283 matches
-
morală, a cărei activitate vizionară o completează cu o cunoaștere a spațiului lăuntric. Prin conștiința morală omul discerne între bine și rău, în timp ce conștiința de sine acceptă, pe de o parte, reflectarea lor subiectivă și oferă, pe de altă parte, determinația care stă la rădăcina actului (adică tot ce ține de planul motivațional, de universul decizional sau de teritoriul regulativ al scopurilor individuale). Prin această înțelepciune pre-aplicativă și prin știința de sine pe care o degajă, ea este ghid către bine
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
al unei combinații normative și de realitatea contextualizării acesteia. Ea trebuie să pună în balanță capacitatea subiectivă de a satisface cerințele interioare cu cea de a le satisface pe cele exterioare și să traducă în limbajul caracteristicilor de personalitate orice determinație de tip aplicativ pe care conștiința morală a descoperit-o în eforturile sale de individuație, de concretizare, de actualizare. Reflexivitatea nu face, în ceea ce privește realul reprezentat de lumea obiectelor, decât să ridice norma etică la rangul aparent tranzacțional (asimilabil mai curând
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
de detaliul personal și subiectul cunoscător trebuie să înlăture veșmântul particularității în fața sarcinii teoretice care impune un ritual rațional al generalității. Perspectiva devine astfel reflectarea esențială a implicațiilor ultime pe care le aruncă în joc interioritatea angajată pe cale și adună determinațiile fundamentale care servesc drept criteriu orientativ pentru ceea ce nu poate fi o înlănțuire neîntreruptă de silogisme, pentru ceea ce nu poate întrupa o înșiruire algoritmică nesfârșită. Expozeul discursiv este o realitate logică presărată cu devieri de opțiune, cu sincope ale liniei
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
înlăturarea dependențelor unei interiorități în ignorare de sine. Capitolul 7 Atitudinea estetică în lumina conștiinței de sine Toate actele sau trăirile care ajung să compună atitudinea estetică (fie că ea reprezintă esențializat întreg drumul parcurs de creator, fie că unește determinațiile comportamentului contemplatorului) trebuie să acceadă la un nivel superior de raționalitate, să progreseze ontologic până la o treaptă a deplinei limpezimi eidetice, a maximei clarități conceptuale. Fără metamorfoză transfiguratoare și fără forțarea caracteristică simbolismului noțional abstract, ele trebuie investite cu substanța
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
filtrat și continuu prelucrat de către reflexivitate (el neajungând în stadiul expresiv final fără acest popas verificator care își oferă propriul reper valoric, într-o interacțiune infinit benefică pentru rezultatul demersului artistic). Conștiința adună laolaltă într-un neobosit efort cognitiv toate determinațiile reciproc compatibile ale subiectivității, creând ansamblurile comprehensive ce vor fi apoi traduse în semnificație estetică, adică elaborând sistemul noetic pe care se întemeiază creația ca formă de transmutare condițională a unui dat intuitivo-conceptual. Facultatea autoaprecierii este locul originar al judecăților
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
forța cognitivă prin feed-back generos și mediază un schimb reciproc sintetic care ilustrează dialectica interpersonală a oricărei relații. Subzistă aici o atmosferă a temelor legate de interioritate, a unui umanism accentuat care adună în cerc închis toată încărcătura antropologică a determinațiilor comportamentale. Totul converge în jurul unei stăruitoare centrări pe esența general-umanului, ceea ce oferă o reprezentare corespondentă străină de orice caracteristică legată de teme categoriale teoretice, înclinând către tabela suprastructurală orice încercare de aproximare descriptivă. Dacă în complexitatea fenomenului relațional nu se
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
rațiunii, ed. Humanitas, București, 2003, p. 110. 12 Immanuel Kant, op. cit., p. 134. 13 "[...] ceea ce căutăm este exact temeiul fundamental al posibilității autoatribuirii empirice a diverselor stări de conștiință din partea unei conștiințe în stare să-și cunoască propria identitate dincolo de determinațiile ei schimbătoare (sau constante).", P. Strawson, op. cit., p. 111. 14 P. Strawson, op. cit., p. 113. 15 Henri Ey, Conștiința, ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 51. 16 El se aseamănă oarecum cu sistemul sintetic propus de terapia jungiana, cu
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
semnificabilului se lasă văzut, dă semn că apare; ceea ce apare nu dă însă semn că este, precum orizontul unei ființe în care ființările se profilează. Se lasă văzut, adică transpare în trupul transparent al posibilității de a fi, fără nicio determinație actuală. Imaginea aceasta care se dă înțelegerii este forma pură a inaparentului, figura născândă a increatului care pune posibilitatea creației. În distanța acestei deschideri, dubla potență a lui a fi sau a nu fi se ascunde în nemanifestarea atributelor ființării
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
fi, locul îndepărtat - nelocuit - al transparenței. Nu este acesta însuși locul diafanului, al constituirii unei imagini inimaginabile care arată fără să se arate? Este chiar condiția definitorie a transparenței. Ea nu e posibilitate întemeietoare decât într-o totală evanescență a determinațiilor mundane, în dezagregarea oricărui corp - inclusiv a celui poetic - ce ecranează perspectiva: "Va trebui să moară natura ca să nască,// vor trebui să moară iepurii-n vizunie/ și să acrească mustul, ca soarele să vie/ și ca pământul iară să-nceapă
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ce e curgere și petrecere a celor lumești: Dar veche veșnicia, înconjoară din târziu.../ Nemărginitul se înstelează argintiu,/ Singură clipa fugind, rămâne vis viu". Din nou, precum întunecimea ce aripează alb, nelimitatul propune o imagine ambivalentă. Deși lipsit de orice determinație a existenței lumești și, ca atare, în imposibilitatea de a da ceva de văzut în vreo formă aparițională, nelimitatul strălucește prin sine. Nu își abandonează dimensiunea de invizibilitate ce-i e definitorie, dar o aduce la manifestare, începe să semnifice
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
-mi crește-n luminile nalte" decât imaginea stinsă "în hăul înălțării" ("o albie goală") - devine geografie interioară, relief al sufletului străbătut cu dezinvoltură, precum în poemul postum N-ai teamă 11. În noul tărâm lăuntric, situat dincolo de vămile trupului, toate determinațiile exteriorității se destramă, lăsând loc nedeterminării pure12. Într-adevăr, "în hăul lăuntricelor creșteri" se arată "pomii lăuntrici", "vremi subterane" sau un "lăuntric pisc alb de rugăciune", imaginând "un "vast labirint ascuns sub palatul frumuseții"13. La acest nivel, al lumii
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
visului etern", în "negrul afund fără de vad"28. Revelarea revelatului nu apare decât pe un fond revelator: în obscuritate, în banalitate, în sărăcie, în pustie 29. Coborârea în lumea pustiită, "în vipiile marii asceze"30, este o treptată eclipsare a determinațiilor mundane. Cel care pășește "spre golul de dedesubt"31, încolăcindu-se - cum spune poetul - "pe bezna ce duce-n adâncime"32, îndeplinește un act de expiație, reducție radicală prin care ceea ce se golește devine golul hărăzit împlinirii, pregătit să primească
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
mentis)64, fiind expresia fondului increat al sufletului: "Ce inimă domnească-mi visam!/ Doamne, atinge-te de ea, să s-aprindă, ori să n-o mai am"65. Fondul nu e fundamentul; el nu fundamentează nimic, întrucât nu e o determinație cauzală a vreunui orizont fenomenal și cu atât mai puțin a unuia sentimental (ceea ce ne-ar îndreptăți să vorbim despre un așa-zis "sentiment" al fondului, cum face Dufrenne)66; el e începutul inaparent al luminii care dă sens și
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
departele neființării unde nu mai e de văzut decât dispariția, stingerea oricărei urme de vizibil care ar mai invoca imaginea. Și totuși acolo - dincolo - ceva strălucește, se arată fără să fie văzut. Mai mult: strălucește fără să fie, în pustiul determinațiilor ființării. "În zarea drumului" totul se îndreaptă către această zare: "Roțile curg îndărăt", "pe cumpăna acelui ceas/ Din care toate sunt uitare"54. Nu e vorba de o întoarcere în timp, în locul și în clipa din care ai plecat; vederea
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
inițiatoare, o pune în ființare, aducând-o la prezență, la un a fi de față al unei existențe determinate? Dar nimic nu e de față în chipul natural, în felul de a fi al naturii; necuvânt, neființă, neputință - acestea sunt determinațiile negative ale finitului retras în infinitul departelui. O absorbție a naturii în disoluția finitudinii, evacuarea orizontului, descreșterea - cutremurătoare - până în departele de- naturat al creșterii. Acolo crește imaginea, în sfârșitul (télos) "luat drept țel și pus drept scop"97, în depărtarea
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
să fii născut", în limita eshatologică unde sfârșitul reînființează natura, renăscând omul în condiția de fiu divin. Dispunerea (Ent-stellung) de care vorbește Heidegger este aici înlocuită cu nașterea (Entstehung). În acest cuprins în care nedeterminabilul se oferă în mod liber determinațiilor, ne aflăm în misterul unde ceva e hărăzit să fie chemat și să se înfățișeze chemării, să înceapă să fie în lumina în care toate se nasc din nou. Urma fără formă și apariția deschisă în Poezia lui Petru Creția
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
desprinderea nu e rodul voinței sau al intenției unei conștiințe dornice de schimbare; ea e reflexul unui impuls venit din afară, al chemării ce "răsună" prin imaginea norilor trecători. Pe de altă parte, cum poate fi prezentul ("azi", "acum") sub determinațiile trecutului? Ce este acest cunoscut deja trecut? Raportul nostru cu deja-cunoscutul are în esența sa ceva din natura posesiei; avem ceea ce cunoaștem, iar avutul acesta este pentru noi un binecunoscut, domeniul prea-cunoscutului din care nu se poate ivi nimic nou
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Prea multă noapte] din ciclul Ceremonie despre lucruri de Al. Grigore 39: "Prea multă noapte și numai/ o singură răsuflare de aripi/ prea singur și totuși prea viu/ pentru-a împreuna frumos mâinile". Ceea ce pare să fie un exces al determinațiilor ființării e compensat contrapunctic de trăiri liminare, deficitare în orizontul existenței. Răsuflarea de aripi nu e o imagine prin sine; ea nu se configurează semnificativ decât în raport cu un corelat imaginal, profilându-se pe fundalul nopții. Ceea ce e excesiv, prin întunecarea
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
în lumina care îl întunecă. Dispare în nedeterminare, trece prin ceea ce nu este, prin nedefinibilul nelimitării 71. Pus în paranteza neafirmării, sufletul se neagă în ceea ce este, se golește de propria lumină, își împropriază non-imaginea. Închis, în semnul sferic al determinațiilor, el încă se vede, are o ființă care își interpune imaginea de sine ca ecran vizibil ce obturează transcendența invizibilului. Sfera care îl închide e semnul care îl semnifică drept prezență ce își luminează orizontul. Orizontul acesta trebuie întunecat, pus
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
în trecere, zdrențe ale sensibilului în bernă, în ruina vizibilului: ziduri uscate, flori scuturate, inimi secate 87. Ce se (mai) vede nu e decât această trecere spre neființă, închiderea într-un subiect dezafectat. Căci subiectivitate mai este, dar nu în determinațiile ipseității emergente; închis în sine, în mineitatea exfundată a pasivității, eul e evacuat, ocultat de chiar ceea ce i se ia din vedere. Nu mai are persoană, proprietate identitară; e expropriat de sine însuși, dezapropriat în lipsă: "prin ierburile arse, cu
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
sculptorii, care îndepărtează tot ce împiedică vederea clară a ceea ce-i ascuns, și care scot la iveală frumusețea cea adevărată și ascunsă prin simpla luare." (Dionisie Pseudo-Areopagitul, Teologia mistică, II). În mod analog, pictarea chipului ascuns al peisajului dezafirmă orice determinație a vizibilului care voalează, "ca să cunoaștem într-un mod neacoperit acea necunoaștere acoperită de toate cele cunoscute în toate cele existente și ca să vedem acel întuneric supranatural ascuns de toată lumina aflătoare în cele existente" (op. cit., p. 150). "Negația - comentează
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Islamului sau creștinismului ar însemna astfel imense pete albe pe harta începuturilor rațiunii, căci aceasta din urmă nu este o invenție exclusiv grecească. Pentru limpiditatea discursului critic la care aderăm, e adecvat să precizăm care sînt, în viziunea filosofiei comparatiste, determinațiile conceptului de gîndire fondatoare 2. Obsesie a sfîrșitului de secol XX, cînd lumea a intrat parcă abrupt într-o criză a temeiurilor, ceea ce s-a numit gîndire fondatoare își propunea să descrie emergența acelor mari momente fondatoare ale culturii și
Cel de-al treilea sens by Ion Dur [Corola-publishinghouse/Science/911_a_2419]
-
el însuși definea drept "cel de-al doilea nume", dincolo de cel dintîi, cel de suprafață și mai puțin propriu. Afla, altfel spus, o legitimare a cuvîntului mult mai profundă decît ne-o poate da motivația sa exterioară. Mai mult, prin determinațiile pe care le recunoaște în cuvinte, venind mai totdeauna cu greutatea lor etimologică, Noica pătrunde în subiectivitatea acestora pentru a le face tot mai vizibile și, paradoxal, tot mai încărcate de obiectivitate. E la mijloc un proces care face, doar
Cel de-al treilea sens by Ion Dur [Corola-publishinghouse/Science/911_a_2419]
-
printr-o întoarcere interioară. Timpul care se socotește, care se desparte în unități artificiale este un concept asemănător celui de spațiu. Mai mult. Aici s-a realizat un fel de asimilare a timpului la spațiu"98. Califică aici, bergsonian bineînțeles, determinațiile timpului și spațiului omogen, durata pură și eterogenă, pentru a invoca apoi succesiunea și simultaneitatea stărilor de conștiință, amintind astfel și alte trăsături din fișa caracterologică a eului fundamental de care vorbea Bergson. Îl citise, ca student, pe Bergson, îl
Cel de-al treilea sens by Ion Dur [Corola-publishinghouse/Science/911_a_2419]
-
tot este trecut, că este o istorie care a intrat în arhivă. Mecanismul analizat de Morin în 1981, chiar dacă sociologul nu putea să prevadă marile convulsii de mai tîrziu, petrecute în Estul totalitar, și-a păstrat o mare parte din determinațiile sale esențiale. Cu o existență țesută din complexități și contradicții, intelectualii oscilează între vîrfurile și marginile societății, joacă roluri de profet sau de comediant, sînt ispitiți de abstract sau de concret, sînt critici sau mitologizanți. Dincolo de excese și de un
Cel de-al treilea sens by Ion Dur [Corola-publishinghouse/Science/911_a_2419]