772 matches
-
opuse în spațiu și timp". Ethosul transmodernist constă în efortul de a le face coerente, în contra tendințelor dezintegratoare din nihilismul modernității și al postmodernității. În loc de paranoia ego-ului, metanoia tuturor eurilor. Dar deja ne reîntâlnim cu ontologia arheului, care ontologie este "dialogică", dincolo de monismele și dualismele metafizicii tradiționale. Propozițiile celei mai timpurii cugetări eminesciene sunt: "Oare eu, tu, el nu e totuna? Oare atunci nu se confundă într-unul întreg, într-un individ, când într-un Apollon, oare trecutul și prezentul, nu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
în Anglia, și-a susținut teza de doctorat chiar cu tema apropierii ecumenice între bisericile creștine 261. Au urmat istoricile deschideri, de după 1989, odată cu prima vizită a Papei într-o țară ortodoxă, găsind în Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist o deschidere dialogică transmodernă. Asemenea "sacrificii" din diverse direcții arată intrarea într-un alt universalism, cu adevărat global, acel unus animus (un singur suflet) din care se împărtășesc diversitățile individuale și colective, întotdeauna cu rest (Noica). Atrag atenția, în mod deosebit, că transmodernismul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
infinită de afectivitate. Din motive similare s-a apropiat Eminescu de cosmogonia indiană din Rig-Veda, reconstruind-o în chip original, punctul originar expansiv fiind identificabil cu dorul nemărginit, pecete a românității viziunii eminesciene. Finalmente, afectivitatea ontologică se dovedește a fi dialogică, precum în teologia Părintelui Stăniloae, dar, din anumite motive, Ștefan Lupașcu nu pare să fi avut această conștiință, în măsura în care, ca și Nietzsche, a confundat creștinismul cu o religie strict monoteistă, de felul mozaismului sau islamului, ceea ce nu se confirmă în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
numele-i de mare cuviință / și stau cu gândul, unic obelisc, / păzit de vasta albă stăruință. Înalt, ca după plânsul îndeajuns, / văd totu-n linii ample, văd alboarea, / pătrunsul inimii s-a despătruns / și mă dezleagă pentru veci ninsoarea". Unitatea dialogică a lumii-lumen răsare în imaginarul lui C. D. Zeletin chiar și în ipostaza artistului care e mai degrabă solitar decât solidar, după o altă mărturie a poetului. Ea se împlinește în orizontul misterelor lumii ca afectivitate. Pentru antologia la care
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
veritabilă capodoperă a liricii transmoderniste de dragoste. Ea pune și subtila problemă a timpului și a clipei, evocând oarecum clipa eminesciană. Clipa de iubire" eminesciană este veșnicie trează, ca și la V. Voiculescu. C. D. Zeletin o coroborează cu timpul dialogic: "ești clipa ta venind în timpul meu". Iar, pe de altă parte, clipa-transparență evocă extraordinara definiție dată timpului de Părintele Stăniloae. Reamintesc că, spre deosebire de teologia tradițională, Părintele Stăniloae nu percepe spațio-timpul ca pe o simplă pedeapsă divină, ca pe o cădere
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
gândului afectiv la C. D. Zeletin, concentrări rafinate, de mare poet, deschizător de drumuri către o nouă paradigmă poetică. Dialogul său cu Dumnezeu, pe care arareori îl numește, este atât de interiorizat, încât se poate vorbi, oximoronic, de o solitudine dialogică. Altminteri, o poezie se intitulează Geniul solitudinii, care "geniu" se vădește, diafan ironic, puternic prin... descreștere: "Iar geniul solitudinii descrește / din sunet și-n lumină se arată: / un solz luxat pe trupul unui pește". Unda de umor se strecoară și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pe Blake să formuleze concluzia inevitabilă: "A Poet a Painter a Musician an Architect: the Mân / Or Woman who is not one of these is not a Christian" (E: 274)137. În toate aceste exemple selectate, Blake face apologia comuniunii dialogice dintre antropic și divin prin medierea religiei. Ideea că Biblia este un mijlocitor al contemplației se regăsește și în poezia lui Friedrich Hölderlin. În Patmos, apare același scenariu blakean al oamenilor înnobilați de codul sacru, care acționează deopotrivă că stimulator
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
blakeană pentru reificări retorice este reiterata magistral în acest fragment liric dens, deoarece locul magic sus-menționat se presupune a fi creat de acțiunea conjugata a cuvintelor inspirate rostite de oamenii din Eternitate, fapt care-i conferă și un atribut distinct dialogic: "And it is thus Created. Lo the Eternal Great Humanity / To whom be Glory & Dominion Evermore Amen / Walks among all his awful Family seen în every face / Aș the breath of the Almighty. such are the words of mân to
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
să mediteze și asupra unor probleme cu totul diferite) prin ceea ce va deveni poate opera sa cea mai cunoscută, Confesiunile. Din punct de vedere al formei literare, Confesiunile se prezintă ca un dialog fără interlocutor, în care apare însă expresia dialogică adresată lui Dumnezeu „Tu știi acest lucru!”, atît de frecvent repetată încît capătă o puternică semnificație; opera nu poate fi însă considerată un dialog cum sînt cele din perioada de la Cassiciacum. E greu de încadrat într-un gen literar precis
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
diferită de cea a scrierii precedente, pare posterioară. în introducere, autorul declară că analizează pasajele din Pentateuh pe care nu le luase în considerare sau pe care nu le comentase suficient în închinarea. De această dată a renunțat la forma dialogică (însă lui Palladius îi este dedicată partea referitoare la Ieșirea) și a dispus materialul după ordinea din Biblie, consacrînd diferitelor cărți ale Pentateuhului un spațiu redus progresiv: după repartizarea de aici, șapte cărți pentru Facere, trei pentru Ieșire (Exod) și
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Migne; despre aceasta cf. infra), prezentat aici ca un bărbat în vîrstă și friguros. Totuși, încă din prolog, apare precizarea că, în text, interlocutorii vor fi indicați schematic cu A și B. Tot în prolog este motivată și alegerea genului dialogic: „...din cauza subtilității extreme a chestiunilor, pentru ca prin întrebări și răspunsuri propoziția în discuție să fie permanent construită și distrusă într-o manieră concisă”. Primul dialog pornește de la Crezul niceean pentru a explica și a apăra termenul homousios, respingînd în schimb
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
care acestea din urmă apar. Regulile lingvistice și vorbirea cotidiană facilitează existența unei chintesențe formale, care se revitalizează la fiecare schimbare de vor-bitor, și spații de expresie și de reînsușire a sensului. Constrîn-gerile universurilor de cunoaștere a societății sînt aici dialogic detaliate, reprelucrate, deformate și explorate (cf. P. Bourdieu, Ce que parler veut dire: l'économie des échanges linguistiques, Paris, Fayard, 1982). Nu există, desigur, o disociere profundă între cogniții (categorii, scheme, scripte, prototipuri, atribuiri...), pregnanța dimensiunii colective și discurs (gramatica
by Jean-Marie Seca [Corola-publishinghouse/Science/1041_a_2549]
-
pas asupra naturii reale a conflictului dintre om și divinitate. În consecință, tragicul și melodramaticul nu reprezintă niște categorii dramatice aflate în antinomie (cum crede Smith), ci niște modalități complementare de construcție a dramei moderne, abia aceasta având o dimensiune dialogică și personaje complexe, cu psihologii hieroglifice 64. Pe scurt, în teatrul modern, după cum am anticipat, tragicul definește o perspectivă a lecturii și a contemplației (trezind spiritul analitic, ambiția cunoașterii de sine), în timp ce melodramaticul reflectă o perspectivă a trăirii directe, nemediate
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
de tinerețe dedicate teatrului grec criticul părea să fie mult mai tolerant, câtă vreme, în ciuda profesiunii de credință impresioniste, găsea cu cale să atribuie emoțiilor estetice (psihologic vorbind, cu nimic superioare celorlalte "emoții") o funcționalitate psiho-morală, determinată de caracterul fundamental dialogic al dramei. În plus, dialogismul se vedea confirmat în ideea atât de dragă romanticilor că omul își poate exprima nestingherit libertatea interioară; altminteri, când forma artistică mutilează omul, transformându-l într-o ființă fără libertate, deși emoția estetică e de
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
trăiască dragostea ca pe o formă de elevație, în maniera unui spectacol sublim și ridicol deopotrivă (de unde și "comedia" semnalată în titlu). De aceea, dacă forma epicului e dictată de psihologia personajului, narațiunea va păstra mereu, în roman, acest aspect "dialogic", în spiritul naturii scindate a personalității "eroului" lovinescian, cum și al confruntării dramatice cu alteritatea feminină (bărbatul se raportează obstinat la trecut, pe când femeia se agață doar de prezent), pe fondul unui simbolism ambivalent, circumscris de leitmotivul oglinzii. Sub semnul
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
creat, se producea o confuzie periculoasă nu numai în rândul credincioșilor ortodocși români, la nivelul modalității de percepție a spiritului Ortodoxiei, dar și în rândul lumii creștine, consecințele directe ale acestei practici patriarhale fiind, practic, incalculabile, mai ales în contextul dialogic dintre Ortodoxie și Catolicism 16. Simbolistica gestului patriarhal, prin arborarea mănușilor roșii, nu presupune numai mărturisirea indelebilă a inferiorității Ortodoxiei, ci și o schimonosire a Apusului catolic, unde astfel de însemne au o semnificație precisă, "peste care nu se poate
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
un mormânt al sufletului și esențialism care viza o reducție a corporalului la stadiul biologic, într-o manieră mai mult sau mai puțin explicită. Este vorba de o formă sui generis a trupului sfințit care poate intra într-o relație dialogică cu Divinitatea. De fapt, întreaga Tradiție subliniază importanța creării unui astfel de trup - prin practica isihastă a rugăciunii minții și a inimii - care să relaționeze cu Puterea divină, în vederea desăvârșirii și atingerii treptelor de sfințenie. Revoluția spirituală trebuie să plece
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
face fără ajutorul Duhului Sfânt. Ea este a doua treaptă a urcușului duhovnicesc"4. Puterea soteriologică a rugăciunii inimii și a minții revelată de Sfântul Maxim Mărturisitorul 5 apare și în gândirea lui Evagrie Ponticul, în sensul stabilirii unui mediu dialogic autentic cu Divinitatea, rugăciune ipostaziată drept urcușul minții spre Dumnezeu 6 Mântuitorul Iisus Hristos, vorbind prin pilde despre Împărăția Cerurilor, o aseamănă cu o comoară ascunsă în țarină pe care, găsind-o un om, a ascuns-o, și de bucuria
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
revelarea unor virtuți creștine: cinstea, onoarea, dragostea, curățenia, dreptatea și, de ce nu, Adevărul majusculat, fundamente indiscutabile ale refacerii spirituale individuale și colective. Cât timp omul va fi conștient de faptul că miza existenței sale este sotiria sau sympathia colectivă, mântuirea, dialogicul dintre Creator și creatură va funcționa în sensul acelei revoluții spirituale individuale. Revoluția spirituală reprezintă oportunitatea de refacere a unei națiuni distruse de o doctrină ateistă, precum și asigurarea permanenței esenței ontologice în contact cu Transcendența, a mijlocirii relației dintre scara
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
precum: Pr. Arsenie Boca, Pr. Ilie Cleopa, Pr. Ilarion Argatu, Pr. Sofian Boghiu, Pr. Paisie Olaru, Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Justin Pârvu și mulți alții, au întreținut flacăra vie a credinței ortodoxe și care, prin practica lor isihastă, au conferit dialogicului, la un mod teandric, valoarea supremă a conlucrării harice dintre Dumnezeu și om. La nivelul discursului subversiv, de factură elitistă, se cuvine să amintim și cazul filosofului Constantin Noica care, în buna tradiție a Maestrului său, Nae Ionescu, a creat
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
ca "entitate nepieritoare" care se regăsește în comuniune cu divinitatea. Lucrarea Scrisori către fiii mei duhovnicești (Constanța, Sfânta Mănăstire Dervent, 2001) a Părintelui Arhimandrit Arsenie Papacioc, o figură de excepție a monahismului românesc, constituie un îndreptar creștin fundamental în ceea ce privește relația dialogică dintre călugăr și fiul duhovnicesc. Se spune că cea mai scurtă scrisoare de tipul "eo, - i" ar aparține unor filosofi. Epistolele "Părintelui de la Marea Neagră", cum este denumit Părintele Arsenie Papacioc, transgresează limitele comunicării laconice a celor doi filosofi care au
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
unde M. extrage trăsăturile definitorii ale obiectului din textele programatice ale poeților. Deși cartea se află în bună măsură în siajul lui Hugo Friedrich, eseistul aduce o serie de corecții semnificative, referitoare la importanța poeziei americane în definirea paradigmei, caracterul dialogic al poeziei și importanța referentului în raport cu textul. De asemenea, de reținut sunt sistematizarea formelor eului liric în poezia modernă și utilizarea modelului epistemologic al lui Th. Kuhn în explicarea „revoluțiilor” poetice. Refuzând să vadă în lirica modernă un fenomen încheiat
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288331_a_289660]
-
este potrivită pentru specialiștii care nu se simt deranjați prea tare de ambiguitate. Aceștia ar trebui să poată ajunge la niște concluzii interpretative- și să le modifice, dacă este cazul, la fiecare nouă lectură. Lucrul cu materialele narative presupune ascultarea dialogică (Bakhtin, 1981) a cel puțin trei voci: vocea naratorului, așa cum o reprezintă banda sau textul; cadrul teoretic care furnizează conceptele și instrumentele necesare interpretării; monitorizarea reflexivă a actului lecturii și interpretării, care înseamnă perfecta conștientizare a procesului decizional de inferare
[Corola-publishinghouse/Science/1883_a_3208]
-
orientări, adăugând diferențele individuale dintre intervievatoare, precum și dintre povestitori, ce au generat un tip unic de interacțiune în fiecare diadă, protocoalele de interviu au variat foarte mult. Unele erau monologice și aveau carezultat o narațiune aproape neîntreruptă. Altele erau mai dialogice, având secțiuni întregi de tip întrebare-răspuns7. Unele intervievatoare au urmărit exact cele patru subiecte în fiecare capitol al vieții, în vreme ce altele s-au lăsat purtate de firul narativ al povestitorului. Astfel de variații sunt de așteptat ori de câte ori cercetătorul optează pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1883_a_3208]
-
calitățile formale ale discursului. Din acest motiv, am ales să mă concentrez mai cu seamă asupra acelor secvențe care erau relatate înainte de intervenția intervievatoarelor în conversație, fie ca să-și exprime acordul, fie ca să ceară mai multe detalii. Am eliminat influențele dialogice din analiză, în măsura posibilităților. Ar trebui, de asemenea,notat faptul că impactul comunicării nonverbale nu a putut fi evaluat. O altă problemă a reprezentat-o calitatea transcrierilor. Așa cum s-a menționat deja în capitolul 3, tipuri diferite de analiză
[Corola-publishinghouse/Science/1883_a_3208]