465 matches
-
ușile împărătești și câteva icoane poartă amprenta inconfundabilă a altor doi pictori, anume Ioan, poreclit „Urean cel Tânăr”, respectiv artistul anonim de la Certeju de Jos. Învelitoarea de șiță, reînnoită în anii 1969, 1990 și 2006, conferă lăcașului un farmec aparte. Conscripțiile anilor 1773, 1750, 1761-1762, 1805 și 1829-1831, precum si harta iosefină (1769-1773) atestă lăcașul în funcțiune, confirmându-i astfel vechimea multiseculară.
Biserica de lemn din Târnava () [Corola-website/Science/316270_a_317599]
-
păstrându-și cultura și tradițiile populare până în secolul al XX-lea. Cauza emigrării a fost organizarea Zonei de Frontieră secuiască de către Imperiul Habsburgic, ceea ce a pus în pericol vechile privilegii și drepturi ale secuilor. Secuii au protestat atunci împotriva încorporării (conscripțiilor) forțate în nou-înființatele regimente secuiești ale graniței militare, dar adunarea lor de la Madéfalva (azi Siculeni din județul Harghita) a fost dispersată de către generalul austriac József Siskovics la 7 ianuarie 1764. În acest masacru (cunoscut sub denumirea de Masacrul de la Siculeni
Secuii din Editura Bucovina () [Corola-website/Science/319058_a_320387]
-
consemnate patru familii de iobagi (3 de unguri și una de români) iar cinci ani mai târziu, în 1720, aici trăiau 5 familii de iobagi și 4 de zilieri (8 familii de unguri și două de români). În 1733, în Conscripția episcopului Inocentiu Klein ale cărei date au fost publicate în 1908 de către Augustin Bunea în lucrarea sa ,"Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocentiu Klein"” la pagina 372, satul Predenești apare ca fiind locuit de 14 de familii. După câțiva ani
Prodănești, Sălaj () [Corola-website/Science/301825_a_303154]
-
Klein ale cărei date au fost publicate în 1908 de către Augustin Bunea în lucrarea sa ,"Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocentiu Klein"” la pagina 372, satul Predenești apare ca fiind locuit de 14 de familii. După câțiva ani, o altă conscripție, cea din 1750, făcută de către ,"Archidiaconatus Szamos Udvarhedyiensis”," la capitolul ",Cottus Szolnok Kőzepső”" (pagina 284), arată că în "Pro Denesty" existau deja 122 locuitori. Între anii 1784-1787 se face un recensământ mai elaborat cu mai multe date privind structura populației
Prodănești, Sălaj () [Corola-website/Science/301825_a_303154]
-
Despre Vima Mare se știe că la anul 1553, alături de încă 53 de sate făcea parte din domeniul cetății Ciceului, stăpânită la acel moment de către domnii Moldovei. La începutul secolului al XVII-lea, satul Vima Mare aparținea domeniului Gherlei. În conscripția întocmită în anul 1603 satul, care ținea de ținutul Lăpușului figura ca fiind ars. După 34 de ani, în 1637, satul Vima Mare este înscris cu 51 de supuși (iobagi) și 106 fii. În 1717, satul făcea parte tot din
Biserica de lemn din Măleni () [Corola-website/Science/324646_a_325975]
-
pustii. Trebuie menționat că domeniul Gherlei, alături de domeniul Oltețului (Beșimbac) și domeniul Sâmbetei de Jos au fost domeniile cu care a fost dotată Episcopia greco-catolică de Alba-Iulia și Făgăraș în urma propunerii de canonizare făcute de împăratul Carol al VI-lea. Conscripțiile bisericești și recensămintele făcute în secolul al XVIII-lea aduc primele referiri concrete cu privire la viața bisericească din Vima Mare. Astfel, în 1733 în localitate sunt atestați doi preoți: Matei, bigam și Ioan, amândoi uniți. La acea dată în Vima Mare
Biserica de lemn din Măleni () [Corola-website/Science/324646_a_325975]
-
XVIII-lea aduc primele referiri concrete cu privire la viața bisericească din Vima Mare. Astfel, în 1733 în localitate sunt atestați doi preoți: Matei, bigam și Ioan, amândoi uniți. La acea dată în Vima Mare era o singură biserică. În 1750, în conscripția făcută de către Petru Pavel Aron este precizat faptul că satul are o singură biserică, doi preoți și un cantor. Statistica românilor ardeleni întocmită între 1760-1762 de către generalul Buccow surprinde următoarea situație: o singură biserică - neunită, cu 147 familii neunite. La
Biserica de lemn din Măleni () [Corola-website/Science/324646_a_325975]
-
de Jos și Sebeșu de Sus: Ca urmare directă a trecerii Transilvaniei sub stăpânirea austriacă după anul 1688, în istoria Racoviței se înscriu două evenimente care-i marchează sfârșitul secolului al XVII-lea: unirea cu Biserica Romei și întocmirea primei conscripții cunoscute a localității, respectiv cea din 1698, care va inaugura pe cele din secolele următoare, cele mai cunoscute sunt întocmite pentru anii: 1721-1722, 1733, 1750, 1765-1766, 1851, 1910 și 1930. Până în anul 1766, Racovița a aparținut de două unități administrativ-politice
Istoria comunei Racovița () [Corola-website/Science/309473_a_310802]
-
care a fost militarizată în întregime și Racovița, operație ce a durat până în anul 1766 și a fost condusă de generalul Ziskovic. Hotărârea de înființare a fost luată în 24 februarie 1765, hotărâre ce a stat la baza întocmirii unei conscripții amănunțite ce prevedea stabilirea numărului de locuitori ce puteau fi încorporați precum și cuantumul despăgubirilor ce trebuia să fie plătite de către autoritățile militare „proprietarilor” satului. La data de 30 octombrie 1765, Racovița a fost aleasă ca sediu al Companiei a VII
Istoria comunei Racovița () [Corola-website/Science/309473_a_310802]
-
ce puteau fi încorporați precum și cuantumul despăgubirilor ce trebuia să fie plătite de către autoritățile militare „proprietarilor” satului. La data de 30 octombrie 1765, Racovița a fost aleasă ca sediu al Companiei a VII-a, comandată de către căpitanul Graf von Dietrichstein. Conscripția din 1765 pentru „partea iobăgită” consemnează două familii nobiliare: Ștefan Hajdu de Racovița, a cărui moșie era delimitată de „Ulița Donului”, vale și „Hudița Piști”, și familia nobiliară Martin Biro — înființată prin 1725 de către comitele Iosif Teleky de Szek — a
Istoria comunei Racovița () [Corola-website/Science/309473_a_310802]
-
consemnează înființarea acesteia de abia în 1921. Ca și în alte domenii, mărturiile scrise despre viața bisericească a satului până în anul 1700 sunt încă nedescoperite, situație întâlnită și prin satele din jur. Biserici mai vechi decât cele cunoscute din documentele conscripțiilor ce au urmat anului 1700, nu pot fi identificate documentar ci doar arheologic sau din tradiția orală, care menționează o bazilică romană, ce este posibil să fi fost ridicată "În deal". Deși până în anul 1765, satul avea două jurisdicții diferite
Religia în Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/310709_a_312038]
-
menținut până în anul 1879. Ipoteticul protopopiat care a rezidat în sat a avut o viață mai îndelungată, din moment ce la lucrările sinodului din 24 noiembrie 1714 este menționat printre participanți și protopopul Ion din Racovița. De altfel și Inocențiu Micu-Klein în conscripția sa din 1733 consideră că toți credincioșii localității erau greco-catolici, numărul acestora de 250 de familii putând să le dea dreptul de a avea un protopopiat. Însă, conform unei conscripții administrative din același an, menționează doar 189 familii, diferența de
Religia în Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/310709_a_312038]
-
protopopul Ion din Racovița. De altfel și Inocențiu Micu-Klein în conscripția sa din 1733 consideră că toți credincioșii localității erau greco-catolici, numărul acestora de 250 de familii putând să le dea dreptul de a avea un protopopiat. Însă, conform unei conscripții administrative din același an, menționează doar 189 familii, diferența de 61 de familii fiind din "partea iobăgită" a satului, care era de rit ortodox, fapt ce motivează existența și a celor trei preoți neuniți conscriși în acest an. Din aceste
Religia în Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/310709_a_312038]
-
loc de frunte, alături de vestitul popă Moise Măcinic din Sibiel și pe fostul popă unit din Racovița, Toma Dobra. Tot din această epocă tumultoasă a mai rămas și ""mărturisirea de credință"" a preotului racovicean Pavel: În 1750 urmează o nouă conscripție confesională comandată de vicarul Petru Pavel Aron care consemnează 821 credincioși de rit unit păstoriți de doi preoți, fără a menționa și locuitorii din "partea iobăgită" a satului. Această conscripție este considerată de unii autori ca nereflectând realitatea, dar după
Religia în Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/310709_a_312038]
-
credință"" a preotului racovicean Pavel: În 1750 urmează o nouă conscripție confesională comandată de vicarul Petru Pavel Aron care consemnează 821 credincioși de rit unit păstoriți de doi preoți, fără a menționa și locuitorii din "partea iobăgită" a satului. Această conscripție este considerată de unii autori ca nereflectând realitatea, dar după doi ani (1752), ținând cont de pisania "Bisericii vechi", ambii preoți ai satului, Popa Pavel și Popa Toma erau ""de caracter confesional greco-catolic, dimpreună cu tot poporul"". Începând cu sfârșitul
Religia în Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/310709_a_312038]
-
misiunea de a repune în drepturi pe preoții uniți alungați de popor, de a împărți bisericile între "uniți" și "neuniți", de a îndruma poporul la ordine și liniște iar acolo unde nu se putea să recurgă la forță. Dacă din conscripțiile lui Buccow nu au rămas date, trebuie respectate realitățile administrative ale vremii, satul fiind conscris administrativ în acei ani separat, pentru partea ce aparținea de Comitatul Albei Superioare și separat pentru cea pedinte de Scaunul săsesc al Sibiului. Astfel, în
Religia în Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/310709_a_312038]
-
condiția ca aceștia să clădească o capelă corespunzătoare "uniților". Lucrurile au stat însă exact invers din moment ce se face mențiune în acest an despre ""Biserica cea mare, "unită""" din Racovița. Ultimele consemnări privind viața religioasă a racovicenilor înainte de 1765 le fac conscripțiile din acest an în care se menționează că în partea iobăgită sunt "neuniți" iar în cea scăunală nu se fac referiri de rit, ci doar că aici existau opt preoți. Una din condițiile pe care trebuiau să le îndeplinească cei
Religia în Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/310709_a_312038]
-
arheologice în vederea descoperirii de noi dovezi ale existenței sale. Petru Florianu datează ca an al construcției bisericii în 1675, în perioada de domnie a principelui calvin Mihai Apafi I, în timp ce istoricul blăjean Zenovie Pâclișanu, consideră ca an al edificării 1679. Conscripția „părții iobăgite” a satului din anul 1765 menționează că iobagii au acoperit o treime din cheltuielile efectuate cu ocazia zidirii bisericii, două treimi fiind suportate de către iobagii „părții scăunale” pe teritoriul căruia se afla biserica. Deși mențiunile sunt certe, posibilitatea
Religia în Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/310709_a_312038]
-
peste Meseș în Ardeal. Tot gol era satul și prin 1715 și numai la 1720 se aflau 11 fumuri, dar și acelea toate erau ungurești. La 1733 apoi aflăm și 16 familii românești.Aceste informații nu sunt confirmate însă de conscripția Comitatului Crasna din iunie 1720, unde Marinul figurează cu un total de 87 de gospodării, dintre care 64 aparțineau iobagilor, iar 23 jelerilor. Se consideră că cel de-al doilea document oferă mai multă credibilitate, deoarece se bazează pe date
Marin, Sălaj () [Corola-website/Science/301808_a_303137]
-
să fi fost înaintea bisericii de lemn de la 1598. De-a lungul istoriei sale, religiile predominante în Marin au fost două: ortodoxă și greco-catolică. Evoluția numărului de enoriași rezultă atât din recensămintele autorităților seculare cât și din șematismele diecezelor. În conscripția din anul 1720, Marinul nu apare înregistrat nici cu preot nici cu învățător. În decembrie 1725 apare în evidențe un preot ortodox care avea doi copii. Nu se găsesc mențiuni cu privire la anul trecerii Marinului la grecocatolicism și nici la modul
Marin, Sălaj () [Corola-website/Science/301808_a_303137]
-
Marin, cuprinse în acest act, nu sunt altceva decât restabilirea sarcinilor feudale ale acestora. Dările mărinanilor în natură constau în: boi de jug, găini, stupi de albine, oi, porci, căprioare. În următoarele urbarii mai apar: vaci, iepuri, gâște, capre. Din conscripția satelor din comitatul Crasna din 1720-1722 rezultă că în Marin se cultiva orz, ovăz, porumb, în timp ce, cultura viței de vie este absentă. De menționat că, la acea dată, porumbul nu era cultivat decât în 20 de sate din totalul de
Marin, Sălaj () [Corola-website/Science/301808_a_303137]
-
pe aceste suprafețe, țăranii trebuiau să plătească toate impozitele, să-și întrețină animalele dar să și trăiască, ei și familiile lor. Situația prezentată în aceste urbarii atestă prezența culturii viței de vie în Marin în toată această perioadă (1818-1848). În conscripția făcută în perioada 1721-1722, Marinul nu figura cu viță de vie și vin, deși cultura viței de vie o regăsim în 34 de localități, din cele 49 ale comitatului Crasna. Nu există date concrete cu privire la apariția acestei culturi în Marin
Marin, Sălaj () [Corola-website/Science/301808_a_303137]
-
o regăsim în 34 de localități, din cele 49 ale comitatului Crasna. Nu există date concrete cu privire la apariția acestei culturi în Marin, dar se presupune că aceasta a avut loc în prima jumătate a secolului XVIII, la scurtă vreme după conscripția din 1721-1722, dată fiind răspândirea ei pe teritoriul comitatului, inclusiv în satele din jurul Marinului. Tabelele urbariale ale Marinului din perioada 1818-1848 relevă și preocupările sătenilor în perioada respectivă: producție de fân, cultura viței de vie pentru vin, creșterea boilor, cailor
Marin, Sălaj () [Corola-website/Science/301808_a_303137]
-
subiectul unui schimb de moșii de la un proprietar la altul. După alte surse, prima atestare documentară a localității are loc abia în anul 1477. Dincolo de aceste surse care atestă localitatea, trebuie menționat faptul că localitatea lipsește atât din cele trei conscripții cu caracter religios realizate în secolul al XVIII-lea, cele din anii 1733, 1750 și 1760-1762 dar și din harta întocmită cu ocazia primei ridicări topografice militare austriece din anii 1769-1773. Ce fel de evenimente au condus la aceste omisiuni
Biserica de lemn din Porț () [Corola-website/Science/309819_a_311148]
-
înregistrate șase familii. Către mijlocul secolului al XVIII-lea, numărul locuitorilor a crescut, datorită unor bănățeni care s-au refugiat aici, fugind de urgia turcească. Nu știm cât de exactă este această informație, păstrată de memoria colectivă a satului. În conscripția locuitorilor comitatului Arad, din anul 1743, la Roșia sunt înregistrate 22 de familii, printre care a „judelui” Faur Ion și cea a „juratului” Mocz German, adică Gherman „Moțul” dovadă că acesta provenea din Munții Apuseni, nu din Banat. (Familia Gherman
Biserica de lemn din Roșia Nouă () [Corola-website/Science/317754_a_319083]