330 matches
-
ansamblu, arianismul apare ca un mănunchi de elementediverse, filoniene, origeniste și lucianiste, înfățișate în haina dialecticei aristotelice. Acestei mari erezii, patriarhul Alexandru, paznic treaz al tezaurului de credință, îi opune hotărât credința tradițională a Bisericii,întemeiată pe Revelație<footnote Epistola enciclică (păstrată la Socrate, Istoria bisericească I, 6); Epistola către Alexan dru al Constantinopolului (păstrată la Teodoret, Istoria bisericească, I, 3) PG, XVIIIcol. 572 ș.u.; col. 548 ș.u. footnote>. Patriarhul Alexandru accentuează în-deosebi veșnicia Fiului, necreabilitatea, neschimbabilitatea și asemănarea
CREDINŢA ŞI MĂRTURISIREA EI by Petre SEMEN ,Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/128_a_428]
-
și asemănarea în ființă cu Tatăl. Dacă Fiul n-ar fi veșnic, atunci ar exista un moment când Tatăl ar fi nerațional și neînțelept (așlogo" kaiV așsoqo"), ceea ce este de neconceput. Astfel Fiul trebuie cugetat caesențial ființei Tatălui<footnote Epistola enciclică, 4, PG, XVIII, col. 578 A-B. footnote>. N-a fost nici un moment când Fiul nu era(ouște h̀/n pote oște ouJk hjn) <footnote Epistola către Alexandru al Constantinopolului, 4, 6 PG, XVIII, col. 553 A. footnote>, iar
CREDINŢA ŞI MĂRTURISIREA EI by Petre SEMEN ,Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/128_a_428]
-
postaristotelică 5. Dar esența acestui măreț curriculum exista deja în Akademia platonică și Lykeonul isocratic. Ba mai mult: Diogene Laerțiu, relatând despre Aristip, menționa comparația pe care acesta o făcea între cei care studiaseră e)gkuklia maqhvmata (enkyklia mathémata = „învățătura enciclică”) și pretendenții Penelopei. Aceștia „aveau acces” la sclavele reginei din Itaca, dar nu și la nurii ei. „Mathemații” neglijau filosofia, rămânând fie un fel de „specialiști”, fie simpli semidocți 6. Așadar, e)gkukliVos paideia era, în esență, împlinire spirituală, adică
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
Unu" (Baggio, 2002, p. 283). 2.1. Dimensiunea socială ca specific al creștinismului 1 De o doctrină socială creștină se vorbește pe larg și explicit începând de la sfârșitul secolului trecut, de când Papa Leon al XIII-lea a publicat, în 1891, enciclica Rerum novarum. Ea aduna reflecțiile pe care creștinismul european le elaborase în contact cu revoluția industrială; apărută în Anglia în ultimele trei decenii ale lui 1700, aceasta se răspândise pe continent, transformând radical viața tuturor persoanelor și familiilor implicate în
Biserica şi asistenţa socială din România by Ion Petrică [Corola-publishinghouse/Science/899_a_2407]
-
de producție. "Revoluția industrială genera procese sociale și politice care duceau la modificarea legilor și instituțiilor; se constituiau clase sociale noi, se nășteau forme noi de bogăție și sărăcie. Epoca industrială deschidea oportunități noi și, în paralel, genera noi nedreptăți. Enciclica lui Leon XIII semnala deschiderea oficială a Bisericii Catolice față de noua eră, care era analizată și evaluată în principalele sale teze sociale și economice" (Baggio, 2002, p. 285). Aceleași informații le-am găsit și în Enciclopedia de filosofie și științe
Biserica şi asistenţa socială din România by Ion Petrică [Corola-publishinghouse/Science/899_a_2407]
-
în chestiunile sociale, direcționând activitatea credincioșilor. După condamnarea statului liberal și a doctrinelor democratice din partea papei Pius al IX-lea (Quanta cura și anexa Syllabus, 1864), o primă formă a doctrinei sociale apare datorită papei Leon al XIII-lea, în enciclica Rerum Novarum (1891) asupra "problemei muncitorilor". Dintre succesorii lui Leon al XII-lea, Pius al XI-lea și Pius al XII-lea au lărgit orizonturile doctrinei sociale: Biserica era în stare să ofere comunității un "model" de organizare socială și
Biserica şi asistenţa socială din România by Ion Petrică [Corola-publishinghouse/Science/899_a_2407]
-
s-a propus asocierea sociologiei cu morala (Remy, 1982, p. 79). Amintisem la începutul acestui subcapitol de Papa Ioan Paul al II-lea care arăta interesul său pentru ca doctrina socială creștină să fie privită și înțeleasă în cadrul teologiei morale. În enciclica sa Sollicitudo rei socialis, Ioan Paul II specifică poziția doctrinei sociale creștine în următorii termeni: " Doctrina socială creștină nu este o "a treia cale" între capitalismul liberalist și colectivismul marxist, nici o posibilă alternativă pentru alte soluții mai puțin radical opuse
Biserica şi asistenţa socială din România by Ion Petrică [Corola-publishinghouse/Science/899_a_2407]
-
ale emigrației din România", în Iliuț, P.; Nistor, L.; Rotariu, T. (coord.), România socială /drumul schimbării și al integrării europene, vol. I, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2005. Paleologu, A., Moștenirea creștină a Europei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003. Papa Ioan Paul II, "Enciclica Centesimus annus", în Ică, I. I.jr.; Marani, G. (coord.), Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002. Passeron, J. C., "Anthropologie et sociologie", în Raison présente, nr. 108, 1993. Passeron, J. C, "La constitution des sciences sociales", în Le Débat
Biserica şi asistenţa socială din România by Ion Petrică [Corola-publishinghouse/Science/899_a_2407]
-
în octombrie 1848. A doua jumătate a secolului al XIX-lea a reprezentat o perioadă semnificativă pentru democrația creștină, deși contextul politic era ostil Bisericii. Papa Pius al IX-lea a emis în 1870, după alipirea Romei la Italia, o enciclică Non expedit prin care nu permitea catolicilor participarea la alegeri și chiar a rupt relațiile diplomatice cu Belgia și apoi cu Elveția, datorită legii învățământului ostilă școlilor confesionale și, respectiv, politicii anticatolice. Cu toate acestea, ultimul sfert al veacului a
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
sfert al veacului a cunoscut apariția curentului creștin-democrat cu o doctrină coerentă și cu unele partide, chiar dacă efemere, dar cu importanța lor pentru mai târziu. Aceste evenimente au fost favorizate de activitatea papei Leon al XIII-lea (1878-1903). Principala sa enciclică dintr-un lung șir de texte însemnate a fost Rerum novarum, în 1891, prin care recunoștea democrația și deschidea astfel drumul creștin-democrației. Generația sa accepta patru refuzuri: individualismul, liberalismul, secularizarea și socialismul. Ideile acestea se concretizau datorită faptului că Vaticanul
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
în semnarea armistițiului ce a pus capăt primului război mondial în noiembrie 1918 prin reprezentantul său Erzberger. Zentrum a fost axa tuturor guvernelor între 1919 și 1932, numind cinci cancelari. Democrația creștină italiană a profitat de renunțarea oficială la prevederile enciclicei Non expedit de către papa Benedict al XV-lea, ceea ce a făcut posibilă înființarea în decembrie 1918-ianuarie 1919 de către Sturzo a Partidului Popular Italian. Era în același timp autonom față de Biserică, aconfesional și democratic. Acesta a obținut în 1919 20,6
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
socialism democratic. Activitatea magisteriului pontifical a fost extrem de importantă pentru formațiunile creștin-democrate, mai ales că experiența politică a dovedit că numai partidele creștine care au beneficiat de sprijinul Vaticanului s-au putut menține și chiar dezvolta. Esențiale au fost însă enciclicele lui Leon al XXIII-lea și ale succesorilor săi, începând cu Rerum Novarum (1981) și până la Centesimus annus (1991) al lui Ioan Paul al II-lea. Au existat și idei ale Vaticanului care însă au fost apoi respinse chiar de către
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
susține drepturile omului, suveranitatea poporului, statul laic, libertatea conștiinței și a presei, existând o pauză apoi până la mesajele radiodifuzate de Crăciun în 1942 și 1944 de către Pius al XII-lea. Declarația drepturilor omului din 1948 a fost aprobată abia prin enciclicele lui Paul al VI-lea din 1963 și ale lui Ioan Paul al II-lea din 1979. Un alt principiu comun democrației creștine este organizarea comunitară a societății, fiind sprijinite familia și descentralizarea administrativă, asociațiile și regiunile. Astfel se explică
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
ca pe o pervertire a libertății a cărei campioană a fost întotdeauna Biserica. Acesta era și sentimentul lui Leon al XIII-lea, care a oferit în 1891 catolicilor o cartă a ordinului social-creștin, Rerum novarum, și care, în 1901, împreună cu enciclica Graves de communi a adus democrația creștină la opțiunea creștinării societății. Dar filiația nu este atît de simplă precum pare. Dacă este adevărat că creștin-democrații datorează mult tradiției intransigente și filosofiei contrarevoluționare, aceștia au acționat în secolul XX mai ales
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
Charles Périn, la Louvain, sau Joseph Rambaud, la Lyon, care respingeau ideile etatiste și dezvoltau ideile răspîndite mai ales de industriașii catolici din nordul Franței grupați în Asociația Catolică a Patronilor din Nord, de orientare paternalistă și antietatistă 5. Prin enciclica Rerum Novarum (15 mai 1891), magisteriul pontifical recunoaștea caracterul foarte grav al problemei sociale și stipula dreptul Bisericii de a interveni chiar în momentul cînd, în Franța, drama din Fourmies de la 1 mai 1891 scotea în evidență pericolul unui război
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
evidență pericolul unui război social. Pentru creștini-democrați, aceasta a devenit o adevărată cartă socială. În mod cert, catolicismul social nu se identifica numai cu aceștia, departe de așa ceva: intransigenți, tradiționaliști, liberali, paternaliști, progresiști mai tîrziu, toți aveau în comun această enciclică pe care fiecare și-o revendica. Ea mergea în mod deosebit în direcția curentului creștin-democrat, amorsînd o ruptură cu viziunea providențială despre societatea împărțită în săraci, care trebuiau să se resemneze, și bogați, chemați la acte de generozitate și caritate
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
nemeritată" a muncitorilor, afirmînd că munca, expresia ființei umane, nu poate fi tratată ca o marfă, recunoscîndu-i Statului un rol major în apărarea "interesului comun", susținînd dreptul muncitorilor de a se uni în asociații și lăsînd ușa deschisă sindicatelor muncitorești, enciclica dezvăluia o percepție nouă a clasei muncitoare. Ea oferea un răspuns care nu mai era de ordin caritabil, ci de ordin instituțional: dacă generozitatea oamenilor cu suflet bun este oricînd binevenită, accentul se punea în primul rînd pe responsabilitățile ce
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
responsabilitățile ce reveneau Bisericii, Statului și chiar muncitorilor. Problema socială se transforma într-o luptă pentru recucerirea, promovarea unei societăți conform principiilor moralei creștine, a cărei bază teologică o constituia revenirea la ideile Sfîntului Tomas de Aquino, dorită și de enciclica Aeterni Patris (4 august 1879). Învățăturile lui Leon al XIII-lea de la sfîrșitul secolului al XIX-lea erau purtătoarele angajamentului laicilor privind programul de reformă socială. Acestei duble problematici a Revoluției franceze și a revoluției economice, la care aveau să
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
categoric la ceea ce numea "liberalism dogmatic", despre care spunea în Des progrés de la Revolution că "distruge noțiunea însăși de justiție și de datorie". Experiența lui Lamennais n-a durat mult, fiind blocată de dezaprobarea Papei Grigore al XVI-lea prin enciclica Mirari vos din 15 august 1832, care condamna tezele sale privind separarea Bisericii de Stat, libertatea, regenerarea catolicismului. În acest caz, el a ales calea răzvrătirii, replicînd, în 1834, prin lucrarea Cuvintele unui credincios, condamnată printr-o altă enciclică, Singulari
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
prin enciclica Mirari vos din 15 august 1832, care condamna tezele sale privind separarea Bisericii de Stat, libertatea, regenerarea catolicismului. În acest caz, el a ales calea răzvrătirii, replicînd, în 1834, prin lucrarea Cuvintele unui credincios, condamnată printr-o altă enciclică, Singulari nos (25 iunie 1834). El a murit în 1834, certat cu Biserica. Condamnîndu-l pe Lamennais, Papa recuza moștenirea revoluționară și așeza Biserica în tabăra adversarilor societății moderne. Pontificatul său, marcat și de scrisoarea papală Superiori annus din iunie 1832
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
fost de părere că Revoluția franceză răsturnase definitiv raporturile dintre Biserică și Stat, aducînd o transformare importantă în profunzimea acestora. Ei au avut de suferit numeroase avataruri: lovitura de cuțit adusă de Mirari vos din 15 august 1832 și de enciclicele Quanta cura și Syllabus din 8 decembrie 1854; Lamennais a fost condamnat, Rosmini și Gioberti am fost puși la Index, iar Ventura a fost obligat să părăsească Roma. Unii dintre ei s-au îndepărtat de Biserică: Lamennais, Gioberti, care prezida
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
de mișcarea neoguelfistă. Acest curent a beneficiat și de progresele centralizării romane, proclamarea, în 1854, a dogmei Concepției Imaculate fiind un factor revelator, cît și de popularitatea papei Pius al IX-lea în rîndul catolicilor. El a devenit doctrină prin enciclica Quanta cura ce era însoțită de catalogul cu 80 de puncte, considerate inacceptabile, sub titlul de Syllabus errorum. Aceste documente combăteau concepția liberală asupra societății într-o formă deosebit de solemnă, respingeau separarea Bisericii de Stat și libertatea religioasă. Textul a
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
și nu o utopie îndreptată spre trecut 12. Doctrina privind condamnarea, fondată pe timpul papei Pius al IX-lea, avea să se dezvolte datorită învățămîntului pozitivist al lui Leon al XIII-lea și avea drept scop recucerirea societății. O serie de enciclice au stabilit condițiile: o piatră de temelie a fost pusă în 1879 prin Aeterni Patris, care făcea din "tomism" baza învățămîntului în seminarii, baza teologică pentru recîștigarea societății lui Christos; la 29 iunie 1881, Diuturnum illud, privind originea puterii și
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
care nu poate permite să se facă orice fără consimțămîntul său. Aici influența școlii din Liège, intervenționistă, asupra unei anumite părți din gîndirea catolică, a fost fundamentală. Eliberînd energiile, recunoscînd rolul deloc neglijabil al statului, lăsînd cale liberă sindicatelor muncitorești, enciclica Rerum Novarum încuraja foarte mult creștin-democrații, față de care Léon al XIII-lea nu-și ascundea simpatia, să acționeze prin inițiative concrete și să dezvolte, să aprofundeze, să lărgească, să prelungească, să popularizeze discursul pontifical. Exemple privind aceste inițiative sînt activitățile
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
religie de stat, regimul, dominat de conservatorii liberali, mergea în direcția secularizării. La moartea papei Pius al IX-lea, în 1878, Biserica părea să fie atacată din toate părțile, asediată, victimă a unui "complot satanic", după cum se exprima papa în enciclica Etsi multa luctuosa din 21 noiembrie 1873, în care denunța atacurile suferite de Biserică în diferite țări europene. Un alt aspect hotărîtor al perioadei era puterea aflată în continuă creștere a papalității asupra episcopatelor și a credincioșilor, victoria definitivă a
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]