouăle noaptea. Tucanul exploda în culori, iar bufnița era la fel de cenușie ca și umbra prin care zbura... Orele treceau. Ziceai că doarme în caiac, care de abia se legăna pe mlaștina liniștită, dar avea ochii larg deschiși, contemplând milioanele de stele de pe cerul fără nori, urmărind cu privirea trecerea grăbită a unui satelit artificial traversând de la Vest la Est. Se întrebă la ce o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
telefonice de pe un continent pe altul sau ca să trimită de la un capăt la altul al lumii imagini ale unei fete în bikini îndemnând la consumul de băuturi răcoritoare. Poate o fi vorba de un „satelit-spion“ care fotografia lumea - inclusiv mlaștina, caiacul și pe el însuși - sau un auxiliar meteorologic care repartiza traficul aerian, pronostica ploi și avertiza vapoarele în caz de furtună. „Progresul - comentă pentru sine. Mă spionezi sau încerci să mă ajuți? Porți pe cineva înăuntru?“ Câteodată, ziua, vedea trecând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
gândească nici o clipă că în acest fel se va și termina totul mai degrabă. — Viața e lungă... Cu atât mai lungă, cu cât o trăiești mai domol, cu cât profiți de ea mai adânc. Viața e lungă tolănit într-un caiac cu fața către cer, privind un satelit artificial, care pare să fie prea grăbit, și un milion de stele care nu s-au mișcat niciodată de la locul lor. Socoti ora... Era trecut de miezul-nopții și o adiere proaspătă încercă să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
caimanului. Nu avusese timp să o calculeze, dar, chiar și așa, hotărî că prada merita osteneala într-atât, încât dacă greșise cu mult, el va fi acela care va deveni pradă. Puțin câte puțin începu să zărească din nou profilul caiacului, apoi apa și în sfârșit silueta nemișcată. Ridică brațul foarte încet, se propti bine în genunchi și, aplecându-și trupul cu mare grijă ca să evite răsturnarea ambarcațiunii, aruncă arma cu toate puterile. Caiacul se clătină și a trebuit să se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
puțin începu să zărească din nou profilul caiacului, apoi apa și în sfârșit silueta nemișcată. Ridică brațul foarte încet, se propti bine în genunchi și, aplecându-și trupul cu mare grijă ca să evite răsturnarea ambarcațiunii, aruncă arma cu toate puterile. Caiacul se clătină și a trebuit să se prindă de margini ca să nu se prăbușească într-o apă agitată de loviturile disperate de coadă ale caimanului, care făcuse o săritură de peste un metru, ca să dispară în adânc. Harponul se duse după

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
sus de parâmă cu putere. La suprafață, apăru mânerul harponului și apoi capul caimanului mort pentru totdeauna. Prinse foarte scurt la pupă capătul frânghiei și vâsli încet spre mal, care mai mult se ghicea decât se vedea la distanță. Trase caiacul pe uscat între doi arbuști din luminiș, își apucă prada și, cu o ultimă sforțare, reuși să o târască câțiva metri pe uscat. Apoi, gâfâind, se prăvăli alături ca să-și recapete răsuflarea. Lăsă să treacă o jumătate de oră și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
prețurile cele mai ridicate pe care Natura îi obliga să le plătească pe cei care doreau să locuiască în selvă. Căpușe, căldură umedă și țânțari, cele trei mari impozite ale selvei. Dar plătea cu plăcere, acum, când încetaseră ploile. Puse caiacul pe apă și vâsli foarte domol până se opri în mijlocul lagunei, unde nu era decât tăcere, apa se vedea foarte liniștită și lumea era în pace cu sine însăși. Se tolăni pe fundul ambarcațiunii, cu fața în sus, și lăsă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
se umflă pieptul, că plămânii adună mai mult aer și o ciudată apăsare, care îi tăia mereu respirația, a dispărut pe neașteptate. A fost doar o clipă, dar amintirea ei l-a urmărit ani întregi. Și acum, aici, tolănit în caiac, cu fața spre cer, încerca aceeași senzație, dar dusă la infinit. Putea să se bucure de plăcerea aceea cât timp ar fi dorit, putea să o abandoneze și să o trăiască din nou, ca și cum ar fi vorba de un orgasm

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
Nu mai voia alte Lola în viața lui, nici alte Clarence, nici alte Etukos... Prefera să-și ducă mai departe singurătatea, pentru că doar în această singurătate înceta să mai lupte cu sine însuși. Piá a venit să-l ia în caiac o oră mai târziu, cu toate că o vedea îngrozită din pricină că înaintase până în apele adânci, pe tărâmul acelor Taré, dușmani ai neamului ei. Un yubani care moare noaptea, departe de focul protector al colibei, sau se îneacă, este condamnat să rătăcească sute

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
Indianca îl privea în tăcere, cu o umbră de neliniște în ochi. Stătea în continuare pe vine sub copac, urmărindu-i mișcările cu privirea și când reveni din colibă cu hamacul și apărătoarea de țânțari, o găsi instalată la prova caiacului, între banane și nuci de cocos, hotărâtă, după cum se părea, să nu se miște sub nici un motiv. — Dă-te jos de acolo! îi porunci el. Nu poți veni cu mine. Ea nu schiță nici un gest, ca și cum n-ar fi auzit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
curată și repede a râului, care îi întări trupul și îl însufleți pentru cât era ziua de lungă. Vâsli grăbit prin praguri furioase cu spumă albă, și prin ape liniștite, și prin șuvoaie, chiar și prin mici cascade în care caiacul sărea precum o coajă de banană, cât pe-aci să naufragieze în fiecare clipă. Vâsli fără grabă, pe râu în jos, prin afluentul larg, de-acum liniștit, negru și limpede, căutând apele albe și murdare ale râului San Pedro. Se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
birou, nicăieri unde m-aș simți închis, departe de soare și de aer... Dar acolo, în laguna mea, sub un soare de foc și cu o temperatură de aproape cincizeci de grade, pot să-mi ridic coliba, să-mi cioplesc caiacul, să-mi cultiv plantația de bananieri, să caut fructe în pădure, să vânez pe munte, să pescuiesc în râuri... Am mâinile bătătorite și spatele ars de soare, dar nu simt niciodată că muncesc...“ Se opri și se întoarse spre poarta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
aveai nevoie să călătorești atât de mult. În ceea ce te privește... Ce vei face...? — Nimic. O să stau mai departe în laguna mea, până când va veni un tractor și îmi va da jos coliba. Atunci, o să pun tot ce am în caiac și o să intru pe acele râuri lăsate de Dumnezeu, până voi găsi alt loc unde să rămân. Priviți aceste selve. Kilometrii și kilometrii! Nu le vor da gata pe toate până când o să mor eu, și cum n-am avut niciodată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
fetei. Piá continua să geamă și, la fiecare poticnire, tânguielile ei creșteau în intensitate, ca să devină apoi un murmur stins, până când, în sfârșit, căzu într-o toropeală liniștită. Când sosi la coliba lui, o așeză în hamac cât timp pregătea caiacul șubred cu pături și singura lui pernă. Apoi, aproape fără să-și mai tragă răsuflarea după lungul marș, sări la pupă, apucă padela în mâini și porni din nou la drum, înainte pe canal, spre mijlocul lagunei, de-a curmezișul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
pe afluent în jos. Nu mai exista priveliște, nici orhidee, stârci, caimani sau nuferi. Nu mai erau capibara, tapiri, nici nori albi pe cerul indigo. Nu mai era decât apă, și apă, și iar apă, care părea nesfârșită dinaintea provei caiacului, sub presiunea vâslelor, lângă mâna Piei atârnând afară peste bord. Îl opriră, în cele din urmă, noaptea și repezișurile râului pe care nu putu să le traverseze pe întuneric cu ambarcațiunea supraîncărcată. Trase la mal și aprinse focul fără să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
milioane de ființe se întreabă care este rațiunea vieții lor, incapabili să admită că nu există o rațiune pentru moartea lor... O privi stăruitor. Focul îi însemna chipul pământiu cu umbre ciudate. Taré al morții trecu vâslind în lungul lui caiac, pe râu în jos, și o luă cu el, dar Intié al focului o însoțise până în ultima clipă, iar spiritul Piei nu va rătăci pentru totdeauna în nopțile reci și în apele adânci. Ca femeie yubani nu avea drept la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]