303 matches
-
i-a comunicat adversarului său deciziile luate la Roma printr-o a treia scrisoare, contrasemnată de un sinod de episcopi din Egipt și înmînată pe 30 noiembrie; în apendice, scrisoarea conținea douăsprezece anatematisme, adică tot atîtea condamnări ale unor afirmații doctrinale pentru care se cerea aprobarea lui Nestorie. Acesta, ca orice alt reprezentant al cristologiei antiohiene; nu le-ar fi putut accepta niciodată; însă, în acest mod, mișcarea abilă a lui Chiril îl punea automat în postura de acuzat. Antiohienii au
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
IX-XII (Ioan 12, 19-21, 25); pentru celelalte dispunem doar de serii de fragmente a căror autenticitate trebuie verificată. Așa cum declară încă din prefață, Evanghelia după Ioan i se pare lui Chiril foarte potrivită pentru a reuni în același comentariu expunerea doctrinală și polemica antieretică. El îi atacă în special pe arieni și eunomieni: exegeza asupra Ioan 1, 1 îi oferă ocazia de a face lungi digresiuni pentru a demonstra că Tatăl și Fiul au fiecare în sine o existență personală proprie
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
se sprijină pe Romani 11, 25-26 - găsim în Comentariul la Ioan (ed. Pusey, vol. I, pp. 304-305), în episodul vindecării paraliticului (Ioan 5, 1 și urm.). După cum am arătat, Evanghelia după Ioan îi oferă lui Chiril material pentru ample expuneri doctrinale, ceea ce nu înseamnă însă că el nu-i aplică propriile principii exegetice, care duc la interpretări alegorice legate fie de motive referitoare la istoria și viața Bisericii, fie de tematici morale și spirituale. în ansamblu, Chiril nu iese din făgașul
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
un context creat de conflicte curente, ci într-o tradiție a polemicii teologice a episcopatului alexandrin. Epistola sărbătorească nr. 12 din 424 conține argumentări cristologice privitoare la consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl. Comentariul la Ioan, bogat, așa cum am spus, în dezvoltări doctrinale în bună parte polemice, atacă, pe lîngă dualismul cristologic, și arianismul, reproducînd chiar citate din texte ariene (cf. I, 4, PG 73, 56-57: respingerea unor opinii eunomiene; IX, 1, PG 74, 217-221; X, 1, ibidem 316; X, 2, ibidem 337
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
aduse jertfe celor decedați întru credință: Chiril apără legitimitatea și eficacitatea sacrificiului liturgic și a rugăciunilor înălțate pentru odihna creștinilor defuncți. Pentru așa-numita Contra antropomorfiților, în realitate o compilație alcătuită ulterior pe baza răspunsurilor la o serie de probleme doctrinale (numite și De dogmatum solutione) și a răspunsurilor date diaconului Tiberiu, cf. infra, pp. 000-000. Ne-a parvenit sub numele lui Chiril un tratat Contra celor care nu vor s-o recunoască pe Sfînta Fecioară ca Theotokos, pe care Iustinian
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
iunie 444). în general, după un scurt preambul cu expresii de circumstanță, epistolele invită la sărbătorirea Paștilui, care trebuie pregătit prin post trupesc și spiritual (abținere de la păcate) și prin practicarea virtuții; apoi, sînt dezvoltate una sau mai multe teme doctrinale pe baza unor texte biblice. Ultima parte a epistolelor conține kerygma morții și a învierii și anunțul privitor la data Paștilui. Temele dezvoltate în epistole sînt adesea morale, precum postul (de exemplu 1, 4), sacrificiul adevărat, adică spiritual (2), lupta
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Crezului de la Niceea menită să precizeze că sancționarea lui Nestorie este valabilă pentru toți cei care, înainte sau după el, au susținut aceleași idei, oral sau în scris; avem o trimitere implicită la Teodor de Mopsuestia. Alte scrisori expun chestiuni doctrinale legate de evenimente locale; așa se întîmplă cu unele răspunsuri - ce datează probabil din anii 431-434 - trimise diaconului palestinian Tiberiu și colegilor săi, care îi cerusră lui Chiril să ia poziție împotriva tezelor susținute de unii membri din comunitatea lor
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
din comunitatea lor, potrivit cărora, dacă Biblia spune că omul e făcut după chipul lui Dumnezeu, atunci putem să-i atribuim lui Dumnezeu o formă umană („antropomorfiți”). Aceeași tematică se regăsește și într-o serie de răspunsuri referitoare la probleme doctrinale, solicitate mai tîrziu de același grup (numite în mod curent De dogmatum solutione), și într-o epistolă trimisă episcopului egiptean Calosirios; acest ansamblu, într-o formă incompletă, cu o ordine diferită și cu o parte finală ce cuprindea în realitate
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
lovi atît Antiohia, cît și persoana lui Flavian, iar împăratul a convocat un sinod la Efes în august 449. Papa Leon cel Mare, care primise de la Flavian dosarul procesului lui Eutihie, a trimis la sinod trei legați și o declarație doctrinală, Tomul către Flavian (cf. p. 000), prin care confirma teza distincției dintre cele două naturi în Cristos după unire. însă sinodul de la Efes din 449, controlat de Dioscor, în ciuda protestelor legaților romani (papa Leon a definit apoi sinodul drept o
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
autoritate celei de-a doua epistole a lui Chiril către Nestorie (precum și epistolei pacificatoare a lui Ioan de Antiohia din 433), dar nu și celei de-a treia scrisori a lui Chiril către Nestorie, care conținea anatematismele; totuși, în disputele doctrinale din deceniile următoare, tocmai cu acestea a trebuit să se confrunte în mod dramatic definiția stabilită la conciliu, și mulți episcopi orientali (așa cum a rezultat clar din răspunsurile obținute în urma unei anchete privind valabilitatea conciliului de la Calcedon efectuate de împăratul
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
omonim; Sava l-a luat cu el la Constantinopol în 531, dar s-a despărțit apoi de Leonțiu - potrivit lui Chiril - tocmai din cauza origenismului său (cf. p. 000). Alți membri ai grupului origenist au venit apoi la Constantinopol cu ocazia dezbaterilor doctrinale din 536; dintre aceștia trebuie menționați Domițian, din mănăstirea din Martirios, și Teodor Ascida din Noua Lavră, care, grație influenței pe care Leonțiu ajunsese s-o aibă între timp la Constantinopol, au devenit ulterior episcopi de Ancira și, respectiv, Cezareea
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
la Acaciu de Bereea, de la Ioan de Antiohia la Eutherius de Tyana, de la Efrem din Antiohia la Sever; scrisoarea devine un adevărat tratat, ca Tomul către armeni al lui Proclus din Constantinopol. Chiar și omiliile devin un instrument de propagandă doctrinală în rîndurile maselor; așa se întîmplă cu predicile lui Teodot din Ancira, ale lui Proclus din Constantinopol și foarte multe dintre predicile lui Sever. Firește, există atît epistole, cît și omilii care nu sînt foarte legate de conflictele doctrinale, după cum
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
propagandă doctrinală în rîndurile maselor; așa se întîmplă cu predicile lui Teodot din Ancira, ale lui Proclus din Constantinopol și foarte multe dintre predicile lui Sever. Firește, există atît epistole, cît și omilii care nu sînt foarte legate de conflictele doctrinale, după cum se poate vedea, de exemplu, în cazul celor dintîi, la Firmus din Cezareea, iar în cazul celorlalte, la „Eusebiu din Alexandria” și la Leonțiu din Constantinopol. în această epocă, este caracteristică pentru omilie tendința de a amplifica povestirea biblică
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
într-un efort de rezolvare a rupturii produse la Efes. Sever de Antiohia a păstrat două fragmente dintr-o scrisoare a lui Acaciu adresată lui Chiril, și aceasta posterioară conciliului de la Efes, în care episcopul de Bereea aderă la pozițiile doctrinale ale lui Chiril, însă propune renunțarea la anatematisme și întoarcerea la „vechea legislație a Sfinților Părinți”, în primul rînd la Crezul de la Niceea. Puțin importante din punct de vedere literar, aceste scrieri sînt o dovadă a frămîntărilor și a ezitărilor
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
legislație a Sfinților Părinți”, în primul rînd la Crezul de la Niceea. Puțin importante din punct de vedere literar, aceste scrieri sînt o dovadă a frămîntărilor și a ezitărilor specifice, în contextul crizei nestoriene, unui episcop apropiat din punct de vedere doctrinal de Chiril, însă destul de rezervat în privința metodelor și a intransigenței acestuia. Bibliografie. Scrisorile în ACO I, 4, pp. 85-86; I, 1, 7, pp. 146-147 (către Alexandru); I, 1, 1, pp. 99-100 (adresate lui Chiril); I, 1, 7, pp. 161-162 (către
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
de conciliul de la Efes și a murit în exil la 11 august 449, în Lidia. Amintim două scrisori ale sale către papa Leon I, consacrate doctrinei lui Eutihie (sfîrșitul lui 448 - martie 449), cărora papa le-a răspuns prin expunerea doctrinală intitulată Tom către Flavian. Condamnat în 448, Eutihie l-a făcut pe Theodosius să-l suspecteze de erezie pe Flavian, care a trebuit să-i prezinte împăratului o profesiune de credință. După depunerea sa în 449, Flavian i-a adresat
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
aceste două traduceri a ajuns pînă la noi. Conform clasificării din studiile lui A. Baumstark, predicile sînt repartizate de obicei în patru grupuri: cele pentru sărbătorile principale ale anului liturgic; cele pentru sărbătorile sfinților; explicațiile lecturilor duminicale; discursurile ocazionale și doctrinale în general. Omilia 2 a fost găsită abia în 1976. Numai omilia 77 s-a păstrat în greacă, pentru că a fost uneori transmisă sub numele lui Grigorie de Nyssa și Hesychius de Ierusalim, însă numeroase fragmente în grecește s-au
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
1988. Despre Nefalie: S. Helmer, Der Neuchalcedonismus (supra, p. 000), pp. 151-159. Despre Iulian de Halicarnassus: R. Draguet, Julien d’Halicarnasse et sa controverse avec Sévère d’Antioche sur l’incorruptibilité du corps du Christ. Étude d’histoire littéraire et doctrinale suivie des fragments dogmatiques de Julien (texte syriaque et traduction grecque), Impr. P. Smeesters, Louvain, 1924. 19. Ioan de Scitopolis Episcop de Scitopolis, în Palestina, între 536 și 550, Ioan - zis și Scolasticul - avea o cultură impresionantă pentru vremea sa
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
reutilizat elemente prezente la Vasile din Seleucia și la Ioan Hrisostomul, a cărui operă era deja răspîndită în secolul al V-lea; uneori, Roman folosește și omilii pseudo-hrisostomice și, invers, imnurile lui au devenit model pentru acestea. Multe alte elemente doctrinale erau deja intrate în tradiție, și nu trebuie să ne gîndim că Roman le-ar fi împrumutat de la un autor anume. Probabil că Roman are ceva în comun și cu omiliile grecești ale lui Efrem și ale școlii sale; se
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
aceste imitații, activitatea poetului s-a bazat, în mod logic, pe cele mai cunoscute texte din Scripturi, el a reluat toate instrumentele exegetice obișnuite, cum sînt tipurile și reprezentările simbolice, care abundă în imnurile sale. La Roman nu găsim elemente doctrinale propriu-zise. Cercetătorii au crezut că există unele amănunte care îl apropie de doctrinele teologice ale lui Iustinian, cum e formula „unul din Sfînta Treime s-a întrupat”, care provocase perplexitate la Roma; același lucru se poate spune despre cristologia poetului
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
pe cel care știe binele, îl explică exemplar, dar nu este interesată să-l prețuiască pe cel care-l și practică. Nici credințele nu sunt la loc de cinste în procesul de învățare. O credință este un reper (intelectual, emoțional, doctrinal) din perspectiva căruia interpretăm existența, ajungem la un sens, la un țel înalt. Prin cunoaștere descriem lumea, explicăm ceea ce este; prin credințe o modelăm, o transformăm. Cunoașterea ne îmbie la pasivitate și la o „îngenunchere” față de faptele care se derulează
[Corola-publishinghouse/Science/2256_a_3581]
-
religie comparată și istorie a credințelor reușește să se apropie de ceea ce noi azi apreciem a fi viziunea noastră asupra protoistoriei ritualurilor este Eliade. El împarte sistemele de credință, fie ele religii sau magie într-o analiză hexadimen-sională (experimentală, mitică, doctrinală, etică, rituală și socială), sisteme de gândire care pot acoperi triada magie-religie-știință și filosofia. Noțiunile antropologice pe care le vom aminti în capitolul următor s-au schimbat mereu în contact cu științele sociale și umaniste. Astfel se apreciază o creștere
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
și efect) sunt împărtășite de diversele religii cu dezvoltarea unor analogii și diferențe semnificative. Funcția polemică a doctrinelor se adresează tensiunii create între identitatea și continuitatea tradiției și bogata înțelegere a adevărului. Înțelepciunea seculară este adeseori contrată de diverse clauze doctrinale și întâlnim apologia care revendică adevărata credință și luptă împotriva detractorilor și necredincioșilor. Revelația primară ca depozit de credință se referă la un fondator cum este Zoroastru, la un profet precum Moise, la vechi scrieri cum sunt vedele, sau la
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
precum Moise, la vechi scrieri cum sunt vedele, sau la un eveniment precum iluminarea lui Buddha, revelațiile lui Mohamed, legătura directă a divinității cu Legea din iudaism sau a lui Isus în creștinism, determinând diversitați dogmatice ce s-au dezvoltat doctrinal în istorie, dar care apar de fapt ca un filon unic de tradiție. Fiecare religie are aparent o istorie a doctrinei ce depășește un simplu depozit de credință. Și atunci doctrina devine un fel de pedagogie cu posibilitatea inovării dar
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
de întoarcere la origini. Respectând sacramentele, biserica Romano-Catolică își definește în formă liturgică faptul că biserica nu este o școală a doctrinei ci loc de apropiere de grația divină, de venerare a omului în euharistie, sacrament și sacrificiu totodată. Autoritatea doctrinală a ortodoxiei constă în Scripturi și tradiția bisericii, diferența dogmatică dintre aceste două biserici fiind originea Duhului Sfânt de la Tatăl și Fiul. Este greu de afirmat dacă bisericile creștine reformate se apropie de religia primară a lumii sau din contra
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]