596 matches
-
într-o situație de enunțare. În egală măsură, prezența unor elemente non-deictice printre indicatorii spațio-temporali nu constituie un semn de apartenență la "povestire": în exemplul de mai sus, "cu o zi în urmă" ar putea foarte bine fi înlocuit prin deicticul ieri, rămânând în sistemul "discursului"; aici non-deicticul se găsește, în mod imediat sau nu, legat de acest deictic ultim, prezentul enunțării. Acest lucru nu poate avea loc în "povestire", unde non-deicticele sunt singurele elemente posibile (*Paul sosi ieri)92. Din
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
semn de apartenență la "povestire": în exemplul de mai sus, "cu o zi în urmă" ar putea foarte bine fi înlocuit prin deicticul ieri, rămânând în sistemul "discursului"; aici non-deicticul se găsește, în mod imediat sau nu, legat de acest deictic ultim, prezentul enunțării. Acest lucru nu poate avea loc în "povestire", unde non-deicticele sunt singurele elemente posibile (*Paul sosi ieri)92. Din punct de vedere cantitativ, disproporția dintre textele "discurs" și textele "povestire" este enormă. În timp ce "discursul" acoperă majoritatea enunțurilor
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
limitat, funcționând doar pe două paradigme: perfectul simplu și imperfectul. Rezultă următorul tabel : Discurs Povestire Perfect compus /Imperfect Prezent Viitor simplu / Viitor perifrastic Perfect simplu /Imperfect (Prospectiv) Oral și scris Mai ales scris Folosire non specificată Folosire narativă Ambreiori (sau deictici) Absența ambreiorilor Modalizare Modalizare "zero" (aserțiune) Imperfectul este comun ambelor sisteme care, prin urmare, se intersectează. Relația dintre perfectul compus și imperfect este comparabilă cu cea care există între perfectul simplu și imperfect, având în vedere că sunt forme complementare
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
de vreme ce "povestire" ar putea să se refere la texte non-narative. Este mai bine să vorbim despre plan ambreiat (= "discurs") și despre plan non-ambreiat (= "povestire" în sens larg). Un text care ține de "planul non-ambreiat" este lipsit de elemente cu referință deictică; un text care ține de planul ambreiat este interpretat în raport cu situația sa de enunțare. Planul enunțării non-ambreiat ambreiat ("discurs") "povestire" proverb etc. (narațiune) Acest lucru nu înseamnă că toate textele care țin de planul non-ambreiat au aceeași funcționare enunțiativă. În timp ce
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
ajunul morții, avea chipul palid, se mișca fără să facă nici un zgomot. Totuși, Ursule îi auzi foarte clar vocea, deși era slabă, și parcă repetată de un ecou îndepărtat 96. După cum este de așteptat, acest fragment de "povestire" nu conține deictice. Nu prezintă nici mărci ale subiectivității, în sens uzual: interjecții, enunțuri întrerupte, elemente apreciative etc. Situația e cu totul alta în cazul începutului din monologul lui Figaro: Femeie, femeie! Ființă slabă și amăgitoare. Orice animal pe lume e mânat de
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
eronat să se identifice pur și simplu "povestirea" cu textul din care lipsesc mărci ale subiectivității. Chiar și în textele narative la perfectul simplu și la non-persoană se întâmplă adesea ca naratorul să-și manifeste subiectivitatea, fără a introduce reperaje deictice. Într-adevăr, naratorul poate să fie și el sursa evaluărilor: Când văzu că frumoasa lui rufărie s-a ferfenițit, își cumpără o pânză ieftină de paisprezece bani cotul, ca s-o înlocuiască. Diamantele, tabachera de aur, lanțul, bijuteriile pieriră una
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
să se așeze pe scăunelul de paie, care odinioară fusese martorul unor victorii atât de strălucite. [Azi] nimeni nu-i adresă un cuvânt; prezența lui trecu neobservată, ba mai rău încă102. În acest text care ține totuși de "povestire", prezența deicticului azi în loc de în acea zi, forma așteptată, nu este rezultatul unei neglijențe. De fapt, azi nu se raportează la planul evenimentelor povestite, ci la momentul lecturii povestirii. Evenimentul povestit, în măsura în care este identificat cu textul care îl reprezintă, este perceput în
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
ficțiune secundară care implică un narator și un naratar: Încotro? Puțin ne pasă. Nu face decât să treacă prin povestirea noastră. Nu-l veți mai revedea 103. Aici vedem cum personajul dispare atât din povestire, cât și din scena narativă. Deicticul viitor (veți revedea), de exemplu, este interpretat față de momentul lecturii. Autorul are deci libertatea de a data evenimentele pe care le povestește prin "reflectarea" lor pe scena textuală, și de a nu face trimitere la cronologia povestirii narate decât indirect
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
de a data evenimentele pe care le povestește prin "reflectarea" lor pe scena textuală, și de a nu face trimitere la cronologia povestirii narate decât indirect. 2.8. Eul din "povestire" Am considerat "povestirea" ca un tip de enunțare fără deictice. Făcând acest lucru, ne lovim de o obiecție imediată: există numeroase texte narative la perfectul simplu asociate unui eu; or, eu a fost definit drept un deictic. În realitate, nu există contradicție; eul din "povestire" nu este un deictic adevărat
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
8. Eul din "povestire" Am considerat "povestirea" ca un tip de enunțare fără deictice. Făcând acest lucru, ne lovim de o obiecție imediată: există numeroase texte narative la perfectul simplu asociate unui eu; or, eu a fost definit drept un deictic. În realitate, nu există contradicție; eul din "povestire" nu este un deictic adevărat (precum cel din "discurs", care este asociat lui tu și aici acum), el este doar desemnarea unui personaj care trimite întâmplător la același individ cu naratorul. Dacă
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
fără deictice. Făcând acest lucru, ne lovim de o obiecție imediată: există numeroase texte narative la perfectul simplu asociate unui eu; or, eu a fost definit drept un deictic. În realitate, nu există contradicție; eul din "povestire" nu este un deictic adevărat (precum cel din "discurs", care este asociat lui tu și aici acum), el este doar desemnarea unui personaj care trimite întâmplător la același individ cu naratorul. Dacă eul eroului din În căutarea timpului pierdut ar fi naratorul, acest roman
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
Prezentul narațiunii Până în prezent am asociat "povestirea" folosirii prezentului simplu. De fapt, această asociere nu corespunde decât celei mai clasice întrebuințări. Dacă definim "povestirea" ca un mod al narațiunii care presupune ruptura de situația de enunțare și în special absența deicticelor, este îndeajuns ca un text să prezinte aceste caracteristici pentru a ține de domeniul "povestirii", chiar și în absența oricărei forme de trecut simplu. Prezentul este propice acestor folosiri: în mod tradițional, el este numit prezentul narațiunii (se vorbește și
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
pentru a ține de domeniul "povestirii", chiar și în absența oricărei forme de trecut simplu. Prezentul este propice acestor folosiri: în mod tradițional, el este numit prezentul narațiunii (se vorbește și despre prezentul istoric). Acest tip de prezent nu este deictic, el nu indică faptul că procesul este concomitent cu momentul enunțării. De regulă, cu excepția cazului povestirilor scurte (cf. bancurile " Într-o zi un om intră la coafor și cere...), acest prezent nu înlocuiește pur și simplu perfectul simplu, el îl
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
se cutremurau pereții. El nu-și dădea seama de nimic și cânta mai departe, cuprins de un delir, de un avânt atât de nebunesc, încât mă temeam că n-o să-și mai vină în fire111. Acest text pare eterogen: prezentul deictic pe care îl găsim în citatele din discursul direct ("iată-l cum își pierde mințile", " Sunt un biet nefericit"...) contrastează cu prezentul narațiunii și cu perechea perfect simplu / imperfect. Prezentul narațiunii ("Când imită o fată [...] ariei") este asociat cu o
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
problematică. În schimb, sfârșitul textului la imperfect arată o altă fațetă a naratorului: naratorul distanțat care descrie scena îndepărtându-se de ea. Putem deci distinge trei instanțe diferite ale naratorului: 1) figura naratorului care este și personaj, asociat cu prezentul deictic; 2) figura naratorului rupt de situația de enunțare, care recurge la perechea perfect simplu / imperfect; 3) figura naratorului care se instituie drept martor la ceea ce se întâmplă, asociat cu prezentul narațiunii. Interpretarea efectelor de sens legate de prezentul narațiunii nu
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
cât și perfect străină, percepută din exterior, ruptă de situația de enunțare. Prezentul narațiunii suscită numeroase dezbateri de ordin teoretic. Astfel, el pune problema unității de la indicativ prezent. Referitor la acest aspect, există trei concepții opuse: în concepția tradițională, întrebuințarea deicticelor (simultaneitate cu momentul enunțării) ilustrează valoarea fundamentală a prezentului; pentru a justifica existența prezentului narațiunii, se consideră că este vorba despre un prezent transpus, cu valoare stilistică (trăim evenimentele ca și cum ele s-ar derula la prezent); mai recent, alți lingviști
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
trimite la momentul enunțării decât dintr-un automatism; între aceste două poziții există și diverse soluții de compromis. A. Culioli 114 a sugerat că punctul de reper al prezentului nu este legat de situația de enunțare (ca în cazul prezentului deictic), nici rupt de aceasta (ca în cazul perfectului simplu), ci situat față de un reper "fictiv", construit pe baza momentului enunțării: un reper care ar fi situat atât în afara acestui moment al enunțării, cât și identificat cu el. Acest lucru ar
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
Începutul textului raportează descrierea la punctul de vedere al lui Gervaise, a cărei privire naivă este purtătoarea de cuvânt a cititorului, care, la rândul său, nu cunoaște nimic în legătură cu meșteșugul lănțugarului. Întâlnim aici o problemă deja amintită referitor la reperajele deictice. După cum am văzut, descrierea sălii de spital de către Goncourt se organiza în mod implicit în jurul unei priviri care avea rolul de centru al perspectivei; în descrierea lănțugarului, în schimb, privirea lui Gervaise nu intervine deloc; poziția sa față de scenă rămâne
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
de către Goncourt se organiza în mod implicit în jurul unei priviri care avea rolul de centru al perspectivei; în descrierea lănțugarului, în schimb, privirea lui Gervaise nu intervine deloc; poziția sa față de scenă rămâne nedeterminată. Textul familiei Goncourt implica un reperaj deictic față de un subiect nedeterminat care percepea realitatea. Descrierea lănțugarului presupune și ea un subiect care percepe, însă, deși este vorba despre un personaj, privirea sa nu este sursă de reperaje. Pentru "naturalizarea" descrierilor au fost găsite multe alte soluții. Un
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
o singură sursă, numită fie "locutor", fie "subiect vorbitor", fie "enunțător"..., sursă unică în care s-ar contopi trei statuturi: cel al producătorului fizic al enunțului (individul care vorbește sau care scrie); cel al enunțătorului, punctul de reper al referinței deicticelor; cel al responsabilului de "acte ilocutorii"; fiecare enunțare realizează un act care modifică relațiile dintre interlocutori (aserțiune, promisiune, ordin etc.): se vorbește astfel despre acte "ilocu-torii", acte "de limbaj" sau acte "de discurs"142. Cel mai adesea, aceste statuturi sunt
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
ilocu-torii", acte "de limbaj" sau acte "de discurs"142. Cel mai adesea, aceste statuturi sunt asumate simultan de cel care rostește un enunț. Când îi spunem, de exemplu, unui vecin "Mîine plec în vacanță", suntem totodată producătorul enunțării, instanța marcată deictic prin "eu" și responsabilul afirmației făcute. Însă disocierea acestor roluri trebuie să fie operată și deoarece ea este cea care ne permite să explicăm un anumit număr de fenomene lingvistice din limba obișnuită și a fortiori din discursul literar, care
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
unui enunț, ci a unei enunțări, care implică o situație de enunțare proprie, distinctă de cea a unui discurs care citează. Cum s-ar putea integra un act de enunțare, discursul citat, care dispune de mărci proprii de subiectivitate, de deictice, într-un alt discurs, discursul care citează? Cele trei procedee tradiționale descrise de către gramaticieni (discurs direct, indirect, indirect liber) se disting tocmai prin răspunsurile divergente pe care le aduc la această chestiune. Însă lucrările recente despre acest subiect au arătat
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
perfectă a acestui fapt. În discursul direct, citatul presupune ca raportorul să disocieze cele două situații de enunțare, cea din care citează și cea citată. Citatul face să coexiste două domenii enunțiative autonome: fiecare își păstrează EUL, TU-ul, reperele deictice, propriile mărci de subiectivitate. În scris, ghilimelele sau liniuța de unire delimitează două domenii enunțiative. Cu toate acestea, deicticele nu sunt neapărat distincte de la un domeniu la altul, însă poate fi vorba de o coincidență între referenți. Astfel, în: "Eu
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
din care citează și cea citată. Citatul face să coexiste două domenii enunțiative autonome: fiecare își păstrează EUL, TU-ul, reperele deictice, propriile mărci de subiectivitate. În scris, ghilimelele sau liniuța de unire delimitează două domenii enunțiative. Cu toate acestea, deicticele nu sunt neapărat distincte de la un domeniu la altul, însă poate fi vorba de o coincidență între referenți. Astfel, în: "Eu plec", i-am strigat eu, cei doi eu desemnează același individ și au același "locutor" doar pentru că se găsesc
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
însă poate fi vorba de o coincidență între referenți. Astfel, în: "Eu plec", i-am strigat eu, cei doi eu desemnează același individ și au același "locutor" doar pentru că se găsesc în discursul care citează și în cel citat. Dacă deicticele din discursul care citează sunt direct interpretabile datorită situației de enunțare, cele din discursul citat nu pot să fie decât plecând de la indicațiile furnizate de discursul care citează, care pot fi chiar lacunare. Se dă următorul fragment din Doctorul Pascal
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]