298 matches
-
dintr-un mușuroi/ lehamitea e ca o târfă mimând un scâncet de rușine - / mi-s mie însumi tren de marfă”. Particularitatea e că „figura” poetului se reține mai acut decât aceea a poeziei. Poza de poet, în sensul unei anumite discursivități combinatorice, pare mai percutantă decât poezia în sine. Scrierea principală a lui S. e ciclul de poeme Către Sing, răsfirat, începând din 1995, de-a lungul mai multor volume. Aici autorul apare ca un elegiac cu manifestare epistolară. Textele întocmesc
SFARLEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289656_a_290985]
-
generației ’80, Ș. se manifestă liric discret, dar inconfundabil, cu „o mare forță de erupere în metaforele ei condensate până la temperatura critică” (Emilian Galaicu-Păun). Poeziile din reviste sau din placheta O săptămână de poeme nescrise păstrează tendința spre joc și discursivitate, dar însoțind-o de o deschidere spre comunicare și de un tușeu emotiv personal. Tot atât de individualizat este și demersul critic din Jocurile alterității (2002), unde Ș. asociază unor procedee actuale și la modă de abordare a textului - critica arhetipală, hermeneutica
SLEAHTIŢCHI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289721_a_291050]
-
drumuri”, încearcă să transmită starea de încordare și deziluzie ce însoțește o existență aflată într-un veșnic provizorat. Fiul risipitor și Turnul Babel pe Main (1995) prezintă trăsături ce vor deveni o constantă a poeziei sale. Retorica poemelor este colocvială, discursivitatea lor favorizând receptarea, fără a exclude tensiunea mesajului. Texte ample din Fiul risipitor dezvăluie gravitatea rostirii și o înclinație spre filosofare, fiind totodată semnul „ieșirii” din spațiul natal și al migrării către alte meleaguri. Turnul Babel pe Main sintetizează poetic
VASILACHE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290444_a_291773]
-
de impulsuri contradictorii ale sufletului îndrăgostit, surprins cu naturalețe în Adevărata iubire, timbrul aproape folcloric al laudei iubirii în Călătoria sau în Despărțirea (Cântec românesc), gingășia unor imagini din Zâna de plăcut, La espresia fisionomiei unei fetițe, Măsura gurei. Față de discursivitatea din La Amor sau din Iubirea-n veci, pline de generalități plate, invocarea gesturilor, notația neatenuată a senzației aduc o sevă lirică mai bogată în Minutul îndumnezeit: „Acum suflet iau/ Acum al vieții beau/Nespus ceresc nectar;/ Când rodii c-
VACARESCU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290398_a_291727]
-
crezi”. Odată cu ideile despre poezie V. își schimbă și modul de a poetiza. Din (oarecum) reportericească, în orice caz vizualizantă, lirica lui devine discursivă: încă din poemele românești de după Incantații prodigiosul imagist începuse să-și dezartificializeze versurile, iar propensiunea spre discursivitate se profilase mai înainte, în Ulise. Evident, discursul asumat implică structurarea, și din ce în ce mai hotărât poetul își strânge nebuloasele de imagini în jurul câte unei emoții dominante, Petre Schlemihl fiind, din această perspectivă, piatra de hotar între producția românească și cea în
VORONCA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290646_a_291975]
-
și Ion Minulescu. Dorința lepădării de materie, a desprinderii de lut, a înălțării spre azurul spiritului constituie matca întregii sale poezii, ceea ce este sugerat, între altele, și de utilizarea insistentă a simbolurilor și metaforei zborului. Versul relevă însă, nu o dată, discursivități și o exaltare imagistică artificioasă. Călătoria la unul din leagănele civilizației îi descoperă lumi fabuloase, devenind prilej de confruntare cu sine însuși și sursă pentru o lirică a descripției reflexive, ca în Peregrin la Ninive (1988). O chemare specială către
POPESCU-10. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288931_a_290260]
-
glas din pământ,/ Mă cheamă mormintele, fagii;/ Mă dor anii pribegi, m-apleacă desagii./ Aș vrea să mă-ntorc cu iuțeală de vânt”. Întregul poem, conceput ca o rugă într-o biserică a Bucovinei dintotdeauna, se încheie aproape apoteotic, dincolo de discursivitatea în care alunecă pe alocuri glasul liric: „Și curând vor vedea vânzătorii de Ialte,/ Caiafa cu vițelul de aur și comisarul ateu,/ Cum se ridică din morți neamul meu;/ Spre-altarul Tău, din lumi mai înalte,/ Cum coboară majestos Dumnezeu...”. Ultima
POSTEUCA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288985_a_290314]
-
jertfă și renaștere spirituală, cosmicul se transformă din peisaj în rost, în destin stelar al ființei, moartea e doar adormire. Poetul damnat pare că se transformă chiar în cântec, tinde spre reculegere și meditație, ceea ce îl determină să renunțe la discursivitatea narativă și la descriptivismul melodic al începuturilor. În marea și-n mormintele din noi reprezintă, probabil, cea mai semnificativă carte de cântece ale lui P. Romanul Băiatul drumului (2000) ilustrează altă dimensiune, cea narativă, ce se lăsa întrevăzută pe alocuri
POSTEUCA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288985_a_290314]
-
situații prozaice sens alegoric, dimensiuni de parabolă, proiectează faptul istoric, ca și pe cel biografic anonim, în mit, plonjează frecvent în fantastic. În aspectul construcției și în genere al teatralității, unele piese sunt excesiv de stufoase, prolixe, diluate, grevate de o discursivitate superfluă, stridente chiar în raport cu cele mai anticlasice structuri. Dar tot ceea ce e de natură să contrarieze norme și gusturi, tot ce solicită cititorului și spectatorului eforturi de percepere se legitimează, în intenție cel puțin, prin demersul care problematizează. Căci invarianta
POPESCU-8. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288929_a_290258]
-
se destramă timpul meu, / și cerul parcă pregătește / definitivul meu amurg.” Celălalt filon al inspirației poetice al lui M. este ludic și ironic: intelectual de mare cultură, scriitorul ilustrează și orientarea modernistă care își propune deliricizarea poeziei prin prozaism și discursivitate și în care inventarele de tot felul se constituie într-o textură cu reflexe jucăușe: „Închis între patru pereți, / robinsonez, / mă descopăr pe mine însumi / cu uimirea exploratorului naiv / care căutând drumul spre Indii / s-a pomenit în America, / și-
MORARIU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288241_a_289570]
-
țintind către tipologia clasică a modelelor, se aliază cu înverșunarea polemică. De unde naturalismul în limbaj, invectivele, mulțimea detaliilor ce individualizează și dau tablourilor autenticitate, culoare locală. Verva imprimă „caracterelor” mișcare, transformându-le în mici scenete (Defăimătorul). Obositoare lungimi, ca și discursivitatea nu au putut fi totuși evitate. Prefața volumului e o virulentă critică, în spirit iluminist, a societății timpului. Poema Plângerea și tânguirea Valahiei asupra nemulțemirii streinilor ce au derăpănat-o, apărută în 1825, la Buda, fără semnătură (ceea ce a dat naștere
MUMULEANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288275_a_289604]
-
să se mai erijeze în răzbunătorul lumii, să se considere purtătorul de cuvânt al unei generații, M. începe aventura căutării de sine, continuată, în alt plan, prin versurile din Până la Iov (1970). Acum el ambiționează sondarea universului mitic, ancestral, abandonând discursivitatea tumultuoasă și exaltată în favoarea unei concizii aproape ermetice. Autenticitatea liricii sale nu constă în muzicalitate, ci în neliniștile și incertitudinile ce îi cenzurează fiecare avânt. Respins de cuvânt („Cuvântul niciodată nu m-a iubit supus”), poetul are intuiția de a
MUNŢIU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288303_a_289632]
-
Convorbiri literare”, „Adevărul literar și artistic”, „Dorul” (Danemarca) ș.a. Un imperceptibil miros de Socrate cuprinde poeme eclectice ca formulă și tematică, dominate de tema socială (mizeria României) și de tema memoriei (copilăria, exilul). Tonalitatea de multe ori personală, subiectivitatea nedecantată, discursivitatea trădează natura lor autobiografică (recunoscută în ultimul poem, Sunt un lup: „urletele mele lungi, neliterare”). „Literară” devine P. în poemele mai scurte și fără pretenții filosofarde, atunci când asprimea, duritatea unor imagini aproape că explodează dintr-un aparent cotidian evocator. Al
PEDVIS. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288746_a_290075]
-
o „carte neagră”, a disperărilor asumate și denunțate care, prin repetare, devin „un mecanism orb”. Nu poate fi ignorată, totuși, falsitatea unor „tirade”, un playback pe muzica disperărilor de odinioară. Uneori poeta este foarte personală, pentru a cădea apoi în discursivitate, preluând locuri comune sau maniere străine, mai ales din poezia lui Tudor Arghezi, Nichita Stănescu sau G. Bacovia. SCRIERI: Un imperceptibil miros de Socrate, București, 1997; Tirada de pe Muntele Placid - The Mount Placid Tirade, ed. bilingvă, pref. Nina Cassian, București
PEDVIS. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288746_a_290075]
-
acum/ ninge./ Poți numi această liniște fericire./ Poți numi această lumină?” (Anii ’80). Aceste procedee, ce caracterizează gruparea brașoveană „mașcriistă”, se grefează la O. pe un orfism histrionic prelucrat după tiparele unui baladesc de sorginte romantic-barbiană, eufemizat prin metrică și discursivitate: „Hai! Cântă odată, hoinarule zănatec!/ Potrivește-ți glasul. Găsește cuvântul. Să-mi întorci/ iubirea, să îmi dai puterea șarpelui lunatec,/ De ce nu cânți tu, menestrel? Dulce să cânți și-ncet,/ doar pentru mine. Hai, nu cânți? De ce nu ai lăuta
OPREA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288550_a_289879]
-
postum. Poet minor, însă caracteristic pentru simbolismul grupului de la „Vieața nouă”, fiind - opinează D. Micu - „acela care a ținut să-și racordeze cât mai exact inspirația directivelor ideologice ale revistei”, P. a dat o poezie „de concepție”, marcată de retorism, discursivitate, exces de abstracțiuni și intelectualizare, așadar lipsită de lirism convingător, într-un „travesti” simbolist, cum remarca E. Lovinescu: „Travestiul simbolist constă, în afară de un verslibrism frenetic, într-un oarecare exotism de expresie”. Atributele de modernitate constau totuși în recursul la versul
PARASCHIVESCU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288690_a_290019]
-
debut publicarea unui grupaj de poezii la „Echinox”, în 1971. Prima carte, Casa cu retori, îi apare în 1980. Colaborează cu poezii, cronici literare, eseuri la „Echinox”, „Vatra”, „Tribuna”, „Amfiteatru”, „Steaua”, „Apostrof”, „Poesis” ș.a. Casa cu retori aparține optzecismului prin discursivitatea pusă sub semnul jocului insolit, prin combinația de oralitate ironică și intelectualism livresc. Este esențialmente o poezie de limbaj, amuzată de confuzia dintre poezie și proză, dintre imagini și metaforele-concept, dintre lumea imaginară a poemului și lumea reală, cu obiectele
PANTEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288659_a_289988]
-
experiențe este iubirea-combustie, iubirea-adorație și voluptate, împinsă până la punctul în care carnalul trece în spiritual, în vreme ce copilăria se revelează ca o experiență originară și reversibilă, scrutată cu uneltele poetului psiholog. O asemenea lirică imnică e pândită de grandilocvență, redundanță și discursivitate, capcane în care, contând pe inspirație și prea puțin pe elaborare, P. cade adesea, mai ales în Cariatidele iubirii (1986) și în Asceza voluptății (1996). Versuri prețioase se pierd astfel în sterilul poemelor nesupravegheate ca întreg. O selecție riguroasă ar
PAUNESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288729_a_290058]
-
este scutită de uzură. Uitarea sursei nevăzute din care izvorăște adevărul unitar al tradiției ecleziale a fost urmată de încrederea într-o filozofie a reprezentării. În artă, perspectiva inversă e uitată. În teologie, tăcerea Duhului a fost înlocuită de moratoriul discursivității. Despărțirea de predania Părinților a fost mereu o tentație recurentă - mai cu seamă în contact cu promisiunea „noului” oferită de orice erezie incipientă. Ca răspuns la teroarea plictisului - tradiția fiind adesea redusă la repetiția goală a unor propoziții sacrosancte -, s-
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
el contestă puterea rațiunii de a depăși contingența autodeterminării, ceea ce impune o reevaluare a cunoașterii de tip a posteriori; pe de altă parte, Schleiermacher rezistă tentației religioase de a apăra unilateral o theologia crucis care neagă accesul la înțelegere și discursivitate. Totodată, alături de Kierkegaard, Schleiermacher a fost printre gânditorii care și-au reorientat atenția asupra conținutului revelației, asupra impactului afectiv determinant pe care aceasta o are asupra persoanei umane. Prin urmare, problema reprezentării, adică a conceptualizării abstracte, este secundară atunci când viața
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nimic altceva decât din ivirea de sine. Darul este o revelație. Paradisul nostalgiei ludicetc "Paradisul nostalgiei ludice" În ce constă, deci, darul fotbalului atunci când spectacolul se produce în torentul unei dăruiri totale? Vom răspunde: în apofaza jocului care transcende limita discursivității. Jocul, redus la pura sa imanență, indiferent de rezultat, este extazul libertății la care omul aspiră din cea mai fragedă copilărie. Să nu fie oare jocul limbajul adamic, lipsit însă de amenințările hazardului? Bucuria nemotivată a jocului nu întrupează nostalgia
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cer unii moarte, alții viață” - o versiune simplificată a tranzacțiilor istoriei politice. Poemele versifică reportajele la modă ale primelor două decenii de după război. Dar, spre sfârșitul anilor ‘50, poeta găsește și exploatează un culoar mai decent. Universul domestic dislocă treptat discursivitățile heirupiste, aducând accente noi, precum cele din lirica erotică a acestei perioade mature (Metamorfoze, 1963, antologie a liricii sale de dragoste, începând cu volumul de debut). Modalitatea de trăire și literaturizare expresionistă a fost, se dovedește acum, o caracteristică înnăscută
BANUS. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285613_a_286942]
-
oU un U / și jur cu-ntreagă spaima vieții / sub limpezimi de lună nouă / că n-am furat vocale rupte / ci ca un hoț de cai când plouă / eu le-am furat pe amândouă.” Fraza muzicală, prozodia impecabilă, rostirea declamativă, discursivitatea fac ca poemele lui A. să fie și un perfect pretext textual pentru muzica ușoară românească. SCRIERI: Poeme, București, 1975; Stele pe dealuri, Craiova, 1976; Transplantul de albastru, București, 1976; Un liber albatros, București, 1978; Ei, aș, spunea poetul, București
AVRAMESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285507_a_286836]
-
surd. El urma să arate că, datorită universalității cadrului lingvistic în care au loc interpretările, prejudecățile sunt active și nu pot fi evitate de nici o persoană. În termenii lui Heidegger, plasa de prejudecăți evocă - mai mult decât sigiliul intact al discursivității - determinarea istorică a ființei întrebătoare. Topologia paradoxuluitc "Topologia paradoxului" Refuzul principiului autorității de către filozofia Luminilor este solidar cu negarea tradiției și dezavuarea prejudecății. Modelul cardinal al epistemei Aufklärung derivă din cartezianul „refuz al precipitării”, asumat ca normă pentru evitarea falsității
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
elementul lingvistic reprezintă factorul de unitate și de autoritate al tradiției 1. Cunoaștem tradiția prin limbă, în măsura în care aceasta ne interpelează și se lasă interogată - așa cum spune Gadamer - „ca un tu personal”. Acest tu idiomatic trece dincolo de mecanica uneori cuantică a discursivității. Indiferent de particularitățile sale culturale, tradiția se transmite normativ, impunând un cod valoric și reglând un filtru hermeneutic. Tradiția nu este povara unei desuetudini, ci, așa cum ar fi spus C. Noica, o limitare care deschide, în loc să limiteze. Fără tradiție, posibilitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]