322 matches
-
director al revistei Săptămâna și una dintre vocile oficiale, deplin angajate ideologic ale regimului : „(...) mă întrebam cu acea curiozitate pe care întotdeauna am avut-o vie în fața mon‑ ștrilor, (s.n.) (...)” . Care monștri ? În orice caz nu este vorba de personajele caragialești care nu au nimic monstruos în ciuda celor afirmate de Eugen Barbu. Monstruozitatea stă în ochiul cineastului devenit ochi al camerei, în viziunea sa cinematografică. Cineastul își privește epoca ca un „contemporan” în sensul pe care Giorgio Agamben îl atri- buia
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
dramatic» și «singurul profund tragic, profund comic, esențialmente teatru» , constituie și viziunea origi- nară, fundamentală, a lui Caragiale. «Simț enorm și văz monstruos» e formula ce-i rezumă estetica.” Și în acest caz, lentila e de vină în ceea ce privește interpretarea lumii caragialești ca una coșmarescă. Alexandru Paleologu este prizonierul unui regim totalitar - la fel și Lucian Pintilie -, iar viziunea pe care o are despre opera lui Caragiale împru- mută mult acestui context politic prin excelență coercitiv, absurdist și deformator. Opera lui Caragiale
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Horia-Roman Patapievici în contextul configurării unui profil identitar - sondând psihismul abi- sal al României profunde prin intermediul operei scrii- torului I.L. Caragiale. Scrisoarea lui Pintilie care conține o trecere în revistă a strategiilor de eliminare a unei opere valabile se încheie caragialesc cu propoziția : „Restul sunt mofturi”, afirmație prin care ăneăinspirat regizorul califica chichițele și tertipurile de descalificare a filmului său. Ce altceva este „moftul” decât un mijloc de ădeăreglare derizivă a raporturilor ierarhice în ordinea evenimențialului ? „Mof- turile” însă aveau să
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
rile suprapuse, bărbați pe jumătate goi, sexul spelb al unei fetițe într-o lume în care pudoarea nu își are sensul. Această „subpământă” fioroasă cu iz de piranesiană pușcă- rie pe care o filmează regizorul nu apare în lumea operei caragialești. Nici măcar în D’ale Carnavalului mahalaua nu apare atât de odioasă, de lugubră, iar mahalagii atât de dezumanizați. Dimpotrivă, mahalaua respiră o vitalitate care-i este proprie și pe care o scoate în evidență, cu efectele lui, Carnavalul, expresie căzută
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
evidență, cu efectele lui, Carnavalul, expresie căzută în caricatură a balurilor mascate de la curte, dar și o fuziune cu expresia mai elevată a commediei dell’arte căreia Caragiale și Pintilie deopotrivă îi împrumută gesticulația și măștile. Intrarea în universul lumii caragialești se face prin subterană, coșmaresc, cu abandonarea oricăror iluzii pentru cei care intră cum suna textul înscris la Dante în Divina Commedia pe poarta Infernului. Ce reprezintă acel loc unde insom- niacii cartofori joacă conțina ? Ce fel de umanitate populează
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
distincția, suavitatea și serenitatea unui peisaj idilic, este aici expre- sia unui indistincții orduriere. Încercarea de desprindere de această animalitate pe care Mița Baston o intenționează printr-un simbolic zbor apoteotic sfârșește în noroi. Ceea ce se găsește în nota comicului caragialesc, un lirism exacerbat, este recuperat de către Pintilie cu un accent în plus. Însă ceea ce regizorul reușește să aducă în registrul monstruosului este propriu și spectacolului de bâlci care oferă uimirii căscate și curiozității tâmpe o teratologie de circ. Ceea ce constituie
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
stat modern. Nici Lache, nici Mache, nici Mișu Poltronu, nici Mitică, nici Nae din O situațiune, nu aparțin lumii mahalalei, chiar dacă granițele nu sunt ferm trasate într- un București metropolitan doar în raza Micului Paris. Pintilie a transportat întreaga suflare caragialescă, cu mic cu mare, în mahala și nu în orice mahala, ci în cea mai sordidă dintre ele. Într-un fel, dezideratul comunist își găsește o realizare directă în interpretarea pe care Pintilie o dă operei lui Caragiale. Toate straturile
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ceva din eteroclitul unei stultifera navis, minus exuberanța care-i animă pe nebunii medievali. Comentariul din off al regizo- rului care dă indicațiile ne reamintește convenția care construiește o viziune deschisă asupra unui univers dis- topic, suprema deformare a lumii caragialești. „Deschide ochii Pufi, nu spune nimic, închide ochii. Lasă-i să moară proști !” Ultima frază pe care o rostește regizorul este ca și în cazul Reconstituirii ă1971Ă un mesaj direct adresat spec- tatorului și o punere în abis. Evident, nu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
spunem, orice gândim în spațiul politic și social al României de azi se regăsește gata pățit, gata spus, gata gândit în textele magistrului” Printr-un decupaj recognoscibil la nivelul unei vulgate avem în dotare un bagaj de efecte și replici caragialești utilizate asemeni unor chei de lectură pentru diferite situații comice sau exasperant absurde. O parte din opera scriitorului, o serie de clișee, funcționează ca interpretant într-un spectru contextual larg. Atât de puternic funcționează prestigiul clișeului caragialian încât el autorizează
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
a constantelor de predicat”. (trad. mea, A.M.) Sau cum pro- pune chiar Éric Bordas, clișajul este „ce que met en place la mention du style” „ceea ce adaugă utilizarea stilului”. (trad. mea, A.M.) Aceste locuri comune ale expresivității limbajului la personajele caragialești se înscriu în economia simbolico-strategică a clișajului. Într-un fel, clișajul cir- cumscrie reprezentările sociale vagi, recurențele familiare, ca loc geometric de emergență al ideologiilor. Efectul de clișaj este cel care atrage atenția, cel care străbate timpul și prin care
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
considerabil statura personajelor, răpin- du-le orice dimensiune tragică, ceea ce i-a fost și reproșat lui Caragiale în repetate rânduri. În tragedie nu este loc pentru conciliere, dimensiunea tragediei înscrie doar opo- ziții radicale aflate în afara spiritul tranzacțional specific lumii caragialești și în principiu comediei. Exegeza lui Nicolae Steinhardt evidențiază chiar și o dimensiune creș- tină a operei dramaturgului, subliniind beneficiile acestor concilieri care suspendă o rezolvare violentă, un posibil conflict tragic. De ce îl aduce în discuție Horia-Roman Patapievici pe Caragiale
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
derâde- rea, deriziunea și implicit derizoriul acestui râs care coboară totul în derizoriu. Ne aflăm departe de râsul umoristului, deriziunea se află la confiniile cu strategiile de consacrare și legitimare ale identității naționale, de aici și caracterul „blasfemic” al deriziunii caragialești care nu rămâne în zona superficiilor, ci vizează conținuturile chiar și în cazul unor aparent benigne conversații. Altfel, bășcălia se diferențiază de conversație prin ceea ce remarca și Gérard Dessons, în La manière folle. Essai sur la manie littéraire et artistique
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
particulară și autoreferențială a unui complex destinal, acela de a fi provincial : „(...) atâta vreme cât cultura noastră este una suprapusă („aplicată”), noi trăim în lumea lui Caragiale, chit că vrem sau nu” . Cu alte cuvinte, condiția umană a periferei românești este una caragialescă, iar Provincia devine simbolul marginalului ca spiritualitate. Eseul lui Alexandru Dragomir pornește de la acceptarea acestei „situațiuni”. Doar că filozoful urmă- rește identificările și în ceea ce constituie un refuz al condiției subalterne al acestei identități derivate sau chiar premisele unei uri
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Caragiale”, ci întoarce problema analizând coordonatele unei potențiale identificări structurale cu caragialismul a fiecăruia dintre noi. „Există aproape un refuz freudian de a-l vedea pe Caragiale în noi și pesemne că în orice român de la oraș există un erou caragialesc refulat.” Și în acest caz, filozoful evită o generalizare care decurge aproape automat din teoria sa, aceea că periferiile dezvoltă față de Centru, oricare ar fi el, o formă de dependență care implică și o condiție subalternă, dar și o deformare
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de situație, de caracter, de limbaj etc. Comicul lui Caragiale invocă deriziunea ca formă a unui scepticism ludic și a unei lucidități camuflate, mai ales în ceea ce ține de „caricatura ideologică” pe care o presupune provincia. Într-un fel, comicul caragialesc se apropie de adevărul maximei lui Gogol : „Dacă privim atent și îndelung o istorie nostimă, ea devine din ce în ce mai tristă.” Ambi- valența și ambiguitatea pe care le sesiza prozatorul rus erau recalculată de către Eugen Ionescu în formula : „Puțin lucru separă oribilul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
o istorie nostimă, ea devine din ce în ce mai tristă.” Ambi- valența și ambiguitatea pe care le sesiza prozatorul rus erau recalculată de către Eugen Ionescu în formula : „Puțin lucru separă oribilul de comic”. Poate că nu aceasta din urmă este chiar formula comicului caragialesc, deși există excepții precum Inspecțiune, Două loturi sau farsa 1 Aprilie, însă către această deformare va împinge interpretarea operei un Lucian Pintilie în De ce trag clopotele, Mitică ? Tristețea revelată de Gogol în chiar substanța comicului o simțim tulbure uneori la
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Gogol în chiar substanța comicului o simțim tulbure uneori la Caragiale. Comicul caragialian este însă pus în abis cu formula „simț enorm și văz mon- struos”. Chestiunea contemporaneității, actualității lui Caragiale este și ea deplasată, de la lumea lui Caragiale la caragialescul potențial al locuitorilor ei. „De aceea pro- blema nu este dacă, astăzi, Caragiale este sau nu actual, ci, invers, dacă noi suntem sau nu caragialești.” Răspunsul este unul pozitiv, nuanțat de plasarea deformării de data aceasta în termenii psihanalizei, caragialescul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
struos”. Chestiunea contemporaneității, actualității lui Caragiale este și ea deplasată, de la lumea lui Caragiale la caragialescul potențial al locuitorilor ei. „De aceea pro- blema nu este dacă, astăzi, Caragiale este sau nu actual, ci, invers, dacă noi suntem sau nu caragialești.” Răspunsul este unul pozitiv, nuanțat de plasarea deformării de data aceasta în termenii psihanalizei, caragialescul fiecăruia dintre noi ar constitui un eveniment refulat pe care anam- neza îl poate readuce în planul conștiinței. Deformarea stă în centrul operei după constatarea
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
caragialescul potențial al locuitorilor ei. „De aceea pro- blema nu este dacă, astăzi, Caragiale este sau nu actual, ci, invers, dacă noi suntem sau nu caragialești.” Răspunsul este unul pozitiv, nuanțat de plasarea deformării de data aceasta în termenii psihanalizei, caragialescul fiecăruia dintre noi ar constitui un eveniment refulat pe care anam- neza îl poate readuce în planul conștiinței. Deformarea stă în centrul operei după constatarea lui Alexandru Dragomir și ea se leagă inevitabil de o stilistică identitară și în măsura în care ea
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
2009) Partidul televiziune Moment festiv de la oficializarea căsătoriei Opoziției: Victor Ponta își dă mâna cu Crin Antonescu, care la rândul lui vine de mânuță cu băiatul acela al cărui nume nu șil amintește nimeni, așazisul președinte al Partidului Conservator. Situație caragialescă, de „români imparțiali“ careși unesc destinele incompatibile, discursuri pe măsură. Cu toate acestea, înțelegi cei mână pe ei în luptă, care de la patrusopt încearcă, neicusorule, să dovedească bampirul, care nu se mai poate așa ceva... Bun: două partide cu destule procente
UMBRE PE ECRANUL TRANZIŢIEI by CEZAR PAUL-BĂDESCU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/579_a_1033]
-
irealului. Astfel, Polca pe furate, primul său roman - în fapt o suită de scrisori -, a surprins nu numai prin părăsirea tărâmului liricii, cât, mai ales, prin dominanta lui de observație realistă și ironică, cu fixarea într-o tipologie de descendență caragialescă (dar vivace) a mediului micilor funcționari, însoțită de șarja suculentă a limbajului semidoct. Adevărata măsură a talentului de romancier, C. o dă în Femeia sângelui meu. Aici, veridicitatea împrejurărilor-cadru (Parisul, în cutremurul - bine prins - al primelor luni de război) și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286158_a_287487]
-
în cele din urmă, cu moartea. În termenii lui de Rougemont, „iubirea fericită nu are istorie“. E anonimă și mută. „Vocale“, memorabile, exemplare sunt marile eșecuri amoroase, neîmplinirea, imposibilul. Mitul acesta, care are înălțimile sale literare, dar și trivialitățile sale caragialești (Mița Baston, „singură și ambetată“), continuă să fie un reper al multor povești de iubire. Împotriva lui, ar fi de reflectat dacă nu cumva iubirea adevărată nu se califică drept „adevărată“ tocmai în măsura în care provoacă fericirea protagoniștilor, în măsura în care e resimțită ca
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
granitului etic, fără să te expui vreunei consecințe inconfortabile. Sub regimurile autoritare, eticul „se amână“ sau devine apanajul unei minorități. 2. Relativismul moral. E la antipodul gesticulației. Posturii monumentale a moralității „de scenă“, relativistul îi răspunde cu cearcănul ironic al caragialescului: „A se slă bi!“ Să nu ne luăm prea în serios! Ne mișcăm într-o zonă în care lucrurile nu se pot cântări farmaceutic. Uneori, „Fair is Foul and Foul is Fair“. Nu o dată, cutare nătăfleț cumsecade capătă reflexe de
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
Neculai”. Mai periculoasă decât șicul lui Țircădău e șpanga lui Chiriac, dar el, la conflict, nu o îndreaptă spre Veta, ci spre sine. Pentru Rică ar fi utilizat însă pușca din dotare. Mița aruncă la necaz cu vitriol. Restul personajelor caragialești se mulțumesc să-și pălmuiască amicii infideli sau adversarii politici, chiar la cafiné central. Cu excepția dureroasă a preotului din Păcat..., care își ucide copiii incestuoși cu pușca din două focuri fără avertisment. Chiar mai crud se poartă Leiba Zibal în
[Corola-publishinghouse/Science/2115_a_3440]
-
Chiriac, sau (Alla) Stella confindente. Această romanță de Vincenzo Robaudi (1819-1882) e cântată la pian și vocal de domnișoara Pavugadi logodnicului său Mache Preotescu în prezența cumnatului ei, Lache. Ștefan Cazimir o trece în rândul kitschului care ar caracteriza personajele caragialești. Totuși opul se mai cântă și azi, iar în comuna San Benigno Canavese de lângă Torino funcționează chiar o filarmonică numită Vincenzo Robaudi. Orișicât, e mai puțin kitsch să cânți Robaudi la pian, în salon, decât Paderewsky din gură, pe coclauri
[Corola-publishinghouse/Science/2115_a_3440]