205 matches
-
contesa Elisabetha Báthory, presupusă favorită a lui Mihai Viteazul. Romanul se desfășoară pe mai multe planuri, insuficient asamblate, într-o construcție epică nu prea riguroasă, într-o „cavalcadă narativă” amețitoare și oarecum prolixă. În centru se află frământările sentimentale și detectivistice ale tânărului cadet Constantin (Dinu) Dragu, fascinat de identitatea multiplă și misterioasă a Minolei Bodony, descendenta „contesei sângeroase”. În Vest autorul face încă o dată dovada rafinamentului în descripția de medii și epoci și a capacității de a jongla cu suspansul
GESTICONE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287227_a_288556]
-
o fire încercată de neliniști și exasperări ascunse, un poet trăind adevărate „drame ale creației”, pe care caută să le depășească printr-un subtil „ritual” de provocare a Muzei. De o acribie fără cusur și contând pe un exersat fler detectivistic, D. s-a afirmat ca un editor pe care se poate conta. Toaleta filologică a textelor pe care le îngrijește este ireproșabilă, de remarcat fiind și glosările de escortă, unde își fac loc atribuiri, rectificări, câteodată (re)descoperiri (cum ar
DURNEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286920_a_288249]
-
bazată pe respectarea strictă a relațiilor dintre limbă și spirit și care nădăjduia în influența demersului lui G. asupra spiritului modernității, când echilibrul între „știință, simțire și putere este rupt”. Romanul Pluie d’étoiles (1933) are o tramă istorică și detectivistică, vădind o specială atenție în descripție. În cadrul acțiunii, plasată la Viena, în 1927, cu un intermezzo praghez, au loc mai multe întâlniri între Danthérieu, baronul Mallen-Louis, personaj bizar având deviza alchimică animula, vagula, blandula, și Thea, fiica lui Balosch-Feldvar, din
GHYKA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287277_a_288606]
-
Cercul de ochi, apărut în 1968. Colaborează la „România literară”, „Luceafărul”, „Steaua”, „Vatra”, „Ateneu” ș.a. Cariera prozatorului și maniera în care acesta înțelege actul de creație sunt serios amendate în 1975, când publică Miezul și coaja, roman psihologic cu tramă detectivistică (investigarea unei crime), plagiat după un autor italian. I s-au acordat Premiul Asociației Scriitorilor din Iași (1968, 1983) și Premiul Uniunii Scriitorilor (1972, 1981). În chip nu tocmai ironic, Ș. ar putea fi socotit o variantă fericită a personajului
STEFANACHE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289900_a_291229]
-
redactării, Dosarul... se remarcă și prin abilitatea autoarei de a oferi posibile explicații sfârșitului lui Marin Preda, uzând de colaje, de confruntarea opiniilor martorilor (deseori contradictorii) ș.a.m.d. Sunt folosite nu doar mijloacele reportericești, ci și ipotezele. Posedând simț detectivistic, prin întrebările pe care (și) le pune S. nu avansează un răspuns decis asupra cauzelor morții scriitorului (comă alcoolică, asasinat, sinucidere), ci readuce în discuție, după aproape două decenii, cauzele dispariției lui Marin Preda, încă neelucidate. Textul din La ce
SIPOS. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289703_a_291032]
-
tiparele compoziționale și clișeele genului practicat. Astfel, el aduce destule inovații tematice: intenția moralizatoare se derobează într-o proză cu inserții SF (A se feri de umezeală), în animisme umoristice (epistola servietei din Scrisoare pe adresa unui chiulangiu), în suspans detectivistic (ca în Obiectul neidentificat, unde e vorba despre un maculator neîngrijit) etc. La acestea se adaugă ingeniozitatea compozițională: Post-scriptum și PTTR sunt concepute, pe filieră caragialiană, din multiplele post-scriptumuri sau din bilețele trimise de un elev neatent, iar în O
SANTIMBREANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289473_a_290802]
-
Așa, în Mic dicționar Caragiale (2001), la origine teza sa de doctorat. O exegeză vie, un eseu surâzător și incitant, nonșalant și ingenios, cu o seamă de replici la lecturile critice mai vechi. Hălăduind în Caragialia, scrupulosul șugubăț pus pe „detectivistică teatrală” descoperă un „land” forfotind de noime, unele încă ascunse, care cer o neuzată „cheie de citire”. „Caragialeologul” practică o hermeneutică jovială, dă cu tifla unor opiniuni ruginite, dar cedează și slăbiciunii pentru extravaganțe. Cântărind semnificația obiectelor, evaluând „limbajul” costumului
ULMU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290331_a_291660]
-
ideologice ale realismului socialist din anii ’50, Z. se cantonează în proza polițistă, treptat fiind interesat și de derivatele ei (cum ar fi epica de spionaj). El știe că ingredientele unui roman polițist reușit nu sunt numai suspansul, inteligența investigației detectivistice a unui caz sau atentul control al materialului factologic. Dorința sa pare a fi aceea de a transforma în ficțiune viabilă o specie a literaturii de consum și, spre deosebire, de pildă, de George Arion, nu mizează pe efecte de
ZINCA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290740_a_292069]
-
de „nu-mă-uita” (1970), de pildă, umbra proiectată pe un perete de razele soarelui capătă pe rând formă de revolver, de garoafă, conturul Americii, profilul unui nud și al unui topor. Altă categorie de povestiri se ocupă, fără a exclude filonul detectivistic, de tema adiacentă a terorismului „de culise”, concretizat în episoade cu aventuri „la cabană”, ca în Narațiuni detective într-un tempo clasic, monoton (1978). Incluse în colecții populare, adresate atât tinerilor - „Cutezătorii” (Frumusețea pietrei nevăzute, 1965, Aventură și contraaventură, 1966
NEAMŢU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288388_a_289717]
-
dar într-o accepție mai cuprinzătoare. Romanele, de reală abilitate tehnică, Procesul manechinelor (1974) și Plus sau minus infinitul (1978) împletesc firul anchetei proprii genului cu șerpuirile investigației psihologice, miza ce se conturează prin „jocul ipotezelor” fiind de esență morală. Detectivistica pe care o propune scriitorul nu e doar un sport al inteligenței, cât mai ales o insistentă incursiune printre și dincolo de aparențe. Interesantă este teatralitatea acestor scrieri. În Procesul manechinelor se desfășoară o „înscenare”, un „joc de-a tribunalul”, în
OPREA-4. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288553_a_289882]
-
chiar și la modul oniric, când e vorba de predicțiile personajului narator - devine necesitate, într-o secvență spiralată. Hotel Anghila (1994), care poartă pe copertă numele autorului „tradus” în engleză (George Peacock), contează doar ca un exercițiu parodic de proză detectivistică, în modul lui Raymond Chandler, scris cu oarecare umor. În schimb, O mie nouă sute nouăzeci și patru sau Schimbarea care nu schimbă nimic (1993), apărut și în traducere engleză (Londra, 1997), e o replică la O mie nouă sute optzeci și
PAUN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288727_a_290056]
-
reviste ieftine, dar nu neapărat post scrise. Black Mask, de pildă, fusese lansată în 1920 de H.L. Mencken și George Jean Nathan și evoluase treptat dinspre o publicație cu conținut general spre una specializată în literatură „polițistă” - sau, mai degrabă, „detectivistică”. H.L. Mencken a fost unul dintre cei mai importanți critici literari și comentatori politici ai vremii, iar George Jean Nathan - un foarte respectat critic de teatru. Black Mask venea pe un teren sigur - cei doi conduceau Smart Set, o publicație
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
detalii fac parte din jocul de autentificare a detectivului. Raymond Chandler încearcă să de-romantizeze un tip literar, să-l scoată din zodia excepționalității - sau măcar a bizarului - în care s-au străduit să-l plaseze aproape toți promotorii discursului detectivistic, începând cu americanul Allan Poe și continuând, în crescendo, cu britanicul Conan Doyle și școala cvasiparanormală a acestuia. Detectivul trebuie să fie un om de rând, pentru că numai un om de rând e suficient de generos, dar și suficient de
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
radical, construind un anticlimax de o violență amuțitoare, construcția de bază a cărții. Or, Raymond Chandler n-a părut să aibă alt interes prioritar decât reforma radicală a discursului „polițist”. Philip Marlowe nu este doar un agent privat (în sensul detectivistic al cuvântului), ci și un agent dizolvant al textului literar. Biografii s-au străduit să descopere paralele între viața eroului și viața autorului. Asemănările există, desigur, după cum există și deosebiri. În opinia mea, ele sunt speculații ce nu dovedesc nimic
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
percepe întotdeauna realitatea de la nivelul solului. Nu șase, ci chiar o simplă mișcare neașteptată îl poate dezechilibra, demonstrându-i, lui în primul rând, cât de precar, de fragil și neputincios e în încercările de a pune ordine în lume. Școala detectivistică tradițională cultivase în mod deliberat o estetică a abordării enigmei. Ea corespundea, într-adevăr, rigorilor jocului de șah, logicii perfect funcționale a împărțirii lumii în buni și răi. Un furt, un asasinat, un viol, o infidelitate conjugală erau acțiuni care
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
este mașina de dezlegat enigme, ci personificarea unei atitudini, exagerarea unei posibilități (MacShane, 1976, p. 206). Din nefericire, prejudecățile publicului moștenite de la înainte-mergători funcționează și în cazul urmașilor. Deși aduce venituri serioase, deși e citită mai mult ca oricând, ficțiunea detectivistică e în continuare tratată cu dispreț: Oricât de bine și profesionist ai scrie o poveste polițistă, ea va fi tratată doar într-un paragraf, pe când orice evocare de mâna a patra, prost construită, batjocoritoare a vieții culegătorilor de bumbac din
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
în detectivul creat de el „un Cato al cruzimilor”, revistele Newsweek și Time se pregătesc să-i pună chipul pe copertă și să-i dedice reportaje. Erau acestea semne ale marginalizării? Autorul are dreptate, însă, atunci când vede în formula povestirii detectivistice un model epuizat sau chiar compromis: autorii onorabili ar avea, în acest caz, problema de a-și ascunde apartenența la grupul producătorilor de texte vândute la numărul de cuvinte. Senzațională prin premisele sale, literatura polițistă ajunge o marfă de mâna
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
inevitabilă. Dar această stylistic misuse of language poate fi și un handicap, ba chiar mai rău: compensarea „emoției animale naturale”, a lipsei de bărbăție în tratarea subiectului și a formei. Iată motivul pentru care majoritatea celor care ocupă zona ficțiunii detectivistice sunt „eunuci literari”, întru nimic deosebiți de snobii care „mențin în viață revistele de avangardă”. Somat să dea o listă a celor mai buni scriitori de literatură polițistă, Chandler nu e mai generos decât fusese cu pletora de experimentaliști într-
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
sale e Dashiell Hammett: la ce competiție am fi asistat dacă Hammett nu s-ar fi lăsat de scris înainte ca părintele lui Marlowe să se apuce, nu-i așa? Marele handicap al celor care se aventurează pe tărâmul ficțiunii detectivistice constă în precaritatea instrumentelor de luptă: cei care știu să scrie nu sunt capabili să construiască o intrigă, cei care se pricep la meșteșugul edificiului „polițist” scriu prost. Se pare că acest neajuns nu a fost surmontat nici până în ziua
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
talentații îți dau senzația că nu sunt capabili să stea pe picioarele proprii. Meditând la toate aceste lucruri, Chandler constată că până și denumirea genului căruia i s-a consacrat suferă de inconsecvență, precaritate și debilitate conceptuală: Romanul (sau povestirea) detectivistic(ă) sugerează că ar fi vorba mai ales de factori fizici și senzoriali, că descoperirea, organizarea, elucidarea sunt valori ce funcționează în sine. Acest fel de povestire își derivă interesul dintr-un proces, dintr-o tehnică de a folosi personajul
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
cât se poate de puțin. Cea mai mare parte a cărților de acest gen sunt, într-un fel sau altul, frauduloase, dar atunci când nu sunt, avem de-a face cu formula clasică și avem tot dreptul să folosim termenul literatură detectivistică (Chandler, 1977, pp. 56-57). Nici termenul mystery nu e mai fericit, pentru că reduce scrierea la dezlegarea unei enigme. Cât despre novel of suspense sau inverted detection tale și alte variante ale aceleiași formule lipsite de originalitate (psycho-thriller, novel of murder
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
după toate regulile artei. Suspansul, dialogul sprințar, decorativismul și ideologia au distrus tot ce fusese bun în tradiția inaugurată de Hammett și continuată, cu atâta modestie, de Chandler... Pierderea „formei”, mutarea accentului pe „lucruri neesențiale” reprezintă bolile mortale ale ficțiunii detectivistice de după al doilea război mondial, iar un supraviețuitor al lumii vechi nu poate accepta așa ceva în ruptul capului... Luciditatea îi permite să constate că formula propusă de el trebuie oferită cu multă precauție, pentru a nu șoca un cititor obișnuit
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
în considerare primele și nesemnificativele intervenții publicistice din 1911, până la eseurile, substanțiale, din ultimii ani ai vieții), obsesia scrisului, a preciziei exprimării, a acurateței stilistice e la fel de acută în primele, ca și în ultimele texte. Chandler nu acceptă pentru romanul detectivistic rolul de rudă săracă, de moștenitor umil al unei tradiții precare, pentru care mecanicitatea formulelor, reproducerea modelului eficient, dar inexpresiv, ocupă prim-planul scrisului. Format la școala postvictoriană a respectului față de cuvânt, el cere eleganță, precizie, expresivitate și, mai ales
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
sunt mai puține decât dezavantajele nu trebuie să inducă în eroare: Chandler a pus degetul pe câteva puncte esențiale, care demonstrează, implicit, de ce invazia romanului polițist american a scos în evidență precaritatea stilistică, uscăciunea lingvistică și infantilismul cultural al literaturii detectivistice britanice: din cauza absenței legăturii organice dintre limbaj și conținut. Solemnitatea, eleganța, conotația socială a englezei împiedică desăvârșita conectare a temei la uneltele lingvistice. Prima - și esențiala - constatare a lui Raymond Chandler privește o subtilitate neobservată decât de un practician al
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
de autori care-și concep meseria în termenii unui contract cantitativ. Obiceiul de a fi plătiți la cuvânt (o invenție a secolului al XIX-lea) s-a păstrat ca regulă pentru „pălmașii” care alimentau din greu insațiabilele reviste de povestiri detectivistice. Chandler însuși menționează frecvent, obsesiv, cifrele și datele, ca într-o competiție a inspirației și rezistenței fizice la masa de scris: Dacă aș mai putea scrie 12.000 de cuvinte, aș avea o variantă încheiată a cărții. ș...ț Și
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]