586 matches
-
de către regele Ungariei, Ladislau al IV-lea Cumanul (1272-1290), prin care restituie episcopiei Transilvaniei dijmele din comitatul Ugocea. În acest act, Paul - parohul decan de Apold, canonic de Alba - trebuia să depună mărturie împotriva comitelui de Ugocea, Kopoz, care uzurpase dijmele episcopale din comitat fără niciun drept. În 1289, regele emite un act prin care se retituie unele moșii episcopiei Transilvaniei. Actul este redactat la Apoldya Inferior la 1 septembrie 1289. În 1291 apare în documente "Opold superiori" cu ocazia vânzării
Apoldu de Jos, Sibiu () [Corola-website/Science/299829_a_301158]
-
un sistem de semnalizare. Prima atestare documentară a localității a fost în anul 1669. Pe 30 iulie 1734, Nicolae Mavrocordat scrie carte lui Mazarachi biv-jitnicier Pârcălab de Chișinău să dea înapoi lui Pavăl de la Pașcani pâinea ce a luat-o dijmă de pe moșia lui Chirca peste Bîc. Chirca-denumirea moșiei vine de la rusescul кирка,кирочка,мотыга. Pământul unde este așezat satul Chirca a aparținut mănăstirii Căpriana, care avea sediul la Iași. Această moșie a fost arendată de Vasile Scrupovschi (poleac). Primul locuitor
Chirca, Anenii Noi () [Corola-website/Science/305129_a_306458]
-
turnul din epoca modernă. este monument istoric, . Sub zidurile actualei biserici se află fundațiile lăcașului de cult ridicat de primii coloniști sași. Cel dintâi paroh atestat documentar a fost "Johannis plebanus de Bystricia" care figurează în registrele de evidență ale dijmelor papale pe anii 1332-1333. Prosperitatea economică datorată unei activități meșteșugărești și comerciale tot mai active, precum și înlesnirile majore acordate bistrițenilor de către regina Elisabeta, mama împăratului Sigismund de Luxemburg, au încurajat cetățenii să înalțe o nouă biserică. Zidirea noii biserici, în
Biserica Evanghelică din Bistrița () [Corola-website/Science/302453_a_303782]
-
vii. Satul fusese dăruit Mănăstirii Frumoasă de un oarecare Ceacaru, care-l cumpărase de la Mănăstirea Galata. La 3 iulie 1632 satul era din nou în stăpânirea Mănăstirii Galata. La această dată, domnitorul Alexandu Ilias împuternicește pe călugării mănăstirii să strângă dijma din satul Sivita de la „cine va hi avut acolo, den pâine și den fan și den peste din bălti și den vii și den grădini” Se pare ca stăpânirea Mănăstirii Galata asupra satului nu a mai fost tulburata, căci domnitorul
Șivița, Galați () [Corola-website/Science/301224_a_302553]
-
fan și den peste din bălti și den vii și den grădini” Se pare ca stăpânirea Mănăstirii Galata asupra satului nu a mai fost tulburata, căci domnitorul Ilias Alexandru întărește egumenului acestei mănăstiri să stăpânească satul Sivita și să ia dijma „din zece”, „din pâine, fan, vii, bați de pește, și din tot venitul ce va fi „. Stăpânire confirmată și mult mai târziu de domnitorul Mihai Racoviță la 13 august 1724 după ce s-au judecat cu călugării de la Mănăstirea Sfântă Vineri
Șivița, Galați () [Corola-website/Science/301224_a_302553]
-
obligați să prăsească de 2 ori pe an 12 prăjini păpușoi după care să-i taie și să-i ducă la depozit. Totodată erau obligați să plătească cîte 5 copeici de argint pentru pășunatul de fiecare oaie și să dea dijma de fiecare familie cîte 2 găini. Aceste 138 deseatine erau divizate în 23 sectoare. Astfel în baza instrucțiunii din 14 07. 1868 fiecărui țăran i să dat cîte 9 desitine și 1200 stîngini. Nădelul țăranilor săteni este amplasat într-un
Cucuieții Vechi, Rîșcani () [Corola-website/Science/305240_a_306569]
-
apărarea marginilor feudei de la Lotru, Turnu Roșu și Tălmaciu. Pe lângă obligațiile militare, racovicenii erau obligați și la plata diferitelor taxe, atât față de oficialitățile locale sau superioare cât și față de cele bisericești. Principalele taxe erau contribuțiile în bani plătite Cetății Sibiului, "dijma", care consta din: cereale, oi, furaje, miere etc. și așa zise-le "taxe „naturale”", oferite diferiților stăpâni cu prilejul sărbătorilor religioase, compuse din: lemne de foc, fructe, unt, păsări, pește etc. Astfel, racovicenii din „partea scăunală”, anterior anului 1700, erau
Istoria comunei Racovița () [Corola-website/Science/309473_a_310802]
-
de tristă meditație. În fapt, Luchian a redat aici o situație tragică a țărănimii exploatate și dă în mod artistic glas unui strigăt de revoltă ce pare a izbucni din pieptul lor. Ștefan Luchian a mai pictat lucrări similare ca "Dijma în Moldova", "Muncitori" și „"După muncă, spre casă"”. În cel din urmă tablou de dimensiuni mici, pictând figurile muncitorilor, Luchian a subliniat oboseala oamenilor după o zi de muncă grea și a pus în evidență caracterul sălbatic al exploatării. În
Ștefan Luchian () [Corola-website/Science/297807_a_299136]
-
principii calvini, Gabriel Bethlen, care aveau posesiuni în Racovița, precum și cei doi Rakoczi: Gheorghe I și Gheorghe al II-lea, trec din nou biserica din aceste ținuturi românești sub jurisdicția superintendentului calvin, scutind preoții români care dădeau ascultare acestuia, de dijme și robotă. Primul document cunoscut privind viața religioasă a racovicenilor este diploma dată de către principele Gheorghe Rákóczi I din 8 iulie 1647, prin care acesta numește pe popa Ion Pop din Țichindeal ca protopop peste 17 sate din jurul Sibiului, printre
Religia în Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/310709_a_312038]
-
Dragomirna de domnitorul Gheorghe Ștefan (1653-1658). Prima atestare a satului Mihoveni provine dintr-un document din 7 septembrie 1756 prin care domnitorul Constantin Racoviță întărește Mănăstirii Pătrăuți redobândirea dreptului de a stăpâni și ține moșia Mivoveni și de a lua dijmă din grâne, din fân și grădini precum și de la 50 de stupi. Satul Mihoveni își are numele de la familia răzeșului Sandu Mihovan din Iacobeni. În unele documente satul apare sub denumirea de Mivoveni. Ca urmare a conflictelor existente cu privire la denumirea localității
Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Mihoveni () [Corola-website/Science/323293_a_324622]
-
și moșierul din localitate, Postolache Cîrstea. După doi ani, cînd grosul armatei lui Rumeanțev se deplasa în sudul Basarabiei, 48 de familii de țărani s-au întors din Codru la vatra lor din Biliceni, 44 au fost impuse să plătească dijmă, scădere făcîndu-se numai pentru preot, dascăl și 2 văduve bătrîne. Postelnicul Ioan Cuza, spre sfârșitul vieții sale lasă prin testament partea sa de moșie din Biliceni soției Ancuța și fiicei Ileana. Dar, din documentele ce au urmat la 15 octombrie
Bilicenii Vechi, Sîngerei () [Corola-website/Science/305202_a_306531]
-
și au cerut înființarea și recunoașterea unei stări proprii, care să se numească Universitas Hungarorum et Valachorum. Cauza principală a răscoalei a constituit-o nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moșie pe alta, a dreptului de moștenire a iobagului, și dijma episcopală. O consecință a revoltei țărănești a fost semnarea actului constitutiv al uniunii între marea nobilime, cler, orășenii sași și răzeșii secui Unio Trium Nationum. Un impact masiv asupra societății transilvănene l-a avut și răscoala țărănească în Regatul Ungariei
Transilvania () [Corola-website/Science/296636_a_297965]
-
ar fi trebuit scutiți de plata impozitului funciar și a capitației. Realitatea a fost alta. Numai puțini convertiți au reușit să obțină dreptul de a plăti în locul haraciului doar a zecea parte din recolta obținută de pe un anumit teren (adică dijma - ‘ușr). Scutirea în totalitate ar fi avut urmări catastrofale pentru califatul arab. Totodată, noii convertiți nu au beneficiat nici de statutul social al cuceritorilor arabi. Totuși, "mawali" nu au fost trecuți de către Umar (al doilea calif arab) pe listele celor
Mawālá () [Corola-website/Science/329407_a_330736]
-
și 20 care de paie suma totala a datoriilor din anul următor ridicându-se la 1458,47 florini. „Partea iobăgită” a plătit și ea în 1748 impozite totale de 420,72 florini iar în 1749 de 290,196 florini. În ce privește "dijma", în 1721 ea s-a perceput în florini, respectiv 100 florini, pentru ca în 1764 aceasta să fie ridicată la suma de 200 florini. Creșteri simțitoare a cunoscut și dijma la oi. De unde în 1721 se percepea două oi cu miei
Comuna Racovița în Evul Mediu () [Corola-website/Science/311047_a_312376]
-
420,72 florini iar în 1749 de 290,196 florini. În ce privește "dijma", în 1721 ea s-a perceput în florini, respectiv 100 florini, pentru ca în 1764 aceasta să fie ridicată la suma de 200 florini. Creșteri simțitoare a cunoscut și dijma la oi. De unde în 1721 se percepea două oi cu miei și doi berbeci de un an la suta de oi, în 1763 la 10 oi cu lapte se lua deja un miel și la 20 de oi cu lapte
Comuna Racovița în Evul Mediu () [Corola-website/Science/311047_a_312376]
-
se lua deja un miel și la 20 de oi cu lapte - o oaie și un miel. Progresul spolierii este mai mult decât evident, în perioada 1758 - 1763 consemnându-se că numai locuitorii din „partea scăunală” a satului au plătit dijme în valoare de 1300 florini, echivalentul a 130 boi sau a 1300 de oi. Cu excepția sezonului principalelor munci agricole, perioadă în care iobagii erau obligați să lucreze pe domeniul feudal atât timp cât era nevoie, în celelalte perioade ale anului ei "roboteau
Comuna Racovița în Evul Mediu () [Corola-website/Science/311047_a_312376]
-
să se organizeze, având în frunte pe Hagi Dumitru Grecu, Gheorghe Simigiul și Stance Cavaful. Cu toate că se poruncește arestarea acestora și se amenință cu intervenția polcovnicului Berdeaev, în iulie 1809 împotrivirea devine generală, orășenii refuzând în masă să mai dea dijmă, să presteze clacă, trecând din nou la vânzarea vinului și a rachiului, trimițând și o jalbă la Iași, guvernatorului rus. La cererea disperată a lui Costache Caradja, în august 1809, împreună cu mumbașirul Efstratie, sînt trimiși un ofițer și câțiva soldați
Istoria Ploieștiului () [Corola-website/Science/310298_a_311627]
-
celelalte aparțineau culturii situate între Olt și limesul transalutanus, ce aparținuse provinciei Dacia Malvensis după secolul III. Dacii din vestul Munteniei erau incluși printre locuitorii autohtoni ai Daciei Române, locuind în teritoriul militar al castrelor și fiind obligați să plătească dijma și să presteze corvezi pentru garnizoanele române de pe limes. Dacii au suferit pierderi semnificative în urmă războaielor. Eutropius a susținut că Dacia a fost secătuita de bărbați. În realitate, majoritatea populației dacice continuă să trăiască sub stăpânire română. Este cunoscută
Dacia romană () [Corola-website/Science/296675_a_298004]
-
Hotarel atestat documentar în anul 1527-1528; Satul Seghiste atestat documentar în anul 1503; Satul Sîrbesti atestat documentar în anul 1592; Satul Susțiu atestat documentar în anul 1588. Tradiții, obiceiuri, meșteșuguri Sarcinile feudale ale supușilor sunt în linii mari: censul, daturi, dijme și slujbe. Censul se plătea în bani și era de 17 dinari pe cap de familie, satele care lucrau la topitoriile de fier și de arama sunt scutite, compensându-l cu munca pe care o fac. Satele repartizate pentru munca
Lunca, Bihor () [Corola-website/Science/300857_a_302186]
-
lucrau la topitoriile de fier și de arama sunt scutite, compensându-l cu munca pe care o fac. Satele repartizate pentru munca în topitorii erau Susțiu, Briheni și Sîrbesti. Daturile se făceau cu ocazia diferitelor sărbători, de Paști, de Crăciun. Dijma era percepută pentru stupi (1 din 10), pentru oi și porci (un porc din turmă). Obligațiile de lucru erau: secerat, cosit și caratul lemnelor. Cei din satele Briheni, Susțiu, Sîrbesti și cătunul Ursești, au obligații de a căra săptămânal cărbuni
Lunca, Bihor () [Corola-website/Science/300857_a_302186]
-
Șmig (germ. "Schmiegen", mag. "Somogyom") este menționat în forma "possesio Sumugun" (1317), "terra seu possesio Symyg "(1325), "Sumugy" (1352)[1], "possesio Sumugyon" (1389) "Somog" (1392), "Somogu" (1395)[2], "Somogyon" (1587-1589 - în "Adatok a dezsma fejedelemségkori adminisztráción jahóz - Date cu privire la administrarea dijmelor pe timpul principatului", Cluj, 1945), "Smig" (1733 - în conscriptia Klein), "Somogyon" (1760-1762 - în conscripția Buccow), "Smiegen" (1850 - în "Statistica Transilvaniei din" "1830 și 1850"), "Somogyom", "Schmiegen", "Smig" (1854 - în "Buletinul Guberniului Provinciale pentru Marele Principat Transilvania"). Așezarea era numită de sași
Șmig, Sibiu () [Corola-website/Science/301743_a_303072]
-
Jebel este o comună în județul Timiș, Banat, România, formată numai din satul de reședință cu același nume. Localitatea Jebel a fost atestata documentar, pentru prima dată în 1334, în evidențele de dijma papală din 1332 - 1337, fiind amintită sub numele de Zephel. În anul 1425 localitatea a primit dreptul de a organiza bâlciuri,iar pe apa Timișului au existat mai multe mori. Tot atunci, apare in documente atestat un castel construit în
Comuna Jebel, Timiș () [Corola-website/Science/301372_a_302701]
-
banal, cu dimensiuni impresionante, și distrus la sfârșitul secolului al XIX-lea, ocupa o mare parte din acareturi, care se împreunau cu enorma poartă de intrare. Acolo veneau toți podgorenii din sat pentru a-și tescui strugurii, abația percepând o dijmă din vin.. Aceste hambare și remize erau umplute cu putinele, butii, butoaie mari și sticle. Viile de la Juvigny erau de departe cele mai importante din întreaga regiune, iar cele ale abației ocupau cea mai mare parte din coasta abruptă expusă
Abația Juvigny () [Corola-website/Science/335612_a_336941]
-
rangului săi, marele logofăt purta la gât un colan cu lanț de aur și în mână un toiag aurit. La început, el avea sub oblăduire Cetatea Albă, dar după ocuparea acesteia de turci (1484) i s-a dat ca venit dijma statornicită pentru Ținutul Cernăuților.
Mare logofăt () [Corola-website/Science/323770_a_325099]
-
cinci este o cifră a integralității ritualurilor, a cercurilor complete: "În Islam, unde i se manifestă o adevărata predilecție, cinci este o cifră fastă: pentagrama celor cinci simțuri și a căsătoriei. Cinci este numărul orelor de rugăciune, al bunurilor hărăzite dijmei, al elementelor din hajj (și al zilelor petrecute pe Arafat), al felurilor de post, al motivelor pentru care se face abluțiunea, al dispenselor pentru ziua de vineri. Tot aici întâlnim cea de-a cincea parte din comori sau din pradă
Hamsa () [Corola-website/Science/329026_a_330355]