162 matches
-
ecliptică nu se produc de obicei în același moment, dar sunt adesea foarte apropiate una de cealaltă. Dacă cele două obiecte posedă aceeași declinație în momentul unei conjuncții în ascensie dreaptă (sau aceeași latitudine ecliptică în timpul unei conjuncții în longitudine ecliptică), cel care este mai aproape de observator pare să treacă prin fața celui care este mai departe. Cele trei corpuri sunt atunci în situație de syzygie și este posibil să se observe o ocultație, un tranzit sau chiar o eclipsă. Conjuncția Lunii
Conjuncție (astronomie) () [Corola-website/Science/314301_a_315630]
-
simplu, cu formula 1/(1/P - 1/ Q), unde P este perioada siderală a lui Mercur (87,969 35 de zile), iar Q este perioada siderală a lui Venus (224,700 96 de zile). Înclinația orbitei lui Marte, în raport cu planul eclipticii lui Venus este de 4,33°, care este mai puțin decât înclinația de 7,00°, în raport cu ecliptica Pământului. Tranzitul care s-a produs la 21 martie 1894 este deosebit de interesant în măsura în care erau două tranzituri simultane de pe Saturn: tranzitul lui Mercur
Tranzitul lui Mercur () [Corola-website/Science/332965_a_334294]
-
969 35 de zile), iar Q este perioada siderală a lui Venus (224,700 96 de zile). Înclinația orbitei lui Marte, în raport cu planul eclipticii lui Venus este de 4,33°, care este mai puțin decât înclinația de 7,00°, în raport cu ecliptica Pământului. Tranzitul care s-a produs la 21 martie 1894 este deosebit de interesant în măsura în care erau două tranzituri simultane de pe Saturn: tranzitul lui Mercur (de pe Venus și Saturn) și tranzitul lui Venus (de pe Saturn). Tranziturile lui Mercur văzute de pe Marte sunt
Tranzitul lui Mercur () [Corola-website/Science/332965_a_334294]
-
poate fi calculată cu formula 1/(1/P - 1/ Q), unde P este perioada siderală a lui Mercur (87,969 35 de zile), iar Q este perioada siderală a lui Marte (686,960 10). Înclinația orbitei lui Mercur, în raport cu planul eclipticii lui Marte, este de 5,16°, care este mai puțin decât înclinația de 7,00° în raport cu ecliptica Pământului. Ca și pentru Marte, tranziturile lui Mercur de pe Jupiter sunt mult mai frecvent decât cele de pe Terra. Se produc mai multe tranzituri
Tranzitul lui Mercur () [Corola-website/Science/332965_a_334294]
-
Mercur (87,969 35 de zile), iar Q este perioada siderală a lui Marte (686,960 10). Înclinația orbitei lui Mercur, în raport cu planul eclipticii lui Marte, este de 5,16°, care este mai puțin decât înclinația de 7,00° în raport cu ecliptica Pământului. Ca și pentru Marte, tranziturile lui Mercur de pe Jupiter sunt mult mai frecvent decât cele de pe Terra. Se produc mai multe tranzituri într-un deceniu. În loc să se observe un tranzit de pe suprafața lui Jupiter, ar fi posibil să se
Tranzitul lui Mercur () [Corola-website/Science/332965_a_334294]
-
cu formula 1/(1/P - 1/ Q), unde P este perioada siderală a lui Mercur (87,969 35 de zile), iar Q este perioada siderală a lui Jupiter (4 335,354 50 de zile). Înclinația orbitei lui Mercur în raport cu planul eclipticii lui Jupiter este de 6,29°, ceea ce este ușor mai puțin decât înclinația de 7,00° în raport cu ecliptica Pământului. Tranziturile lui Mercur văzute de pe Saturn se produc „în grup” (mai multe tranzituri într-un an terestru); acestea apar cam la
Tranzitul lui Mercur () [Corola-website/Science/332965_a_334294]
-
de zile), iar Q este perioada siderală a lui Jupiter (4 335,354 50 de zile). Înclinația orbitei lui Mercur în raport cu planul eclipticii lui Jupiter este de 6,29°, ceea ce este ușor mai puțin decât înclinația de 7,00° în raport cu ecliptica Pământului. Tranziturile lui Mercur văzute de pe Saturn se produc „în grup” (mai multe tranzituri într-un an terestru); acestea apar cam la fiecare 30 de ani. Ca și pentru Jupiter, tranziturile ar putea fi văzute mai ușor de pe unul din
Tranzitul lui Mercur () [Corola-website/Science/332965_a_334294]
-
cu formula 1/(1/P - 1/ Q), unde P este perioada siderală a lui Mercur (87,969 35 de zile), iar Q este perioada siderală a lui Saturn (10 757,736 50 de zile). Înclinația orbitei lui Mercur în raport cu planul eclipticii lui Saturn este de 6,38°, ceea ce este ușor mai puțin decât înclinația de 7,00° în raport cu ecliptica Pământului. Paralaxa lui Mercur între centrul lui Saturn și unul dintre polii săi este de vreo 9,1 secunde de arc, ceea ce
Tranzitul lui Mercur () [Corola-website/Science/332965_a_334294]
-
de zile), iar Q este perioada siderală a lui Saturn (10 757,736 50 de zile). Înclinația orbitei lui Mercur în raport cu planul eclipticii lui Saturn este de 6,38°, ceea ce este ușor mai puțin decât înclinația de 7,00° în raport cu ecliptica Pământului. Paralaxa lui Mercur între centrul lui Saturn și unul dintre polii săi este de vreo 9,1 secunde de arc, ceea ce este aproape de 12,5 ori diametrul unghiular aparent al lui Mercur (0,75 de secunde de arc), sau
Tranzitul lui Mercur () [Corola-website/Science/332965_a_334294]
-
axă de la nord la sud. În afară de cea mai evidentă variație a poziției aparente a Soarelui pe bolta cerească între nord și sud cu o amplitudine unghiulară de 47 de grade (datorită înclinației axei terestre de 23,5 grade fată de ecliptică), există de asemenea și o componentă pe axa est-vest a acestei variații de poziție. Variația pe axa nord-sud rămâne însă sursa principală a anotimpurilor pe Pământ. Datorită faptului că se află atât de aproape de Pământ, în termeni astronomici, Soarele este
Soare () [Corola-website/Science/296586_a_297915]
-
patru corpuri ce orbitează în jurul Soarelui, giganții gazoși, constituie circa 99% din masa rămasă, Jupiter și Saturn deținând împreună mai mult de 90%. Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în timp ce orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu ecliptica destul de mari. Toate planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul Soarelui în aceeași direcție în care se
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
gazoși, constituie circa 99% din masa rămasă, Jupiter și Saturn deținând împreună mai mult de 90%. Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în timp ce orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu ecliptica destul de mari. Toate planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul Soarelui în aceeași direcție în care se rotește acesta (în sens invers acelor de
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în timp ce orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu ecliptica destul de mari. Toate planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul Soarelui în aceeași direcție în care se rotește acesta (în sens invers acelor de ceasornic, privit de deasupra polului nordic solar). Există excepții, cum ar fi cometa Halley. Structura generală
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
fost descoperit în 1930, era considerat a noua planetă; această clasificare s-a schimbat în 2006, când s-a adoptat o definție formală mai riguroasă a unei planete. Pluto are o orbită relativ excentrică, înclinată la 17 grade față de planul eclipticei, iar distanța sa față de Soare variază între 29,7 UA la periheliu (situat în interiorul orbitei lui Neptun) și 49,5 UA la afeliu. Charon, cel mai mare satelit al lui Pluto, este câteodată descris ca alcătuind un sistem binar cu
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
lui Neptun. Multe astfel de obiecte au periheliul undeva în centura Kuiper dar afeliul mult în afara sa (unele obiecte au afeliul și la 150 UA depărtare de Soare). Orbitele obiectelor din discul împrăștiat sunt de asemenea foarte înclinate față de planul eclipticei, și adesea sunt chiar perpendiculare pe acesta. Unii astronomi consideră discul împrăștiat a fi pur și simplu o altă regiune a centurii Kuiper, iar obiectele discului împrăștiat sunt considerate „obiecte împrăștiate din centura Kuiper”. Unii astronomi de asemenea clasifică centaurii
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
singur satelit, Dysnomia. Ca și în cazul lui Pluto, orbita sa este foarte excentrică, cu periheliul situat la 38,2 UA (aproximativ distanța de la Pluto la Soare) și afeliul la 97,6 UA, fiind de asemenea puternic înclinată față de planul eclipticei. Punctul în care se încheie sistemul solar și începe spațiul interstelar nu este definit cu precizie, deoarece granițele sale exterioare sunt modelate de două forțe distincte: vântul solar și gravitația Soarelui. Limita exterioară a influenței vântului solar este de aproximativ
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
cunoscută în limbajul științific ca an galactic al sistemului solar. Apexul solar, punctul spre care Soarele se deplasează în mișcarea lui prin Calea Lactee, se află în apropierea stelei strălucitoare Vega, dar la zona mărginașă dintre constelațiile Lira și Hercule. Planul eclipticei se află la un unghi de aproximativ 60° față de planul galactic. Localizarea sistemului solar în galaxie este factorul care a determinat evoluția vieții pe Pământ. Orbita sa este aproape circulară, și vitezele orbitale din apropierea Soarelui sunt aproape la fel de rapide ca
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
perfecționat de către islamici. Astronomul Al-Farghani a dezbătut problema mișcării corpurilor cerești. Opera sa a fost tradusă în latină în secolul al XII-lea. La sfârșitul secolului al X-lea, Al-Khujandi construiește un observator astronomic lângă Teheran prin intermediul căruia calculeză înclinarea eclipticii. În Persia, Omar Khayyam întocmește o serie de tabele în scopul reformării calendarului. Un alt mare observator este construit la Istanbul, unde activează Taqi al-Din. Savanții musulmani ai epocii medievale sunt numeroși: Al-Battani, Al-Kindi, al-Hasib al-Misri (Abu Kamil), Ibn Yahyă
Epoca de aur a islamului () [Corola-website/Science/317215_a_318544]
-
pentru 2 treimi din timp, pierzând protecția împotriva radiațiilor. Staticele sau sateliții statici folosesc pânze solare pentru a se poziționa în orbite pe care gravitația singură nu le-ar putea asigura. Aceste colonii solare ar fi libere să plutească în afara eclipticii, bazându-se doar pe radiația solară. În afara sistemului nostru solar sunt miliarde de stele ce ar putea fi ținte pentru colonii. Călătoriile interstelare au fost dezbătute de mulți oameni de știință, acestea fiind operaționale atât cu ajutorul omului cât și computerizate
Colonizarea spațiului () [Corola-website/Science/319607_a_320936]
-
nu depășește 6 km. Se poate apropia la 140.000.000 km de Pământ. Prezintă o orbită caracterizată de o semiaxă majoră egală cu 2,1862819 u.a. și de o excentricitate de 0,1292308, înclinată cu 4,64915° față de ecliptică. Când fost descoperit, la 26 martie 1971, de către astronomii americani C. J. van Houten, I. van Houten-Groeneveld și T. Gehrels de la Observatorul Palomar, aceștia l-au numit simplu 9495. În anul 2000, an care a fost declarat „anul Eminescu”, președinta Comitetului
9495 Eminescu () [Corola-website/Science/315203_a_316532]
-
fost descoperite. Dimensiunile mici ale asteroidului Juno și forma sa neregulată l-au exclus din categoria planetelor pitice. Juno are o orbită ceva mai apropiată de Soare decât Ceres și Pallas. Orbita sa este înclinată ușor, cu aproape 12°, față de ecliptică, dar are o excentricitate foarte mare, mai mare chiar decât Pluto. Această excentricitate îl aduce pe Juno mai aproape de Soare la periheliu decât ajunge Vesta și mult mai departe la afeliu decât ajunge Ceres. Juno a fost apreciat ca având
3 Juno () [Corola-website/Science/320715_a_322044]
-
al Centre de recherches en géodynamique et astrométrie (C.E.R.G.A.). Directorul serviciului era Jean-Louis Heudier. Asteroidul prezintă o orbită caracterizată printr-o semiaxă majoră egală cu 2.5314746 UA și o excentricitate de 0.6307684, înclinată cu 0.44593°, în raport cu ecliptica. "Toutatis" a fost numerotat provizoriu "1989AC", apoi a fost denumit, făcându-se referire la Toutatis, zeitate celtă a războiului, a fertilității și bogăției, urmând numărătoarea "4179" făcută de Minor Planet Center. Toutatis este corelat cu ploaia de meteori "Kappa Aquaride
4179 Toutatis () [Corola-website/Science/326943_a_328272]
-
miliarde km (39,3 ua). Are o orbită foarte excentrică (0,248), astfel încât uneori Pluto ajunge într-o poziție mai apropiată de Soare decât Neptun, a opta planetă a Sistemului Solar. Înclinarea planului orbitei este de 17°12' față de planul eclipticii, ceea ce este iarăși ieșit din comun. Diametrul lui Pluto este de 2.390 km, reprezentând doar 18,74% din cel al Terrei. Înclinarea axei de rotație a planetei este de 57°24', iar perioada de rotație este de 6 zile
Pluto () [Corola-website/Science/326883_a_328212]
-
orbitează într-o rezonanță orbitală de 3:2 cu Neptun: la fiecare două revoluții ale lui Pluto, Neptun face trei revoluții, într-o sincronizare care durează de milioane de ani. Pe măsură ce Pluto se apropie de periheliu, atinge distanța maximă de la ecliptică datorită înclinației sale de 17 grade. Astfel, este mult deasupra sau dedesubtul planului orbitei planetei Neptun. În aceste condiții Pluto și Neptun nu se vor ciocni sau apropia niciodată la mai mult de 18 UA una de cealaltă. Începând cu
Pluto () [Corola-website/Science/326883_a_328212]
-
al Neapolelui, care a devenit, în 1816 Ferdinand I al celor Două Sicilii); referirea la regele Ferdinand nu a fost considerată acceptabilă de diferite țări europene și a fost eliminat. În 1802, a făcut, cu succes, observații asupra schimbării oblicității eclipticii, iar în 1805, cercetări asupra paralaxei anuale a câtorva stele principale. A publicat și un "Catalog" al unui număr de 6784 de stele (Bouillet spune: 7646 de stele), pozițiile lor fiind pentru anul 1800; ediția mai corectă este cea din
Giuseppe Piazzi () [Corola-website/Science/326414_a_327743]