KorAP: Find »[drukola/base=cristologie & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...4 5 6 ...8 >

187 matches

Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405

neoplatonică devine sprijin pentru credința ortodoxă. O atenție aparte merită și tratatul Contra lui Eutihie și Nestorius (Contra Eutychen et Nestorium) care constituie una din cele mai semnificative (și cu siguranță una din cele mai originale) contribuții occidentale la definirea cristologiei. Nici aici Boethius nu respectă tradiția ecleziastică în accepțiunea sa restrânsă; el consideră deja ratificate hotărârile conciliilor din secolul al cincilea unde s-a dezbătut această problemă și nu pornește de la discuțiile acelor foruri; el vrea doar să discute, din

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
logic ca și Boethius să discute astfel de probleme ca filosof, cu atât mai mult cu cât în operele precedente, în Opuscula theologica, scriitorul abordase ca filosof, adică dintr-un punct de vedere laic și cu instrumente riguros raționale, problemele cristologiei și ale teologiei trinitare. În fond, în Consolatio întâlnim același demers ca și în Opuscula theologica. Un examen rapid al operei ne permite să observăm unele caracteristici esențiale ale acesteia. Întâi de toate, opera e structurată în mod abil în

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
de un sinod de episcopi din Egipt și înmânată pe 30 noiembrie; în apendice, scrisoarea conținea douăsprezece anatematisme, adică tot atâtea condamnări ale unor propoziții doctrinale pentru care i se cerea aprobarea lui Nestorios. Acesta, ca orice alt reprezentant al cristologiei antiohiene nu le-ar fi putut accepta niciodată; însă, în acest mod, mișcarea abilă a lui Chiril îl punea automat în postura de acuzat. Antiohienii au deschis în sfârșit ochii și i-au luat apărarea lui Nestorios, dar era prea

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
delegație de armeni i-a cerut să condamne o culegere de extrase din operele lui Teodor, iar el a făcut acest lucru, fără să menționeze numele acestuia, în Tomul închinat armenilor, din 437, în care a făcut o sinteză a cristologiei lui Chiril (cf. aici, pag. ???). Chiril a primit întreg dosarul în timp ce se găsea la Ierusalim și i-a trimis lui Ioan de Antiohia și episcopilor care îl sprijineau o epistolă foarte dură (67) în care îl condamnă pe Teodor, reluând

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
ocazia de a face lungi digresiuni pentru a demonstra că Tatăl și Fiul au fiecare în sine o existență personală proprie și că Fiul este Dumnezeu cu aceeași îndreptățire ca și Tatăl. Deși Chiril ia în mod clar distanță față de cristologia antiohiană, nu apar aici nici numele lui Nestorios, nici terminologia referitoare la unirea dintre divin și uman în Cristos, teză pe care Chiril o adoptă în timpul controversei; considerăm deci că opera a fost compusă înainte de 429. Diverși autori antici, între

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
poate utiliza și în această ultimă accepțiune. E adevărat că, aici și în alte locuri, Chiril, deși afirmă că trupul unit cu Logosul primea viață de la un suflet rațional, nu reușește să atribuie acestui suflet o funcție autonomă în cadrul propriei cristologii. În cartea a patra este atacată teza lui Nestorios potrivit căreia fiecare din persoanele ce compun Sfânta Treime a efectuat anumite operațiuni (energeiai) asupra omului Isus: de exemplu, Fiul a venit în trup, Tatăl l-a proclamat prin botez, iar

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
referiri la pasaje din Sfânta Scriptură. Ne-au rămas foarte multe fragmente în greacă și siriană dintr-o operă împărțită în trei cărți, intitulată Contra lui Diodor (din Tars) și Teodor (din Mopsuestia), prezentați ca precursori ai lui Nestorios din cauza cristologiei lor de tip antiohian. Din epistola 69 a lui Chiril înțelegem că în aceste scrieri erau analizate critic pasaje alese din operele celor doi autori în discuție. Se pare că în prima carte era atacat Diodor, iar în celelalte două

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
În cărțile VI și VII este respinsă opoziția instituită de Iulian între istoria și cultura grecilor și cea a evreilor care, evident, îi dezavantajează pe cei din urmă. Cărțile VIII și IX se ocupă de profețiile cristologice, de probleme de cristologie și de chestiunea abandonării Legii de către creștini. Cartea a zecea respinge afirmația lui Iulian potrivit căreia cei mai vechi autori neotestamentari nu-l socotiseră pe Isus Dumnezeu și doar Ioan, mai întâi, a îndrăznit s-o facă, determinat de succesul

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
sfârșitul lui noiembrie 430 o a treia scrisoare (Epist. 17; ACO I, 1, 1, pp. 33-42) în care, prevalându-se din nou de sprijinul Romei și invocând ortodoxia de sorginte niceeană, îl soma pe interlocutorul său să ia distanță față de cristologia (de tip antiohian) conform căreia Logosul divin locuise într-un om obișnuit, născut din Fecioara Maria. La această epistolă erau anexate și cele douăsprezece teze supuse anatemei pe care Nestorios ar fi trebuit să le accepte (v. aici mai sus

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
între Cristos, Dumnezeu și ființele umane. Doar această condiție permite Logosului să-și exercite funcția sa sacerdotală atât de prețuită de Chiril; în timp ce, din perspectivă antiohiană, sacerdoțiul cade în seama ființei umane asumate de către Logos. Sigur, în raport cu forma pe care cristologia logos/sarx o avea la Apolinarie unde Logosul, în cadrul compusului uman, exercită funcția de suflet, Chiril afirmă în mod constant că omul Isus este complet, dotat cu trup și suflet. Totuși, nu se grăbește să vorbească de natura umană a

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
a combătut cu mult zel pe evrei, pe de o parte, și pe cei pe care, pe de altă parte, îi considera eretici, și a inițiat măsuri împotriva arienilor, a novațienilor, a macedonienilor și a quartodecimanilor*. Întemeindu-și predicile pe cristologia antiohiană - care, preocupată de apărarea integrității naturii umane a lui Cristos, separa cu grijă proprietățile umane ale lui Cristos de cele divine - a afirmat că Maria nu putea fi definită ca Theotokos, „mamă a lui Dumnezeu”, ci doar ca Christotokos

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
Prima - divizată încă din vechime în 93 de capitole, dar nu și la origine - este un dialog între Nestorios și un anume Sofronios care începe cu o trecere în revistă a ereziilor cristologice și continuă cu discutarea unor probleme de cristologie. A doua parte, cea mai lungă (pp. 81-249 din trad. lui F. Nau), este un comentariu detaliat al documentelor conciliului de la Efes și al evenimentelor ce i-au urmat până la unirea din 433 și al consecințelor funeste, din punctul de

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
vrea să evite pericolul de a diminua umanitatea lui Cristos, pericol mereu prezent, așa cum am spus, în teologia lui Chiril. În ce privește adevărata Carte a lui Heraclid, aici Nestorios vrea să demonstreze, reluând întreaga dezbatere din anii precedenți, că propria sa cristologie n-a fost niciodată în contradicție cu cea formulată acum în Tomul scris de papa Leon. Confruntarea sa cu Chiril se concentrează în special asupra strădaniei de a defini ce anume constituie unitatea subiectului în Cristos; potrivit lui Chiril, aceasta e

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
aici, p. ???) și anume „o singură natură a Logosului întrupat”, ca și formula „unul din Sfânta Treime a pătimit”, propovăduită, așa cum vom vedea imediat, de către călugării sciți. Era susținută, astfel, în același timp, dualitatea și unitatea lui Cristos, astfel încât influența cristologiei alexandrine a devenit dominantă, și în consecință, tradiția antiohiană a fost tratată cu ostilitate. Aparțin acestei tendințe Ioan, ulterior, episcop de Scythopolis (cf. aici, pp. ???-???); Nefalie din Alexandria, combătut de Sever de Antiohia (aici, p. ???); Ioan de Cezareea, și el

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
scrisoarea trimisă la Roma lui Sixtus în care sunt expuse din nou fazele controversei nestoriene și este deplânsă schimbarea de atitudine a lui Ioan de Antiohia; în fine, într-o scrisoare adresată lui Alexandru de Hierapolis, Euteriu reia argumentele împotriva cristologiei lui Chiril, încercând să salveze măcar în parte frontul antialexandrin. Stilul pătimaș al epistolelor îl regăsim și într-o operă transmisă în greacă și în latină printre scrisorile lui Atanasie sub titlul Confutațiuni ale anumitor propoziții, în două recenzii (una

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
interne și din vechi citate (Sever de Antiohia și Colecția Palatină a Actelor de la Efes), autorul ei este Euteriu; editorul textului grec complet a intitulat-o Antilogia. După un prolog dedicat unui anume Eustațiu, autorul respinge în 22 de capitole cristologia partidei chiriliene și în special afirmația conform căreia Logosul întrupat a pătimit: Euteriu, care nu acceptă communicatio idiomatum, crede că se poate spune doar că Isus Cristos a pătimit. Bibliografie. Toate textele lui Euteriu sunt ușor accesibile în M. Tetz

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
o imite pe cea din kontakia, scrise de Roman Melodul (aici, pp. ???-???). Vii, bogate în întorsături retorice și dinamice mai cu seamă în partea inițială, omiliile se caracterizează deopotrivă prin luciditate și printr-un limbaj teologic precis. Tema dominantă este cristologia, în special întruparea, văzută din perspectivă net antinestoriană; Proclus insistă asupra Fiului unic în care cele două naturi nu duc la apariția a două ipostaze separate, ci sunt reunite într-o singură ipostază guvernate de oikonomia, de voința de mântuire

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
depunerea sa în 449, Flavian i-a adresat lui Leon o cerere de apel care a fost dusă la Roma de Eusebiu din Dorileos. Flavian, așa cum făcuse deja predecesorul său Proclus, a încercat să găsească o cale de mediere între cristologia antiohiană și cea alexandrină, dar mai mult la nivelul politicii ecleziastice decât al elaborării teologice, și mai ales sub forma unor concesii față de poziția alexandrină; astfel, profesiunile sale de credință preiau de la alexandrini formulele „două naturi” și „o singură ipostază

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
din 787 s-a păstrat și un mic fragment dintr-o omilie despre femeia care avea o pierdere de sânge (Mat. 9, 20 sq.). Se mai păstrează apoi două fragmente dintr-o omilie despre cruce, în al doilea fiind atacată cristologia lui Apolinarie din Laodiceea; o omilie despre Bobotează, inedită; în latină o predică despre Urcarea la cer a Mariei; îi mai sunt atribuite patru omilii despre Crăciun în armeană. Antipater a mai compus și un tratat polemic contra Apologiei lui

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
sa participare la natura umană. În schimb, pentru Sever, descendenții lui Adam se nasc muritori, dar nu și păcătoși; însă natura lor compozită le conferă în mod firesc un caracter perisabil. Din aceste premise opuse iau naștere în mod inevitabil cristologii antitetice. Pentru Sever, Logosul indestructibil și nepieritor, întrupându-se, devine în mod firesc alterabil și muritor; pentru Iulian, această condiție fiind consecința păcatului și nu a naturii umane ca atare, Logosul a devenit într-adevăr om, însă, fiind născut în afara

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
importantă pentru istoria acestora. Pe de altă parte, aceste discursuri ilustrează modul în care patriarhul traducea în termeni pe înțelesul poporului doctrina pe care o apăra în operele cu specific doctrinar; acolo, el propovăduia monofizismul și combătea iudaismul, maniheismul și cristologiile concurente. Tematicile privind întruparea Logosului erau abordate mai ales în catehezele din Miercurea Sfântă, destinate celor care urmau să fie botezați de Paște: cazul omiliilor 21 (3 aprilie 513), 42 (26 martie 514), 70 (15 aprilie 515), 90 (30 martie

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
1909; Idem, La christologie du monophysisme syrien, în A. Grillmeier - H. Bacht (editori), Das Konzil von Chalkedon (aici, p. ???), I, pp. 452-602. Bibliografie mai recentă în F. Graffin, Sévère d’Antioche, în DSp XV, 1989, col. 748-751. Însă privitor la cristologia lui Sever acum cf. mai ales A. Grillmeier, Le Christ dans la tradition chrétienne II/2 (1989), trad. fr. Cerf, Paris 1993, pp. 37-244. Totodată, I.R. Torrance, Christology after Chalcedon. Severus of Antioch and Sergius the Monophysite, Canterbury Press, Norwich

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
textele acestuia, physis ca hypostasis, ceea ce îi permite să reformuleze lucrurile astfel: „o singură ipostază a Cuvântului întrupată”. Chiar și unirea ipostatică, tipic chiriliană, este considerată de el în concordanță cu conciliul de la Calcedon. Caracteristice pentru tendința neocalcedoniană sunt totodată cristologia alcătuirii (unde, pentru Efrem, în Cristos, o synthesis se realizează nu în planul celor două naturi, ci în acela al ipostazelor) și negarea unei autonomii a ipostazei naturii umane a lui Cristos, care nu trebuie definită ca anipostatică - ceea ce ar

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
pp. ???-???). Merită însă amintită și opinia celor care continuă să atribuie unui singur autor scrierile din corpusul lui Leontie (în afară de Despre cele șapte); acesta ar fi mai legat de neoplatonismul lui Proclus și mai puțin influențat de origenism (S. Otto). Cristologia lui Leontie e în strânsă legătură cu antropologia sa. Respingând definiția aristotelică a sufletului ca primă entelehie a unui corp fizic, Leontie consideră că sufletul este o substanță imaterială dotată cu mișcare proprie, așadar, o definește în mod cu totul

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
este în așa fel alcătuită încât, în aceasta, fiecare din elementele unite își păstrează proprietățile, însă acestea aparțin toate unui singur individ. Această teză a raportului paritar dintre divin și uman îl ajută pe Leontie să evite una din problemele cristologiei lui Chiril din Alexandria, adică preponderența elementului divin care tinde să-l pună în umbră pe cel uman în persoana lui Cristos. De fapt, cristologia lui Leontie este influențată mai mult de cristologia marilor Capadocieni decât de Chiril. Pe de

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]