311 matches
-
a născut odată.... Flacăra nestăpânită Îi încinge globul feții... Nu simte cum pârjolește Toată roua dimineții... Către prânz, privește mândru Cum pământul arde-n spuză... Razele, de dor încinse Tot mai aprig le difuză... Arde-n val de foc natura, Dogorește-ntreg Pământul... Obosit și stors de vlagă Abia mai adie....Vântul... Doar spre seară....mai încolo, După ce-a parcurs distanța... Se mai potolește dorul Și-l alină un pic...speranța.... E aolo.... MAREA albastră... Doar un pas și-o
STROPI DE SOARE de ADA SEGAL în ediţia nr. 1692 din 19 august 2015 by http://confluente.ro/ada_segal_1439966899.html [Corola-blog/BlogPost/373535_a_374864]
-
tare spectatorii? Nu aveam curajul să-i spun tatălui că m-aș duce și eu. Soarele era urcat la vreo doua sulițe cum o tot auzeam pe mama că zice când o întrebai cât este ora și a început să dogorească. Fiind prea cald acum după frigul de dimineață, am luat un sac gol și l-am întins lângă cățelușă sub căruță unde m-am cuibărit și eu. La un moment dat am adormit. M-a trezit tata care mă invita
CALATORI CLANDESTINI de STAN VIRGIL în ediţia nr. 1090 din 25 decembrie 2013 by http://confluente.ro/Calatori_clandestini_stan_virgil_1388004062.html [Corola-blog/BlogPost/351840_a_353169]
-
desenat un nume pe nisip am iubit și nu am fost iubita. Cu cealaltă mână am trasat o cale peste ape și nu i-am putut urmări destrămarea. Cu cele două mâini am îmbrățișat o picătură de sânge care-mi dogorea în piept și-am înțeles că nu există moarte și că nici marea nu mai există. VII Te-ai scufundat definitiv în tăcere și atunci mi-am dat seama: cuvintele ne sunt de prisos când nu mai construiesc nici vise
M. CINTA MONTAGUT, FĂRĂ TIMP de EUGEN DORCESCU în ediţia nr. 1134 din 07 februarie 2014 by http://confluente.ro/M_cinta_montagut_fara_timp_eugen_dorcescu_1391784995.html [Corola-blog/BlogPost/364828_a_366157]
-
hotărât. După ce am depășit Babele, ne-am oprit, în sfârșit, la câțiva metri de megalitul impunător, misterios, controversat și unic. Eram lângă Sfinx. Era cald, bine și o pace ca de început de lume. Vântul adia, aici, blând și soarele dogorea ca vara, scânteind feeric în zăpada ce acoperea întinsurile, munții, văile, tronând majestuos din înaltul cerului imens transparent si albastru. Mi-am scos fularul și căciula năpădit de senzații vechii, răvășitoare - de poet, de om al muntelui și prospector geolog
ODĂ SFINXULUI de ION IANCU VALE în ediţia nr. 1102 din 06 ianuarie 2014 by http://confluente.ro/Ion_iancu_vale_oda_sfinxulu_ion_iancu_vale_1388970964.html [Corola-blog/BlogPost/361627_a_362956]
-
necăjit, din sfâșietoarea jale a mamei (cea mai iubită ființă de pe pământ) rămasă fără bărbat și, de multe ori, părăsită de copii; oftat tânguitor de fată îndrăgostită, murmur de izvor răcoritor ce-și poartă undele pe sub umbra arinilor când soarele dogorește pământul, căci seceta nemiloasă a lăsat tristețe în inimile truditorilor ogorului (care se simt sărăciți și neajutorați); ori este auzită cum cântă, în seri lungi de toamnă, acompaniată vântul nostalgic care suflă peste câmpurile dezgolite anunțând: Frunzuliță de-avrămeasă, dragi
DOINĂ DE JALE, COMPOZITOR ŞI INTERPRET GHEORGHE ZAMFIR de MARIN VOICAN GHIOROIU în ediţia nr. 1304 din 27 iulie 2014 by http://confluente.ro/Marin_voican_ghioroiu_1406474443.html [Corola-blog/BlogPost/357489_a_358818]
-
Stelică, lovindu-l. De bucurie Tina a sărit în sus bătând din palme. Stelică luă mingea. Era rândul lui să dea de la linie. Între timp Florica îi puse o pietricică în gropiță. Se jucară așa până când soarele ajunsese deasupra capului, dogorind puternic. -Hai să bem suc de furnici! zise Floarea lui Marin. -Ăsta nu e limonadă adevărată ... Eu am băut la oraș, se lăudă Stelică. Ceilalți tăcură. „Cum o fi aia?” se întrebă Tina în gând... Și parcă ghicindu-i gândul
GEAMĂNUL DIN OGLINDĂ-A TREIA ZI de AL FLORIN ŢENE în ediţia nr. 317 din 13 noiembrie 2011 by http://confluente.ro/Geamanul_din_oglinda_a_treia_zi.html [Corola-blog/BlogPost/357286_a_358615]
-
TRIMESTRIAL SEMESTRIAL ANUAL JUBILIAR RETROSPECTIVA DE PROZĂ A SĂPTĂMÂNII RETROSPECTIVADE PROZĂA SĂPTĂMÂNII Acasa > Impact > Scrieri > ZBORUL SPRE STELE - ROMAN PREMIAT DE LIGA SCRIITORILOR Autor: Stan Virgil Publicat în: Ediția nr. 1185 din 30 martie 2014 Toate Articolele Autorului Afară soarele dogorea puternic. Trecuse doar o săptămână din luna august și vremea era mai caldă decât în luna lui Cuptor, cum îi mai spuneau bătrânii lui iulie. Săgețile ascuțite ale soarelui se strecurau printre umbrelele cu acoperiș din stuf, montate pe plajă
ROMAN PREMIAT DE LIGA SCRIITORILOR de STAN VIRGIL în ediţia nr. 1185 din 30 martie 2014 by http://confluente.ro/Stan_virgil_1396183302.html [Corola-blog/BlogPost/353730_a_355059]
-
despacheteze și să-și aranjeze lucrurile în dulap, ci s-au echipat pentru plajă, au coborât și au plecat direct spre mare ca să ia primul contact cu atmosfera de pe litoral. Nimerise cum era mai rău, la amiaza zilei, când soarele dogorea cel mai tare. Drumul de la Focșani la Neptun a fost anevoios din cauza aglomerației de pe șosele. Au făcut cu două ore mai mult decât și-au planificat. Pășind pe nisipul fierbinte erau imediat învăluite de aerul dogoritor care a pus stăpânire
ROMAN PREMIAT DE LIGA SCRIITORILOR de STAN VIRGIL în ediţia nr. 1185 din 30 martie 2014 by http://confluente.ro/Stan_virgil_1396183302.html [Corola-blog/BlogPost/353730_a_355059]
-
învățat să mă accept într-un acum imprecis eu tac să nu-ți tulbur amăgirea ascult cum trupul își scutură frunzișul lumina fumegând pe finister în seară au mai rămas în noi himere amiezile de vara anemică ispită cu tinere dogori rotindu-se cărunte pe umerii prea slabi să poarte rodul grădinilor încă necules în sufletul inundat de ceață șoimii își poartă zborul indecis tot mai aproape de pământ amețiți de efigiile anotimpului când puteau săruta soarele eu cred c-ai învățat
TU CREZI... EU TAC de AGAFIA DRĂGAN în ediţia nr. 2170 din 09 decembrie 2016 by http://confluente.ro/agafia_dragan_1481280789.html [Corola-blog/BlogPost/380533_a_381862]
-
m-am trezit din vis. Se nasc izvoarele Eram goi în soare, culcați pe cojocul întins pe zăpadă în creierii munților. Nici dracu, nici dumnezeu, nimeni nu se aventura la înălțimea aceea, printre crestele prăpăs tioase în luna mai. Soarele dogorea, zăpada se peticise pe ici, pe colo și din pământul înierbat de ăst an, îmbibat de apă, ieșeau aburi. Priveam albastrul cerului printrun filtru de raze și deodată, prin liniștea ireală prin care se auzea doar dansul luminii, străbătu un
Editura Destine Literare by Livia Nemțeanu-Chiriacescu () [Corola-journal/Journalistic/90_a_412]
-
Fără cojones un bărbat nu valorează nimic! Vineri seară, când am intrat la chioșcul de ziare din cartier să-mi fac provizii pentru seara de plâns, mi-am dat seama în sfârșit de ce fusesem atât de irascibilă: mă coceam. Magazinașul dogorea ca un cuptor. —E atât de cald! i-am zis bărbatului. Nu mă așteptam să-mi răspundă pentru că nu credeam că vorbește engleză, dar el a zis: —Foarte cald! Da! De mai multe zile caniculă! Mai multe zile? Ce voia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
devenit oarecum tulbure și nu mai eram în baie. Eram într-un alt loc. În aer liber, pe o autostradă. Vedeam și simțeam asfaltul fierbinte sub tălpi. Cam la treizeci de metri distanță, un camion uriaș era în flăcări și dogorea puternic. Simțeam miros de benzină și de altceva, ceva îngrozitor. Erau de asemenea o mulțime de mașini în flăcări și lucrul cel mai rău era că multe trupuri stăteau răspândite pe jos pe autostradă. Nu știam în ce stare sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
mișcările cele mai sfinte ale inimei noastre. Și e plină de străini, Ca iarba de mărăcini; Și e plină de dușmani Ca râul de bolovani. Iar mila străinului E ca umbra spinului: Când vrei ca să te umbrești, Mai tare te dogorești. De aceea când știm pentru ce a căzut voevodul moldovenesc nu trebuie să-l plângem. Ce mă plângeți pe mine, că nu sânt de plâns. Mie s-au hotărât bucuria drepților, cari n-au făcut lucruri vrednice de lacrămi". De
Opere 09 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295587_a_296916]
-
i-am spus. Dar de fapt nu mă gândeam decât dacă s-o sărut sau nu. Mi-am amintit dintr-odată, până și obrazul meu resimțea senzația buzelor ei de atunci, din piața fierbinte. Și fața a început să îmi dogorească. În cele din urmă m-am hotărât că ar fi mai bine să îi spun ce cred și i-am zis: Nu mă pot hotărî dacă e potrivit să te sărut sau nu. Te rog! Nu te omorî cu firea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1872_a_3197]
-
ar curge un râu. Curge, într-adevăr. Apa e limpede, ca în râurile de munte, dar e clocită. Mă spăl, totuși, pe față, să mă șterg, cel puțin, de transpirație, apoi mă așez pe o piatră rituală de sacrificii care dogorește. Oare ce zi e azi? Am cam pierdut legătura cu calendarul. După o scurtă recapitulare a zilelor petrecute în Mexic, mă lămuresc că azi e joi. Așadar, am intrat în a doua jumătate a "săptămînii aztece". Eram la mare când
Caminante by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295603_a_296932]
-
ieșire, orgoliul îi cere să meargă înainte cu orice preț. Un "macho" poate stârni pe bună dreptate nedumeriri, însă trebuie să recunoaștem că el acceptă mai degrabă să-și rupă gâtul decât să-și plece capul. amiază la Uxmal Soarele dogorește din ce în ce mai tare, înfierbîntînd ruinele de la Uxmal. Pe un dâmb, se dezgroapă un templu. Săpătorii înlătură pământul de pe pietre cu dalta, îl strâng în găleți și-l aruncă jos. Totul cu grijă, minuțios, fără grabă. Romanticii au făcut din ruine un
Caminante by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295603_a_296932]
-
Treptele piramidei ard ca un cuptor încins. Pietrele sacrificiilor s-au transformat în ruguri. Nu mai trebuie decât să te întinzi pe ele și să iei foc. Cauți o umbră, dar ea nu-ți oferă decât o răcoare iluzorie. Piatra dogorește și aici. Numai șerpii dorm fără să se sinchisească de febra ruinelor. Par morți, încolăciți ca în basoreliefuri. Mai inofensivi decât cei sculptați! Rampele de jos ale scărilor piramidei se termină cu mari capete de șerpi. La intrarea templului jaguarilor
Caminante by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295603_a_296932]
-
să contemplu împrejurimile. De sub baobabul ce-și întinde umbra neagră pe peluza din fața piramidei, dr. Huerta îmi face semn cu mâna. Trebuie să cobor? îl întreb tot prin semne. Nu, nu, mă liniștește el. Totuși, soarele e prea agresiv, îmi dogorește spatele. Ar trebui să stau și eu puțin la umbră ori să îmbrac ceva. Mă mai uit o dată la cavitățile de calcar unde se puneau inimile celor sacrificați, după care mă decid să cobor. Mai e ceva ce nu înțeleg
Caminante by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295603_a_296932]
-
n-ar fi recunoscut așa ceva În ruptul capului. Toate Întrecerile la somn se terminau la egalitate, În fața tăvii rotunde care, uneori, răspândea miros de scorțișoară și coajă de lămâie rasă. Când mirosurile mi-au gâdilat nările și cuptorul mi-a dogorit fața, ceva din mine s-a răscolit, dându-și seama că eram pe moarte, și m-a Împins, m-a azvârlit În sus din groapă ca dintr-o țeavă de tun. Alergam bezmetic, mă prăbușeam, mă ridicam și cădeam iarăși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
ne determina să scriem în 1930 (Gândirea, Decembrie, anul X): „Ce este arta decât o schimbare la față pe muntele Taborului? Puterea ei transformă realitatea particulară într-o făptură nouă, în trăsăturile căreia recunoaștem imaginea a ceea ce a fost, dar dogorită cu înțelesuri vaste de lumina misterioasă a înălțimilor. Arta e salvarea particularului în universal, a vremelnicului în etern. Mările își trimit respirația aburoasă văzduhului și acolo sus, ea se aprinde în curcubeie și plutește în formele și în culorile norilor
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
aceea de frumusețe îngerească, din vis, streină de lumea noastră: Un mort frumos cu ochii vii Ce scânteie-n afară. Apariția lui extraordinară „îngheață” pe cine o vede. A doua oară apare într-o înfățișare contrară: înveșmântat în negru și dogorind de flacăra cerului. După simulacrul îngeresc, simulacrul demonic. Impresia pe care o face e de astă dată într-adevăr demonică, în supranatural nu există o mijlocie între fierbinte și rece, între flacără și gheață. Amestecul acestor două elemente, despre care
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
retrag treptat de pe fiecare făptură ce asfințește în negură. Lumina s-a absorbit în adânc și nimic nu se mai vede. Orice amurg seamănă cu sfârșitul acestei lumi Dar inima îngrozită de spaimele beznei vrea soare, soarele marii amiezi, care dogorește ființa toată, care nimicește impresia începutului și tristețile amurgului și îneacă orizontul lumii în reverberații de larguri infinite. Arta nu e, fără îndoială, această mare amiază fără început și fără sfârșit, a veșniciei. Dar precum în materia din care e
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
Taïaut, dar era un excelent câine de vânătoare. Un beagle, devenit maestru în arta de a fugări vânatul și de a-i ține urma (adică mirosul, împrăștiat de cea mai ușoară adiere sau ploaie), indiferent dacă pământul era uscat, dacă dogorea soarele, dacă bătea vântul sau cădea ploaia; maestru în arta dezlegării semnelor încâlcite lăsate de salturilor iepurilor un câine dintr-aceia de care țăranii nu s-ar despărți pentru tot aurul din lume, după cum jură cu mâna pe inimă: Nu
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
psihice. Cezar Petrescu vede, si aici7, orașul că un hibrid monstruos, ca un spațiu al destrămării și al solitudinii generalizate, expuse fără mască: "... o vară întreaga în infernul de aici... Tot timpul durase o secetă încropita, o arșiță uscată care dogorea din ziduri, încingea tablă acoperișurilor, stăruia până spre miezul nopții. Țocurile se înfundau în asfaltul de gumă... într-o vreme, tot orașul păruse pustiu. Câțiva trecători, furișați pe langă ziduri, cu batistele în mână, tamponându-și frunțile cu batistele. Seară
[Corola-publishinghouse/Science/1489_a_2787]
-
mâncare și apă la păsări, s-a suit anevoie în căruță, s-a așezat pe scândura care ținea loc de scaun lângă soț, și au plecat la câmp, la prășit porumbul. Totul a fost bine până ce soarele a început să dogorească. A simțit niște junghiuri cu care nu era obisnuită, dar, deși n-a vrut să renunțe la prășit, după puțin timp a fost nevoită să întrerupă lucrul, și îngrijorată, și-a rugat soțul să o ducă acasă pentru că-i e
A FOST O DATA by VICTOR MOISE () [Corola-publishinghouse/Science/762_a_1496]