KorAP: Find »[drukola/base=divorțialitate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...4 5 6 7 >

168 matches

Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684

-și dea copiii pentru alăptat și crescut altor persoane, deși cazurile de deces al copiilor erau astfel foarte numeroase. După Sussman (1982), în Paris, în jurul anului 1800, numai 1 din 30 de copii era alăptat și îngrijit de propria mamă. • Divorțialitatea și recăsătorirea focalizează un număr impresionant de studii. Se urmărește depistarea variabilelor relevante implicate în disoluția mariajului. Patru seturi principale de variabile (independente) sunt considerate răspunzătoare pentru divorț: condițiile premaritale (școlaritate, vârstă, etnie, religie); „investițiile” (materiale și psihologice) pe care

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
vieții familiale doar dacă are în vedere excepționala încărcătură afectivă a acesteia și deci costurile, beneficiile și preferințele emoționale. g) Tratând mariajul și familia în termeni de costuri-beneficii, „afaceri” de tipul „îi dau- îmi dai” etc., constatând rata mare de divorțialitate și de „deviere” de la tipul familial clasic, putem rămâne cu un gust amar: unde e dragostea (romantică) dezinteresată, unde e respectul dintre soți, unde sunt jurămintele oficiale și neoficiale, unde e credința religioasă? Dincolo de aceste sentimente nostalgico-paseiste, care nu pot

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
suplimentar pentru că: în primii ani de căsnicie fertilitatea este maximă; familia tânără înseamnă procesul de adaptare reciprocă a partenerilor și a amândurora la o nouă situație, precum și integrarea familiei nou constituite în structurile formale și informale societale de ansamblu; rata divorțialității este cea mai mare în primii cinci ani de la căsătorie și deci studierea cauzelor ei și, pe această bază, propunerea și angajarea unor strategii ce ar putea consolida stabilitatea cuplurilor conjugale sunt importante. Să notăm, în încheiere, că informațiile și

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
în speță cel american, mi se pare a fi ori o mare cecitate intelectuală, ori o gravă superficialitate profesională. Ele pot servi însă ca modele de construcție sau pot fi adaptate. Pe tema familiei și a subiectelor conexe (perioada premaritală, divorțialitate, alternative nonmaritale) s-a elaborat în literatura americană de specialitate un număr impresionant de scale și inventare, de ordinul miilor. Astfel, o lucrare devenită clasică în domeniu (Handbook of Family Measurement Techniques, 1990) cuprinde circa 1.000 de rezumate ale

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
important este ca el să satisfacă cerințele membrilor acestora și să se integreze cât mai bine; b) conta foarte mult ca unul dintre soți, în general bărbatul, să poată întreține viitoarea familie. Altfel spus, așa cum se vavedea în capitolul dedicat divorțialității (capitolul 7), rațiunile căsătoriei și ale întemeierii familiei erau pragmatic-instrumentale, și nu psihologic-expresive, așa cum se întâmplă în societățile moderne și postmoderne. Subiectul universalității dragostei romantice este unul viu disputat, iar faptul că s-a detectat practicarea ei în majoritatea culturilor

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
din familie, ci le amplifică. Mai mult, violența naște violență și o transmite prin socializare și învățare socială. Deși există cercetări care o contrazic, cele mai multe date validează teoria „transferului generațional al violenței familiale” (Stacey, Shupe, 1983). Capitolul 7tc " Capitolul 7" Divorțialitate, recăsătorire și alternative nonmaritaletc "Divorțialitate, recăsĂtorire și alternative nonmaritale" 7.1. Divorțialitatea și cauzele eitc "7.1. Divorțialitatea și cauzele ei" 7.1.1. Creșterea disrupției conjugale în societatea contemporanătc "7.1.1. Creșterea disrupției conjugale în societatea contemporană" Există

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
Mai mult, violența naște violență și o transmite prin socializare și învățare socială. Deși există cercetări care o contrazic, cele mai multe date validează teoria „transferului generațional al violenței familiale” (Stacey, Shupe, 1983). Capitolul 7tc " Capitolul 7" Divorțialitate, recăsătorire și alternative nonmaritaletc "Divorțialitate, recăsĂtorire și alternative nonmaritale" 7.1. Divorțialitatea și cauzele eitc "7.1. Divorțialitatea și cauzele ei" 7.1.1. Creșterea disrupției conjugale în societatea contemporanătc "7.1.1. Creșterea disrupției conjugale în societatea contemporană" Există o distincție între destrămarea oficială

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
transmite prin socializare și învățare socială. Deși există cercetări care o contrazic, cele mai multe date validează teoria „transferului generațional al violenței familiale” (Stacey, Shupe, 1983). Capitolul 7tc " Capitolul 7" Divorțialitate, recăsătorire și alternative nonmaritaletc "Divorțialitate, recăsĂtorire și alternative nonmaritale" 7.1. Divorțialitatea și cauzele eitc "7.1. Divorțialitatea și cauzele ei" 7.1.1. Creșterea disrupției conjugale în societatea contemporanătc "7.1.1. Creșterea disrupției conjugale în societatea contemporană" Există o distincție între destrămarea oficială (juridică) și cea neoficială (informală) a grupului

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
Deși există cercetări care o contrazic, cele mai multe date validează teoria „transferului generațional al violenței familiale” (Stacey, Shupe, 1983). Capitolul 7tc " Capitolul 7" Divorțialitate, recăsătorire și alternative nonmaritaletc "Divorțialitate, recăsĂtorire și alternative nonmaritale" 7.1. Divorțialitatea și cauzele eitc "7.1. Divorțialitatea și cauzele ei" 7.1.1. Creșterea disrupției conjugale în societatea contemporanătc "7.1.1. Creșterea disrupției conjugale în societatea contemporană" Există o distincție între destrămarea oficială (juridică) și cea neoficială (informală) a grupului familial, între despărțirea de drept și

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
nondivorțiale sunt mult mai difuze, greu de circumscris prin date concrete. Le-am menționat, pe de o parte, pentru că ele sunt, de regulă, etape anterioare divorțului, iar pe de altă parte, pentru a evidenția faptul că ridicarea spectaculoasă a ratei divorțialității în epoca actuală nu înseamnă că a crescut în aceeași măsură și rata dezorganizării maritale; în trecut erau multe cupluri destrămate (informal), dar care din cauza constrângerilor de tot felul nu divorțau. Totuși, datele teoretice, ca și cele empirice sugerează că

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
dar care din cauza constrângerilor de tot felul nu divorțau. Totuși, datele teoretice, ca și cele empirice sugerează că, deși disrupțiile nondivorțiale nu se ridică la proporția divorțurilor, ele au crescut în societatea modernă față de cea tradițională. În tot cazul, pentru divorțialitate se constată (pe bază de informații statistice oficiale exacte) o considerabilă sporire a ratei ei începând din secolul al XIX-lea, dar mai cu seamă după cel de-al doilea război mondial, cu o creștere accentuată până în zilele noastre. Astfel

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
31.268 de divorțuri, în 1975, la 390.000 de căsătorii erau 61.496 de divorțuri și în 1985, la 269.000 de căsătorii erau 105.952 de divorțuri (Segalen, 1987). În Franța, ca și în toate țările Europei, rata divorțialității a crescut aproape constant din 1960, atât potrivit numărului de divorțuri la mia de locuitori, cât și al celui de divorțuri la 100 de căsătorii. După acest din urmă indicator, în anul 2000, rata divorțului a ajuns în Franța, de

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
divorțuri la 100 de căsătorii. După acest din urmă indicator, în anul 2000, rata divorțului a ajuns în Franța, de pildă, la aproape 40%, în Marea Britanie la peste 40%, în Suedia la peste 50% (Hantrais, 2003). Și în România, rata divorțialității a crescut după 1948: în 1955 era de 1,8‰, în 1960 de 2‰, în 1965 de 1,91‰, după 1975 peste 1,5‰, rată care, cu mici fluctuații (în 1992 a fost de 1,3‰, în 1994 de 1

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
de 20-29 de ani (Mihăilescu, 1983). Deoarece divorțul înseamnă despărțirea legală între soți, aspectele lui tehnice cad în sarcina disciplinelor juridice, în speță a dreptului familiei. Dar bineînțeles că o legislație mai severă sau mai permisivă față de divorț afectează rata divorțialității și are multe consecințe sociale. Foarte importantă este, de asemenea, modalitatea de desfacere a căsătoriei. Astăzi, în întreaga lume, sunt comune trei tipuri principale de divorț: divorțul sancțiune - prin care unul sau, în anumite cazuri, amândoi partenerii sunt culpabilizați; divorțul

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
fost - și continuă să fie - mari dispute teoretice, politice și civice privind consecințele directe și indirecte. Personalități marcante, cum este și comentatorul social W. Gaston, susțin că deși liberalizarea nu este singura, și poate nici principala cauză a creșterii ratei divorțialității, ea contribuie semnificativ la această creștere (apud Bryjak, Soroka, 2001). Contraargumentul este destul de simplu și la îndemână, statisticile demonstrând că rata era înaltă și înainte de schimbările legislative. Astfel, potrivit datelor din National Vital Statistics (2000), rata divorțului la o mie

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
de faptul că în condițiile în care cele necesare traiului nu se mai produc în gospodărie, ci sunt cumpărate pe bani, membrii familiei nu mai depind (cel puțin de la o vârstă) unul de altul. O cauză majoră a ridicării ratei divorțialității o constituie emanciparea economică a femeii. Faptul că în societatea industrială și postindustrială soțiile sunt angajate în muncă și au deci venituri le oferă o mare independență și nu mai suportă orice de la soții lor. Când soția consideră că „nu

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
a întâlni alți indivizi și de a stabili legături de afecțiune este acum mult mai mare. Pe de altă parte, dezvoltarea economică și creșterea urbanistică a însemnat în țările avansate și rezolvarea problemei locuinței, care era un serios impediment în divorțialitate. Democratizarea și liberalizarea vieții sociale de ansamblu au determinat o mai mare permisivitate și în ceea ce privește divorțul. Scăderea influenței bisericii și a religiei, „îndulcirea” legislației, micșorarea considerabilă a presiunilor normelor și obiceiurilor tradiționale facilitează ruperea oficială a legăturilor conjugale. Între creșterea

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
și liberalizarea vieții sociale de ansamblu au determinat o mai mare permisivitate și în ceea ce privește divorțul. Scăderea influenței bisericii și a religiei, „îndulcirea” legislației, micșorarea considerabilă a presiunilor normelor și obiceiurilor tradiționale facilitează ruperea oficială a legăturilor conjugale. Între creșterea ratei divorțialității și factorii mai sus menționați există o circularitate cauzală, în sensul că liberalizarea juridică, cea religioasă a opiniei publice nu numai că au contribuit la respectiva creștere, ci au și reflectat-o. S-au adaptat adică la situația existentă (numărul

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
de ce să mai sufere încă foarte mulți ani. O serie de condiții au făcut, prin urmare, ca o nouă atitudine față de divorț să opereze la nivelul indivizilor, ceea ce, alături de alți factori, pot fi incluse în schema explicativă a creșterii ratei divorțialității. 7.1.3. Factori explicativi specificitc "7.1.3. Factori explicativi specifici" Și în problematica divorțului, sunt răspândite teoriile de nivel microsocial care practică individualismul metodologic, pornesc adică de la interesele, informațiile și strategiile actorilor individuali. G. Levinger (1979) oferă un

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
nu sunt dispuși să piardă în jocul cu viața, ei vor ajunge mai greu la hotărârea de a divorța. Teoria lui G. Becker face predicții valide și pentru constatarea că, cu cât statutul socioeconomic e mai ridicat, cu atât rata divorțialității e mai mică. Aceasta întrucât cei săraci nu prea au ce împărți, pe când cei bogați, da. Contraargumentul ar fi că, având bani, poți repede să-ți întemeiezi o nouă familie. Vom vedea însă pe parcursul celor ce urmează că explicația este

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
însă pe parcursul celor ce urmează că explicația este mai complexă. Amândouă teoriile mai sus menționate au fost confirmate, la nivelul datelor empirice, doar parțial. Aceasta și datorită faptului că există serioase dificultăți în stabilirea raportului cauzal dintre variabile în cazul divorțialității. De exemplu, o asociere statistică ridicată între statutul căsătorit-divorțat și valoarea bunurilor materiale nu spune aproape nimic despre relația de cauzalitate dintre ele, chiar dacă putem controla efectul altor variabile (cum ar fi vârsta și școlaritatea). Analiza longitudinală este un pas

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
de mare complexitate pot ajunge la date ferme, cuplându-se metodele cantitative cu cele calitative (vezi capitolul 2). Factorii și variabilele mai specifice ar putea fi grupate în trei mari clase: 1. Variabilele de ordin premarital, dintre care semnificativă în divorțialitate este școlaritatea. Studiile au arătat că școlaritatea sensibil egală a soților descrește disoluția maritală. În ceea ce privește gradul de școlaritate a femeilor, există o legătură nonliniară între școlaritate și divorț: soțiile cu studii superioare divorțează în mai mare măsură decât celelalte, dar

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
foarte puternic cu statutul socioeconomic al individului (țăran, muncitor, intelectual etc.), așa încât, analizând școlaritatea, ne referim și la statutul social. Referirea e doar parțială, și dacă luăm în calcul statutul socioeconomic, în particular venitul, atunci, așa cum am arătat deja, rata divorțialității este invers proporțională cu acesta. Afirmația nu vine în contradicție cu cea anterioară, ce viza venitul și școlaritatea femeilor, deoarece în primul caz statisticile se referă la veniturile pe ansamblul populației, în funcție de statutul socioeconomic. La păturile sărace, destrămarea familiilor este

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
clasele de mijloc și superioare se căsătoresc mai târziu, fiind centrați pe școală și carieră; ei nu se confruntă nici cu dificultățile materiale de zi cu zi, care la cei mai săraci sunt o serioasă sursă de tensiune familială. Pentru divorțialitate contează însă extrem de mult statutul social al părinților și mediul de proveniență. Și cercetările de la noi din țară au relevat că, la o instrucție egală, distanța mare dintre mediile sociale de proveniență produce instabilitate maritală (Mihăilescu, 1983; Bejan, Buruiană, 1989

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
mai ales când sunt copii-problemă (Waite et al., 1985). Nașterile premaritale măresc riscul divorțului, dar graviditatea premaritală, nu (Teachman, 1983). Investițiile monetare în locuință și alte bunuri de folosință îndelungată - capitalul marital specific de proprietate - sunt o variabilă relevantă în divorțialitate. Cuplurile ce nu au divorțat au o proprietate comună mult mai valoroasă decât cea a cuplurilor care s-au despărțit (comparația se face în momentul în care cuplul a divorțat). Probabil că interpretarea lui G. Becker (1991) că dacă ai

[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]