174 matches
-
eurodolari (en. eurodollars; fr. eurodollars; eurodolares); euromonede (fr. euromonnaies; en. eurocurrency; es. eurodivisas); euroobligatiuni (fr. euro- obligations; en. eurobonds; es. eurobonds); eurovalute (en. eurocurrency; fr. eurodevises, es. eurodivisas). Compusele cu euro- diferă de compusele tematice, prin concentrarea sensurilor socio-culturale și denominative în aceeași unitate terminologică. Sub aspectul tiparului semantic tradițional, prefixoidele clasice sunt purtătoare ale unor caracteristici denominative, prin faptul că definesc substanța într-o manieră abstractă (cf. aer (o) -, tele (o)-, video - s.a.m.d.), au sens cognitiv, pur intelectual
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
en. eurobonds; es. eurobonds); eurovalute (en. eurocurrency; fr. eurodevises, es. eurodivisas). Compusele cu euro- diferă de compusele tematice, prin concentrarea sensurilor socio-culturale și denominative în aceeași unitate terminologică. Sub aspectul tiparului semantic tradițional, prefixoidele clasice sunt purtătoare ale unor caracteristici denominative, prin faptul că definesc substanța într-o manieră abstractă (cf. aer (o) -, tele (o)-, video - s.a.m.d.), au sens cognitiv, pur intelectual și stabil. Sensul compuselor de tip euro- circumscrie valori socioculturale și economice de circumstanță: europiață (en. euromarket
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
constructe metaforice, formate în baza modelului moneta; monedă comercială (fr. monnaie commerciale; es. moneda comercial); ro. monedă fără valoare; ro. monedă din aur și argint (fr. monnaie en or et argent; es. moneda de oro y plata etc.). În procesul denominativ, revigorarea vocabularului specializat se realizează și prin sensuri nespecifice, rare sau figurate ale rădăcinilor clasice. Profit - intrat în limba română prin filieră engleză - este un derivat romanic al verbului proficio, ere, feci, fectum - utilizat în limba latină - cu sensurile de
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
clasa desemnează o sumă relativ constantă de elevi confruntați cu inflențe educative organizate și sistematice, exercitate de către un formator / un grup de formatori, Într- un spațiu special destinat educării și Într-un interval temporal convenit ( În principiu, 50 de minute. Denominativul "clasă" Îmbracă multiple sensuri, În funcție de context 1: - "sala de clasă" desemnează incinta / Încăperea / locul / spațiul În care elevii Își desfășoară activitatea școlară; - "ora de clasă" este intervalul de timp În care are loc procesul de predare-Învățare-evaluare, ca unitate de bază
CUNOAŞTEREA GRUPULUI ŞCOLAR by NUTA ELENA () [Corola-publishinghouse/Science/1818_a_3162]
-
Unități indispensabile în orice limbă, asigurînd desemnarea vorbitorului ca atare și poziționarea sa față de ceilalți, în timp și în spațiu (eu, tu, aici, acum), deicticele se diferențiază din punct de vedere semantic și referențial atît de sintagmele nominale descriptive și denominative, cît și de structurile anaforice. Diferite modele teoretice nu numai lingvistice, ci și filozofice au fost propuse pentru explicarea funcționării semantico-referențiale a termenilor deictici. Pentru Otto Jespersen, unul dintre primii lingviști care a atras atenția asupra particularităților deicticelor, numite de
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
perifrază definițională. Actul desemnării unui referent se realizează și prin definiția ostensivă, care presupune o trimitere la realitatea propriu-zisă, printr-o regăsire între planul nominal și cel real al cunoașterii (acesta este un x). Ca atare, în ansamblul discursului, procedeele denominative realizează structurări specifice, atribuindu-i caracter didactic și uzînd, în multe cazuri, de funcția metalingvistică a limbii. V. nume, definiție. NIDA 1975; LYONS 1977; ESCANDELL VIDAL 2004. IO DENOTAȚIE. Cuvîntul denotație a apărut prima dată în terminologia logică întrebuințată de
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
se explică prin funcții, definite ca scopuri în folosirea limbii. Numărul funcțiilor admise și tipul lor a variat de la o teorie lingvistică la alta, însă unele dintre aceste funcții au fost unanim recunoscute. Între acestea sînt, în primul rînd, funcția denominativă (referențială sau cognitivă) și funcția imperativă (injonctivă sau conativă), prima fiind legată de faptul că omul comunică informații despre realitate, iar cealaltă are în vedere faptul că utilizarea limbii determină adoptarea unui anumit comportament. Karl Bühler distingea, în anul 1934
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Mi-e teamă să nu se răzgîndească.; Uf, iar este frig!). Orientarea enunțului către destinatar se realizează prin funcția conativă (sau persuasivă) a limbii, ceea ce produce selecția unor mijloace gramaticale de adresare (Te rog să fii atent!). Funcția referențială (sau denominativă) este primordială în cele mai multe enunțuri, fiindcă ele sînt alcătuite de obicei pentru a transmite informații despre ceva. Ca atare, această funcție este referențială deoarece vizează relațiile cuvintelor cu referenții, cu obiectele denumite, enunțurile care compun discursul vizînd stările de lucruri
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
uric, înlocuindu-l cu act, deși obiectul a rămas actual. În alte situații, precum ilustrează cuvîntul rost, deși conținutul s-a schimbat în timp, forma lingvistică a rămas aceeași, dezvăluind numai specialistului metamorfoza produsă. Cert este că, prin ilustrarea funcției denominative a limbii, cuvintele se raportează la obiecte, dar la obiectele gîndite într-un anumit mod, iar nu la cele reale, și, de aceea, substantivul, care realizează nominația prin excelență, este partea de vorbire cea mai dependentă de gîndire și de
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
asumare a lumii obiective intermediate de gîndire, atunci cosmosul, lumea obiectivă, devine antropocosmos, lumea cunoscută de om cu participarea proprie la această cunoaștere. În mod evident, lumea cunoscută și participarea la cunoaștere se particularizează în raport cu comunitățile umane delimitate de mijloacele denominative ale limbii, încît din relația nemijlocită dintre aceste mijloace și această lume, fiecare comunitate are propriul glosocosmos. Astfel, limba umanizează natura, mediul cosmic, care din existență exterioară omului, devine interioară lui. Mai mult, chiar în cazul aceleiași comunități, fiecare vorbitor
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
un proces dialogic de producere a sensului, asemănător unui act de vorbire indirect. Din punctul de vedere al praxematicii, procesul metaforic și ironia au unele puncte comune, căci ambele presupun o contradicție în discursul cuiva, deși primul vizează un conflict denominativ, iar cea de-a doua un conflict enunțiativ. Dar, dacă discursul altuia intervine la nivelul denominației în metaforă, aceasta înseamnă că el este parte componentă la nivel enunțiativ în ironie, deaoarece dialogul enunțiativ, care pornește de la aceeași formă enunțiativă, corespunde
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
și cofuncționale. Lexemele, spre deosebire de morfeme, aparțin unor inventare nelimitate și deschise. Din perspectiva a n a l i z e i d i s c u r s u l u i, lexemul și cuvîntul sînt unități lexicale cu valoare denominativă, avînd o funcție referențială. Ceea ce le deosebește este faptul că lexemul aparține lexicului limbii, în timp ce cuvîntul este actualizarea unui lexem în cadrul discursului. Atunci cînd această distincție este trecută cu vederea, se folosește termenul neutru cuvînt, care desemnează orice unitate lexicală
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
funcție referențială. Ceea ce le deosebește este faptul că lexemul aparține lexicului limbii, în timp ce cuvîntul este actualizarea unui lexem în cadrul discursului. Atunci cînd această distincție este trecută cu vederea, se folosește termenul neutru cuvînt, care desemnează orice unitate lexicală cu valoare denominativă. Majoritatea lingviștilor recunosc în cuvînt o unitate lingvistică fundamentală, căreia i se atribuie însușirea de universalitate. Cuvîntul există mai întîi ca invariantă și apoi ca variantă a nivelului lexical, ca unitate de denumire, fiind corelat cu noțiunile. Cu această primă
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
determinării (cu articol) are într-adevăr aspecte speciale în cazul numelor proprii, dar acestea presupun și probleme de ordin semantic, fiindcă, desemnînd realități, sînt totuși lipsite de un sens lexical comparabil cu cel al numelor comune, ele fiind simple etichete denominative, a căror funcție de identificare depinde numai de asocierea stabilită între nume și referent. Dacă logicienii nu au reușit să stabilească statutul numelor proprii, o descriere mai coerentă a lor a fost realizată de lingviști, prin observarea funcționării numelor proprii modificate
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
lingvistic sau a unei expresii de a trimite la un obiect (real sau imaginar) al lumii extralingvistice. Prin urmare, această proprietate se concretizează printr-o relație dintre o expresie nominală și obiectul pentru care această expresie este nume, ilustrînd funcția denominativă a limbii, care constă în posibilitatea de a da informații despre realitate și de a comunica aceste informații. Relația ilustrată de referință este direcționată dinspre o unitate lingvistică (de obicei un cuvînt, un semn lingvistic) spre obiectul denumit și, de
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
presupune că este deja identificat de către co-enunțiator. În acest caz, substantivul propriu nu are determinant, cu excepția cazului cînd este sudat ("Le Havre", "La Redoute"...) sau cînd acesta are un complement care îi limitează referința: "Franța de dinainte de război"; - o interpretare denominativă, fondată pe faptul că referentul se numește în acest fel: Există un Paul în echipă" (= cineva care se numește "Paul"), "Viena din Franța" (în opoziție cu orașul cu același nume din Austria); - o interpretare predicativă, care exploatează anumite proprietăți atribuite
Analiza textelor de comunicare by Dominique Maingueneau [Corola-publishinghouse/Science/885_a_2393]
-
27, 64, 133, 228, 229 contract 81 conținutul afirmat vs conținutul presupus 250 cooperarare (principiu de) 34 coreferință 220, 248 corporalitate 117 cotext 25, 131, 201, 237 D dar 28-30 deictic 24, 129 demonstrativ (determinant) 24, 94, 221, 228, 250 denominativă (interpretare) 227 dependent de mediu (enunț) 90 descriere cu articol hotărît 131, 222, 223, 226 deturnată (desemnare) 269, 273 dialogal (enunț) 62 dialogism 63 difuză (scenografie) 107 direct liber (discurs) 176, 178 direct vs indirect (discurs) 169, 181, 183, 203
Analiza textelor de comunicare by Dominique Maingueneau [Corola-publishinghouse/Science/885_a_2393]
-
operele literare (înde-osebi în cele poetice) limba se comunică și pe sine, își comunică propriile trăsături, iar nu numai informația pentru care este mijloc de expresie a unei gîndiri. În acest caz, limba are și rol formativ, iar nu numai denominativ și comunicativ, ca atunci cînd este chemată să exprime realizările gîndirii. Această dublă ipostază a limbii de a comunica gîndirea și de a se comunica pe sine este în relație cu o dublă componentă a conținutului culturii, care conține atît
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
la care se realizează echivalarea mijloa-celor în cazul traducerii au relații directe sau indirecte cu nivelul lexical, care, fiind fundamental pentru limbă, este fundamental și pentru traducere. La acest nivel, elementul esențial este cuvîntul care, fie că îndeplinește o funcție denominativă, fie una de structurare a enunțului, contribuie în mod hotărîtor la transmiterea informației, atît în limba sursă, cît și în limba scop. Cuvîntul este o unitate a lexicului unei limbi caracterizată prin unirea unei semnificații sau a mai multor semnificații
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
nycticoracele"40. Iar exemplele sunt multe; prin urmare, risc să afirm că primele tălmăciri din cărțile biblice nu au o funcție normativă în domeniul care ne interesează. Nici la nivel lexical și cu atât mai puțin la cel al preciziei denominative. Un loc imediat următor, ca influență și răspândire, revine, cu siguranță, așa-numitelor cărți populare. Dintre acestea, ca în întregul spațiu european, vreme de secole, influența decisivă a fost aceea a Fiziologului. Prezența și circulația variantelor acestuia în spațiul românesc
Inorogul la porţile Orientului - Bestiarul lui Dimitrie Cantemir: studiu comparativ by Bogdan Creţu [Corola-publishinghouse/Science/897_a_2405]
-
de încercare, de „tentativă”. După cum se va vedea, este vorba de „tentativa” (peira) personajului Theaitetos de a da cunoașterii și învățării o definiție cuprinzătoare și adecvată. Este vorba de o metodă de cercetare. Cuvântul peira (= „încercare”) este legat de verbul denominativ peiravzein, care înseamnă „a pune la încercare”. În dialogul platonic aflat în discuție este vorba de o cercetare autentică: Socrate „pune la încercare”, probează opiniile conlocutorului său cu privire la analogia dintre practica moșitului și maieutike, „arta moșitului” paideutic de care se
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
acoperiș comun, numai dacă va face posibilă existența unor comunități care respectă și protejează valori comune". Or, în absența asumării moștenirii creștinismului ca notă specifică decisivă în acest demers integrator, nu mai rămîn decât o serie de repere vide, strict denominative, care nu sunt acoperite de vitalitatea și respirația intelectuală și morală a acestor locuri. Fragmentarismul post-modern, "religia" corectitudinii politice și intervenționismul "salvator" secularizant nu sunt decît expresia reactivă a omului nou, care gonește febril în registrul lui a avea, fără
Biserica şi asistenţa socială din România by Ion Petrică [Corola-publishinghouse/Science/899_a_2407]
-
românească, în general, și în cea din Valea Trotușului întâlnim două aspecte complementare, de mare importanță pentru formarea ( etiologia ) și originea ( etimologia ) numelor topice. Este vorba de: 1)câmpul toponimic și de 2) polarizarea toponimică. Cel dintâi reprezintă un ansamblu denominativ care se dezvoltă în jurul unui toponim - bază sau nucleu, care are rolul de polarizator în apariția numelor de locuri secundare. În acest caz, numele primar al unui obiect geografic determină desemnarea unor obiecte învecinate. Evident, polarizarea se opune diferențierii, prin
LOCURI, NUME ŞI LEGENDE TOPONIMICE by ŞTEFAN EPURE () [Corola-publishinghouse/Science/1668_a_2940]
-
fi ascultați și la Costinești. Aruncare - mai pe românește - în limbajul blues-ului. Instrumentiștii se deplasează firesc între cele două grupuri (remarc pe Hanno Hăfer - ghitara, harmonică, vocal, pe violonistul-ghitarist Jimi "El Lako"). De altfel deghizarea vestimentară, tichiile, basmalele, fanteziile denominative sunt sarea "naturală" cu care se mănâncă și pâinea jazz-man-ului din România. Numele consacrate aglutinează ucenici-parteneri. De aici, s-a născut oportunitatea instituirii unui Concurs pentru interpreții care nu au împlinit 30 de ani. Dintre cei trei laureați, pianistul Petrică
Costinesti '99: Never ending story... by Ada Brumaru () [Corola-journal/Journalistic/17630_a_18955]
-
20 de litri de benzină pe lună, dădeam o fugă la Moinești și cumpăram matrafox, un reziduu inferior rezultat din cracarea petrolului" (varanus-varanus.blogspot.com 14.10.2008). Sensul peiorativ este dominant, așa că nu contează foarte mult nuanțele și detaliile denominative. Nu există, din câte știu, o explicație mulțumitoare a originii termenului. Acesta evocă o denumire comercială, ca de insecticid sau produs de curățătorie chimică; nu l-am găsit atestat ca atare, dar ar putea fi și rezultatul contaminării dintre o
„Matrafox“ și „pufoaică“ by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/6931_a_8256]