169 matches
-
folosește în identificarea și distrugerea unui adversar, cu intenția unică de a păstra puterea absolută în sânul comunității din Cartagina. Aceasta va fi și atitudinea lui Augustin, întrucât, trebuie să subliniem acest lucru, nici novațienii din timpul lui Ciprian, nici donatiștii din timpul lui Augustin nu profesează o doctrină diferită de cea a Bisericii. Ei refuză pur și simplu să se supună unei autorități ecleziastice, a cărei legitimitate morală o neagă dintr‑un motiv sau altul. De fiecare dată când se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
inclusiv față de frații schismatici); 3) autenticitatea credinței (opoziția omul lăuntric/omul din afară, cuvânt/ faptă). Regăsim în trama comentariului numeroase teme cu caracter diferit, de la manifestarea credinței, până la iubirea absolută. Contextul istoric este profund marcat de tensiunea dintre catolici și donatiști. Adesea, predicatorul face aluzie la situația existentă, îndemnându‑și credincioșii să conștientizeze și să încerce să remedieze lucrurile. Prezența aproape constantă, pe tot parcursul comentariului, a acestei controverse, care va marca pentru mai bine de un secol creștinismul african, ne
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în vremea în care Augustin devine preot, apoi episcop (în jurul anului 390), pentru a dispărea definitiv în secolul al VII‑lea, după cucerirea arabă. În opinia lui Frend, donatismul îmbină ultraspiritualismul lui Tertulian și puritismul lui Ciprian. De la Tertulian, teologia donatistă preia teoria potrivit căreia, între Biserică și lume ar exista o opoziție metafizică insurmontabilă, orice compromis cu aceasta din urmă reprezentând o abdicare de neiertat de la principiul creștin. Spre deosebire de Ciprian, donatiștii consideră Biserică un fel de hortum conclusum et fontem
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Tertulian și puritismul lui Ciprian. De la Tertulian, teologia donatistă preia teoria potrivit căreia, între Biserică și lume ar exista o opoziție metafizică insurmontabilă, orice compromis cu aceasta din urmă reprezentând o abdicare de neiertat de la principiul creștin. Spre deosebire de Ciprian, donatiștii consideră Biserică un fel de hortum conclusum et fontem signatum interzis celui mai mic dintre păcătoși, iar autoritatea episcopului, personificarea perfecțiunii. Biserica cea adevărată este alcătuită exclusiv din desăvârșiți, adică din oameni fără pată din punct de vedere moral și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
păcătoși, iar autoritatea episcopului, personificarea perfecțiunii. Biserica cea adevărată este alcătuită exclusiv din desăvârșiți, adică din oameni fără pată din punct de vedere moral și spiritual. Păcătoșii sunt, așadar, excluși din această venerabilă și imaculată instituție, din pricina condiției lor. Idealul donatiștilor, ca al oricărei mișcări elitiste din epocă, rămâne martiriul, iar dușmanul lor necruțător, puterea laică identificată, desigur, cu Imperiul Roman. Biserica donatistă are la origine situația dramatică pe care persecuția lui Dioclețian a creat‑o în sânul comunităților creștine din
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
vedere moral și spiritual. Păcătoșii sunt, așadar, excluși din această venerabilă și imaculată instituție, din pricina condiției lor. Idealul donatiștilor, ca al oricărei mișcări elitiste din epocă, rămâne martiriul, iar dușmanul lor necruțător, puterea laică identificată, desigur, cu Imperiul Roman. Biserica donatistă are la origine situația dramatică pe care persecuția lui Dioclețian a creat‑o în sânul comunităților creștine din Africa (303‑305). În timpul acestei persecuții, nu doar unul dintre episcopii nord‑africani a acceptat să colaboreze cu autoritățile locale predând exemplare
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
libertate l‑ar fi putut oferi confraților întemnițați. El este depus de episcopul Secundus de Tigisis care numește în locul său pe Majorin, provocând prin aceasta nemulțumirea lui Constantin. În 10 noiembrie 316, acesta din urmă promulgă o lege aspră împotriva donatiștilor. Lui Majorin îi urmează în scaunul episcopal Donatus (cel care dă și numele mișcării), iar acestuia Parmenian, sub păstorirea căruia Biserica donatistă atinge apogeul prosperității și expansiunii sale. La scurt timp după moartea acestuia, izbucnesc conflictele. Prin edictul de Unitate
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
provocând prin aceasta nemulțumirea lui Constantin. În 10 noiembrie 316, acesta din urmă promulgă o lege aspră împotriva donatiștilor. Lui Majorin îi urmează în scaunul episcopal Donatus (cel care dă și numele mișcării), iar acestuia Parmenian, sub păstorirea căruia Biserica donatistă atinge apogeul prosperității și expansiunii sale. La scurt timp după moartea acestuia, izbucnesc conflictele. Prin edictul de Unitate din 405, donatiștii sunt declarați eretici, iar cultul lor este interzis. Vor continua să „reziste” încă multă vreme, mai ales în zonele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
îi urmează în scaunul episcopal Donatus (cel care dă și numele mișcării), iar acestuia Parmenian, sub păstorirea căruia Biserica donatistă atinge apogeul prosperității și expansiunii sale. La scurt timp după moartea acestuia, izbucnesc conflictele. Prin edictul de Unitate din 405, donatiștii sunt declarați eretici, iar cultul lor este interzis. Vor continua să „reziste” încă multă vreme, mai ales în zonele rurale ale Africii. De obicei convertirile donatiștilor sunt formale, lipsite de o convingere profundă. După valul pseudoconvertirilor survenite în urma edictului de la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
La scurt timp după moartea acestuia, izbucnesc conflictele. Prin edictul de Unitate din 405, donatiștii sunt declarați eretici, iar cultul lor este interzis. Vor continua să „reziste” încă multă vreme, mai ales în zonele rurale ale Africii. De obicei convertirile donatiștilor sunt formale, lipsite de o convingere profundă. După valul pseudoconvertirilor survenite în urma edictului de la Milan, Augustin se temea de amenințarea unui al doilea val, mult mai dăunător, datorat edictului de Unitate. Acești pseudocatolici, din ce în ce mai numeroși, ar fi putut perverti pe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cauză, iar adversarii săi vor fi supuși la represalii și mai puternice. Două personalități ocupă primul loc în polemica antidonatistă: Augustin, redutabil în materie de teologie, și Aurelius, episcopul catolic al Cartaginei, înzestrat cu un talent administrativ neobișnuit. Confruntarea cu donatiștii îl determină pe Augustin să‑și elaboreze ecleziologia, să‑și precizeze învățătura despre Taine și să edifice o filozofie politică „permisivă”, care admite ideea intervenției Statului în problemele Bisericii. Din perspectiva temei noastre, putem afirma că îndelungata polemică antidonatistă îi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Cristos, fie în Cristos. Fie suntem printre mădulare, fie suntem printre umorile rele. Cel care se schimbă făcându‑se mai bun este mădular al trupului; cel care stăruie în rău este umoare rea. Fără îndoială, fragmentul îi vizează pe donatiștii care făceau parte din auditoriu. Ei se află printre catolici, lasă să se înțeleagă Augustin, tocmai pentru că nu au părăsit niciodată cu adevărat Biserica și nu au părăsit‑o pentru că nu pot fi naturaliter anticriști. Potrivit spuselor lui Ioan, trăsătura
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
negarea divinității lui Isus. Descrierea generală făcută de Augustin îngăduie celor prezenți să înțeleagă aluziile episcopului. Cu toate acestea, el se hotărăște abia la jumătatea omiliei să atingă punctul nevralgic și să‑i atace, așa cum vom vedea, nu doar pe donatiștii reali, ci și pe „criptodonatiștii” din propria Biserică. Căci, dacă donatiștii sunt anticriști și dacă în fiecare catolic se ascunde anticrist, este evident că în fiecare catolic se află „în stare latentă” un eventual donatist. În ce măsură atunci anticriștii descriși de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
prezenți să înțeleagă aluziile episcopului. Cu toate acestea, el se hotărăște abia la jumătatea omiliei să atingă punctul nevralgic și să‑i atace, așa cum vom vedea, nu doar pe donatiștii reali, ci și pe „criptodonatiștii” din propria Biserică. Căci, dacă donatiștii sunt anticriști și dacă în fiecare catolic se ascunde anticrist, este evident că în fiecare catolic se află „în stare latentă” un eventual donatist. În ce măsură atunci anticriștii descriși de Ioan pot fi identificați în schismatici? Singurul element incontestabil este ruptura
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
vom vedea, nu doar pe donatiștii reali, ci și pe „criptodonatiștii” din propria Biserică. Căci, dacă donatiștii sunt anticriști și dacă în fiecare catolic se ascunde anticrist, este evident că în fiecare catolic se află „în stare latentă” un eventual donatist. În ce măsură atunci anticriștii descriși de Ioan pot fi identificați în schismatici? Singurul element incontestabil este ruptura lor de Biserică („ei au ieșit dintre noi”). Într‑adevăr, catolicii și donatiștii recunosc și mărturisesc divinitatea lui Cristos, adică îl mărturisesc pe Isus
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
că în fiecare catolic se află „în stare latentă” un eventual donatist. În ce măsură atunci anticriștii descriși de Ioan pot fi identificați în schismatici? Singurul element incontestabil este ruptura lor de Biserică („ei au ieșit dintre noi”). Într‑adevăr, catolicii și donatiștii recunosc și mărturisesc divinitatea lui Cristos, adică îl mărturisesc pe Isus ca Cristos. În acest caz, se întreabă Augustin, donatiștii pot fi anticriști? Cu siguranță, nu. O schimbare de strategie se impune. Argumentul convingător nu poate fi găsit aici (3
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
identificați în schismatici? Singurul element incontestabil este ruptura lor de Biserică („ei au ieșit dintre noi”). Într‑adevăr, catolicii și donatiștii recunosc și mărturisesc divinitatea lui Cristos, adică îl mărturisesc pe Isus ca Cristos. În acest caz, se întreabă Augustin, donatiștii pot fi anticriști? Cu siguranță, nu. O schimbare de strategie se impune. Argumentul convingător nu poate fi găsit aici (3, 7): Si ergo ille est Antichristus qui negat Jessum esse Christum, nec nos possunt ille dicere anticrhistos, nec nos illos
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
facit communis lectus, et diuisus Christus? („dacă suntem în unitate, pentru ce avem două altare în cetate? Pentru ce avem familii împărțite, soți despărțiți? Pentru ce un același pat, dar un Cristos despărțit?”). O a doua tentativă de incriminare a donatiștilor eșuează, și ea, lamentabil. Augustin le impută provincialismul, mania puristă, legalismul închistat, dar, înainte de toate, caracterul sectar, în contradicție cu caracterul universalist al Bisericii. Acest argument nu dovedește însă prea mult. Dimpotrivă, el nu este decât prelungirea unei mișcări în interiorul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nivelul experienței vieții, nu la nivelul discursului - procedeu opus celui origenist. În comentariul său la Matei, Origen punea față în față orthopraxia ereticilor cu ortodoxia credincioșilor. Augustin însă, pornește de la o realitate istorică opusă celei la care se raporta Origen. Donatiști și catolici, mărturisesc deopotrivă aceeași credință, se înscriu deci pe aceeași linie dogmatică. Inadvertența intervine la nivelul praxis‑ului, adică la nivelul experienței, al întrupării dogmelor în fapte adecvate: „Oricine îl neagă pe Cristos prin faptele sale este Anticrist. Este
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cel care cu gura mărturisește că Isus este Cristos, dar nu și cu faptele sale, mincinos căci faptele nu‑i sunt pe măsura vorbelor” (3, 8). O dată realizată trecerea de la ecleziologie la etică, Augustin este nevoit să‑și diversifice intențiile. Donatiștii nu sunt singurii care îl neagă pe Cristos la nivelul faptelor: mulți dintre catolici fac același lucru. Or, nu este cinstit să condamni la alții greșelile de care tu însuți ești stăpânit. Biserica este plină de anticriști care‑și așteaptă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este transferat de Augustin din planul exterior al istoriei, în cel interior, al sufletului omenesc. Adversarul nu mai este un agent extern și fizic al răului, ci o atitudine interioară, de ordin fundamental psihologic. Comentariul la Apocalipsă al lui Tyconius, donatist moderat (mort către anul 390), a avut un rol important în constituirea acestei eshatologii non‑apocaliptice a lui Augustin. Deși comentariul nu s‑a păstrat, unele dintre ideile sale au putut fi reconstituite. Tyconius propunea aici o interpretare ecleziologică și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și pe cel istoricizant și operează o veritabilă prefacere spirituală în semnificația personajului. Este vorba despre marea „revoluție semantică” înfăptuită de Origen și dusă la bun sfârșit de Augustin, cu complicitatea, trebuie spus, a lui Victorin de Poetovio și a donatistului Tyconius. Această viziune, pe care am putea‑o numi fie metafizică, în cazul lui Origen, fie psihologizantă, în cazul lui Augustin, conferă Anticristului un sens cu mult mai abstract și cu mult mai general, în care oricine se poate recunoaște
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dopo, Turin, 1981 (trad. franç., L’Apocalypse maintenant, Paris, 1984). Courcelle, P., „Commodien et les invasions du Ve siècle”, in Revue des études latines, 24, 1946, pp. 227-246. Crespin, R., Ministère et sainteté pastorale du clergé et solution de la crise donatiste dans la vie et doctrine de saint Augustin, Paris, 1965. Cullmann, O., „Le caractère eschatologique du devoir missionnaire et de la conscience apostolique de saint Paul. Étude sur le katéchon de II Thess. 2, 6-7”, Revue d’histoire et de philosophie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Tertullien et la conversion de la culture antique, Paris, 1972. Frend, W.H.C., „Donatisme”, în Dictionnaire encyclopédique du christianisme, Paris, 1990, t. I, pp. 716-724. Frend, W.H.C., Martyrdom and Persecution in the Early Church, Oxford, 1965. Frend, W.H.C., The Donatist church, a movement of protest in Roman North Africa, Oxford, 2e éd., 1971. G. C. Jenks, The Origins and Early Development of the Antichrist Myth, Berlin, New York, 1991. Gagé, J., „Commodien et le moment millénariste du IIIe siècle”, în RHR
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Courcelle, „Commodien et les invasions du Ve siècle”, în REL 24, 1946, pp. 227‑246, și J.‑P. Brisson, capitolul V al tezei sale, Autonomisme et christianisme dans l’Afrique romaine, Paris, 1958. În opinia lui Brisson, Commodian este un donatist de la jumătatea secolului al V‑lea. Argumentele acestui grup de cercetători nu sunt convingătoare. Teza lor a fost contrazisă de J. Gagé, „Commodien et le moment millénariste du IIIe siècle”, în RHPR, 1961, pp. 355‑378. Milenarismul constituie, într‑adevăr
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]