169 matches
-
lua în seamă ar fi o neglijență de neiertat. Lupta lui Augustin a fost dusă până la capăt cu succes, dar victoria n-a fost definitivă: convertirile forțate realizate prin mijloace polițienești nu au dus la încetarea ostilității față de catolici, și donatiștii au continuat să existe în Africa și sub dominația ulterioară a vandalilor, ca să întâmpine apoi cu entuziasm invazia arabă. Bibliografie. Ediții: CSEL 51, 1908 (Psalmus contra partem Donati, Contra epistulam Parmeniani, De baptismo: M. Petschenig); 52, 1908 (Contra litteras Petiliani
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
1964 (De baptismo: G. Finaert, G. Bavaud); 30, 1967 (Contra epistulas Petiliani: G. Finaert, B. Quinot); 31, 1968 (Contra Cresconium, De unico baptismo: G. Finaert, A.C. de Veer); 32, 1965 (Breviculus și alte opere antidonatiste: E. Lamiranda, G. Finaert). Schisma donatistă ia sfârșit odată cu conciliul de la Cartagina din 411, după ce, în 408, legile lui Honorius fuseseră impuse din nou și înăsprite: guvernatorul Africii, Heraclian, acceptând o cerere a catolicilor, l-a însărcinat în 410 pe tribunul și secretarul Flavius Marcellinus să
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
de la Cartagina din 411, după ce, în 408, legile lui Honorius fuseseră impuse din nou și înăsprite: guvernatorul Africii, Heraclian, acceptând o cerere a catolicilor, l-a însărcinat în 410 pe tribunul și secretarul Flavius Marcellinus să-i convoace pe episcopii donatiști la o conferință care să se țină la Cartagina în cel mult patru luni și unde urma să se ajungă la respingerea minciunii eretice; dacă aceștia nu s-ar fi prezentat, ar fi fost condamnați în contumacie și ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
favorabilă catolicilor, după multe discuții, tentative de obstrucționare și tertipuri; sigur, Marcellinus avusese încă de la început intenția de a da o astfel de sentință. Câteva luni mai târziu, împăratul Honorius a dat o nouă lege prin care îi pedepsea pe donatiști prin amenzi, confiscări de bunuri și exilări. Deși aprobă astfel de măsuri de coerciție, Augustin recomandă aplicarea unor pedepse moderate și evitarea condamnărilor la moarte. Actele Conciliului de la Cartagina se pot citi în SChr 194-195, 1972; 224, 1975; 373, 1991
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
pe unii intelectuali creștini, ca Ieronim, și tulburase sufletele tuturor: și Augustin, în epistolele din acei ani, îndeamnă la întoarcerea privirii către patria cerească și nu către cea pământească; violențelor barbarilor care produceau tulburare în suflete, el le opunea violențele donatiștilor; jefuirea Romei demonstra cât de efemere sunt bunurile din această lume: sunt motivele prezentate în omilia Despre distrugerea Romei (De excidio urbis Romae). Mai puțin înflăcărate și mai științifice sunt discuțiile purtate de Augustin în unele din epistolele-tratat: prima poartă
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
literații din Antichitatea târzie, în cazul cărora, totuși, intenția este complet diferită, pentru că enciclopedismul și erudiția corespund dorinței lor de a păstra ceea ce a fost transmis de înaintași. În această operă, Augustin își folosește capacitățile sale exegetice, reluând probabil doctrinele donatistului Tyconius, cum este cea referitoare la milenarism; propune o proprie teologie a istoriei; folosește mai multe cunoștințe din teologia greacă, așa cum începuse deja să facă compunând De Trinitate a cărui redactare începe în acea perioadă și se suprapune cu scrierea
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
din 411. Așadar, Augustin a fost nevoit să intervină într-o nouă dispută doctrinală și, cu toate că trecuse de șaizeci de ani, a dus-o la bun sfârșit cu aceeași energie și hotărâre cu care îi învinsese pe manihei și pe donatiști, obținând până la urmă condamnarea oficială a pelagianismului. Oricum, această condamnare nu a marcat și stingerea ereziei și el a trebuit să continue să polemizeze cu pelagienii până la sfârșitul vieții sale: moartea a întrerupt scrierea ultimei sale opere care era îndreptată
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
a naturii umane ori cea a păcatului originar, cărora Augustin le găsește răspunsuri, cum e doctrina harului, care vor ocupa un loc central în viața Bisericii. Augustin nu mai trebuie să lupte cu dușmani din exterior, cum erau maniheii sau donatiștii, ci cu persoane care au descoperit o problemă ce ține de natura profundă a creștinului, iar soluția atât de radicală pe care o găsește nu va întârzia să provoace perplexitatea cărturarilor din secolele următoare. Construind doctrina absolutei gratuități a harului
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
unus) a fost scrisă de Fulgențiu după întoarcerea sa din exil, adică după 523, probabil la Ruspe. Acest Fastidiosus fusese înainte preot și călugăr catolic și apoi trecuse la arianism. O parte importantă a predicii lui Fastidiosus conținea argumente contra donatiștilor luate din scrierile lui Augustin. Există doar în treizeci și nouă de extrase opera, la origine în zece cărți, intitulată Contra lui Fabian (Contra Fabianum libri decem), scrisă tot după întoarcerea din exil. Acest Fabian publicase o relatare puțin credibilă
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
conciliului, Facundus, împreună cu majoritatea episcopilor africani, s-a separat de comunitatea episcopilor orientali și de papa și, ca să justifice această atitudine, a scris alte două tratate. Adresându-se unui „scolastic” necunoscut pe nume Mocianus, care comparase această schismă cu eroarea donatistă și o combătuse bazându-se pe afirmațiile lui Augustin, Facundus a scris o carte Contra scolasticului Mocianus (Contra Mocianum scholasticum), în care susține că nu Biserica africană devenise schismatică, ci adversarii doctrinei celor Trei Capitole și, în consecință, și ai
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
funcție, însă a murit la scurt timp după aceea în 552. Ne-a rămas de la Primasius un Comentariu la Apocalipsă, în cinci cărți, care se bazează, în afara unor considerații personale, pe citate din Augustin și, lucru și mai interesant, din donatistul Tyconiu, citate, acestea din urmă, pe care Primasius le-a ales cu atenție pentru că el le consideră valabile din punct de vedere dogmatic în raport cu eroarea generală a donatiștilor. Din nefericire, opera lui Tyconiu nu s-a păstrat și de aceea
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
considerații personale, pe citate din Augustin și, lucru și mai interesant, din donatistul Tyconiu, citate, acestea din urmă, pe care Primasius le-a ales cu atenție pentru că el le consideră valabile din punct de vedere dogmatic în raport cu eroarea generală a donatiștilor. Din nefericire, opera lui Tyconiu nu s-a păstrat și de aceea comentariul lui Primasius care, în sine, nu e foarte semnificativ, este important măcar pentru faptul că a făcut să ne parvină unele din interpretările lui Tyconiu. Comentariul lui
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
ți se arată, de fiecare dată, ca celălalt - un chip, o asemănare și un „tărâm al făgăduinței”. În desfășurarea principiilor ontologiei păcii la Augustin, profesorul Milbank identifică o singură poziție inconsistentă: acceptarea, fie și condiționată, a coerciției. În contextul controversei donatiste, Augustin a fost tentat să admită o formă - chiar și îmblânzită - de control forțat al statului asupra comunităților „indisciplinate” ale schismaticilor 1. Episcopul Hipponei a imaginat această formă de intervenție seculară ca pe o corecție tranzitivă, asemănată cu asprimea unui
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
folosește în identificarea și distrugerea unui adversar, cu intenția unică de a păstra puterea absolută în sânul comunității din Cartagina. Aceasta va fi și atitudinea lui Augustin, întrucât, trebuie să subliniem acest lucru, nici novațienii din timpul lui Ciprian, nici donatiștii din timpul lui Augustin nu profesează o doctrină diferită de cea a Bisericii. Ei refuză pur și simplu să se supună unei autorități ecleziastice, a cărei legitimitate morală o neagă dintr‑un motiv sau altul. De fiecare dată când se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
inclusiv față de frații schismatici); 3) autenticitatea credinței (opoziția omul lăuntric/omul din afară, cuvânt/ faptă). Regăsim în trama comentariului numeroase teme cu caracter diferit, de la manifestarea credinței, până la iubirea absolută. Contextul istoric este profund marcat de tensiunea dintre catolici și donatiști. Adesea, predicatorul face aluzie la situația existentă, îndemnându‑și credincioșii să conștientizeze și să încerce să remedieze lucrurile. Prezența aproape constantă, pe tot parcursul comentariului, a acestei controverse, care va marca pentru mai bine de un secol creștinismul african, ne
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în vremea în care Augustin devine preot, apoi episcop (în jurul anului 390), pentru a dispărea definitiv în secolul al VII‑lea, după cucerirea arabă. În opinia lui Frend, donatismul îmbină ultraspiritualismul lui Tertulian și puritismul lui Ciprian. De la Tertulian, teologia donatistă preia teoria potrivit căreia, între Biserică și lume ar exista o opoziție metafizică insurmontabilă, orice compromis cu aceasta din urmă reprezentând o abdicare de neiertat de la principiul creștin. Spre deosebire de Ciprian, donatiștii consideră Biserică un fel de hortum conclusum et fontem
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Tertulian și puritismul lui Ciprian. De la Tertulian, teologia donatistă preia teoria potrivit căreia, între Biserică și lume ar exista o opoziție metafizică insurmontabilă, orice compromis cu aceasta din urmă reprezentând o abdicare de neiertat de la principiul creștin. Spre deosebire de Ciprian, donatiștii consideră Biserică un fel de hortum conclusum et fontem signatum interzis celui mai mic dintre păcătoși, iar autoritatea episcopului, personificarea perfecțiunii. Biserica cea adevărată este alcătuită exclusiv din desăvârșiți, adică din oameni fără pată din punct de vedere moral și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
păcătoși, iar autoritatea episcopului, personificarea perfecțiunii. Biserica cea adevărată este alcătuită exclusiv din desăvârșiți, adică din oameni fără pată din punct de vedere moral și spiritual. Păcătoșii sunt, așadar, excluși din această venerabilă și imaculată instituție, din pricina condiției lor. Idealul donatiștilor, ca al oricărei mișcări elitiste din epocă, rămâne martiriul, iar dușmanul lor necruțător, puterea laică identificată, desigur, cu Imperiul Roman. Biserica donatistă are la origine situația dramatică pe care persecuția lui Dioclețian a creat‑o în sânul comunităților creștine din
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
vedere moral și spiritual. Păcătoșii sunt, așadar, excluși din această venerabilă și imaculată instituție, din pricina condiției lor. Idealul donatiștilor, ca al oricărei mișcări elitiste din epocă, rămâne martiriul, iar dușmanul lor necruțător, puterea laică identificată, desigur, cu Imperiul Roman. Biserica donatistă are la origine situația dramatică pe care persecuția lui Dioclețian a creat‑o în sânul comunităților creștine din Africa (303‑305). În timpul acestei persecuții, nu doar unul dintre episcopii nord‑africani a acceptat să colaboreze cu autoritățile locale predând exemplare
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
libertate l‑ar fi putut oferi confraților întemnițați. El este depus de episcopul Secundus de Tigisis care numește în locul său pe Majorin, provocând prin aceasta nemulțumirea lui Constantin. În 10 noiembrie 316, acesta din urmă promulgă o lege aspră împotriva donatiștilor. Lui Majorin îi urmează în scaunul episcopal Donatus (cel care dă și numele mișcării), iar acestuia Parmenian, sub păstorirea căruia Biserica donatistă atinge apogeul prosperității și expansiunii sale. La scurt timp după moartea acestuia, izbucnesc conflictele. Prin edictul de Unitate
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
provocând prin aceasta nemulțumirea lui Constantin. În 10 noiembrie 316, acesta din urmă promulgă o lege aspră împotriva donatiștilor. Lui Majorin îi urmează în scaunul episcopal Donatus (cel care dă și numele mișcării), iar acestuia Parmenian, sub păstorirea căruia Biserica donatistă atinge apogeul prosperității și expansiunii sale. La scurt timp după moartea acestuia, izbucnesc conflictele. Prin edictul de Unitate din 405, donatiștii sunt declarați eretici, iar cultul lor este interzis. Vor continua să „reziste” încă multă vreme, mai ales în zonele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
îi urmează în scaunul episcopal Donatus (cel care dă și numele mișcării), iar acestuia Parmenian, sub păstorirea căruia Biserica donatistă atinge apogeul prosperității și expansiunii sale. La scurt timp după moartea acestuia, izbucnesc conflictele. Prin edictul de Unitate din 405, donatiștii sunt declarați eretici, iar cultul lor este interzis. Vor continua să „reziste” încă multă vreme, mai ales în zonele rurale ale Africii. De obicei convertirile donatiștilor sunt formale, lipsite de o convingere profundă. După valul pseudoconvertirilor survenite în urma edictului de la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
La scurt timp după moartea acestuia, izbucnesc conflictele. Prin edictul de Unitate din 405, donatiștii sunt declarați eretici, iar cultul lor este interzis. Vor continua să „reziste” încă multă vreme, mai ales în zonele rurale ale Africii. De obicei convertirile donatiștilor sunt formale, lipsite de o convingere profundă. După valul pseudoconvertirilor survenite în urma edictului de la Milan, Augustin se temea de amenințarea unui al doilea val, mult mai dăunător, datorat edictului de Unitate. Acești pseudocatolici, din ce în ce mai numeroși, ar fi putut perverti pe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cauză, iar adversarii săi vor fi supuși la represalii și mai puternice. Două personalități ocupă primul loc în polemica antidonatistă: Augustin, redutabil în materie de teologie, și Aurelius, episcopul catolic al Cartaginei, înzestrat cu un talent administrativ neobișnuit. Confruntarea cu donatiștii îl determină pe Augustin să‑și elaboreze ecleziologia, să‑și precizeze învățătura despre Taine și să edifice o filozofie politică „permisivă”, care admite ideea intervenției Statului în problemele Bisericii. Din perspectiva temei noastre, putem afirma că îndelungata polemică antidonatistă îi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Cristos, fie în Cristos. Fie suntem printre mădulare, fie suntem printre umorile rele. Cel care se schimbă făcându‑se mai bun este mădular al trupului; cel care stăruie în rău este umoare rea. Fără îndoială, fragmentul îi vizează pe donatiștii care făceau parte din auditoriu. Ei se află printre catolici, lasă să se înțeleagă Augustin, tocmai pentru că nu au părăsit niciodată cu adevărat Biserica și nu au părăsit‑o pentru că nu pot fi naturaliter anticriști. Potrivit spuselor lui Ioan, trăsătura
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]