282 matches
-
are același sens „a tăia”. În cazul acestei teorii, tema PIE sek- este sufixată cu terminația turcică "-li". A fost avansată ipoteza că sensul inițial care a stat la baza denumirii populației ar fi fost „tăietori de lemne” 3) Din etnonimul siculilor antici, cei care au dat numele Siciliei. au fost de două feluri: În fruntea unui neam se afla de regulă un vârstnic, învestit cu autoritate și recunoscut ca atare de membrii grupului. Acesta era „conducătorul neamului” (ung. hadnagy "locotenent
Secui () [Corola-website/Science/297171_a_298500]
-
printre altele, în anii 1256, 1314, 1323 și 1364, în provincii vestice ale Ungariei, în comitatele Pozsony și Moson. Prezența lor este confirmată apoi și de numele unor localități, ca Székely și Székelyfalu, ambele în comitatul Szabolcs, formate prin includerea etnonimului maghiar al secuilor. Importante comunități secuiești sunt evocate documentar și în comitatele Bars, Szerém, Gömör, Abaúj, Somogy și Baranya. Prezențe secuiești sunt semnalate în secolele XI și XII în anii 1116 și 1146 în Bihor, în zona localităților Teleac și
Secui () [Corola-website/Science/297171_a_298500]
-
dintre Turcia și Uiguria.. Dimensiunea indoeuropeană (scito-alană, deci iranică veche), atât la populația maghiarofonă, cât și la panturcime, nu e neglijabilă (un rest vădit îl reprezintă populația asimilată ce a lăsat în Câmpia Tisei, spre vest, toponimie cu componenta "Jász-" (etnonimul iașilor sau alanilor) sau cu cea "berény" Bucătăria secuiască se bazează pe patru alimente principale: cartoful, varza, carnea de porc și smântâna și reflectă condițiile climaterice, respectiv iernile extrem de geroase din zonă. Produsele din porc, ca slănina, caltaboșii, carnea afumată
Secui () [Corola-website/Science/297171_a_298500]
-
al II-lea î.Hr., și s-ar fi stabilit în Silezia în jurul anului 120 î.Hr. Această teorie sprijină identificarea vandalilor cu cultura Przeworsk, deoarece cultura Wielbark pare să fie înlocuită de o ramură a culturii. Unii autori medievali au aplicat etnonimului "vandali" la popoare slave: wenzi, sorabi sau polonezi. S-a considerat odată că slovenii erau descendenți ai vandalilor, dar acest lucru nu este punctul de vedere al savanților moderni. Vandalii au fost împărțiți în două grupe: silingi și hasdingi. În timpul
Vandali () [Corola-website/Science/298614_a_299943]
-
pe malul râului, este un munte mare și o apă izvoraște [din el] și curge pe povârnișul sau. În dosul acestui munte aflăm un neam creștin numit M.rdât.” Primele cercetări asupra acestui subiect au stabilit corespondență între hidronimele și etnonimele menționate în cele două cronici și denumirile europene ale acestora. Astfel, Dûba = Dună, Dunărea, Mirvât sau M.rdât = moravienii, locuitorii Moraviei Mari, iar Madjgharî = evident, maghiarii, cărora le corespunde și ocupația de pescari. Singul etnonim care a stârnit controverse este
V.n.nd.r. (N.nd.r.) () [Corola-website/Science/308256_a_309585]
-
stabilit corespondență între hidronimele și etnonimele menționate în cele două cronici și denumirile europene ale acestora. Astfel, Dûba = Dună, Dunărea, Mirvât sau M.rdât = moravienii, locuitorii Moraviei Mari, iar Madjgharî = evident, maghiarii, cărora le corespunde și ocupația de pescari. Singul etnonim care a stârnit controverse este cel al (V.)N.nd.r.-ienilor. I. Perciun a identificat M.rdât cu valahii din Moldova de azi în urmă comparării datelor geografice iar N.nd.r cu valahii din Transilvania . Expresia "în direcția
V.n.nd.r. (N.nd.r.) () [Corola-website/Science/308256_a_309585]
-
și de animale și de obiecte), ci și adjectivelor și adverbelor. Exemple: "lányikó vs. "lányka" „fetiță”, "botóka vs. "botocska" „bețișor”, "hosszukó (fără echivalent standard) „lunguț”, "könnyüd (fără echivalent standard) „ușurel”. Sufixul diminutiv "-ka/-ke" chiar a devenit marca femininului la etnonime, pe când în maghiara standard acesta se marchează cu corespondentul lui „femeie” sau „fată”: "magyarka" vs. "magyar nő" „unguroaică”.
Dialectele limbii maghiare () [Corola-website/Science/305067_a_306396]
-
Jeiăn, Žejane), la nord-est de muntele Učka, și în alte șapte sate și cătune la sud de acest munte. Alții sunt răspândiți în orașe din Croația și în emigrație, mai ales în Europa Occidentală, Statele Unite ale Americii, Canada și Australia. Etnonimul „istroromâni” este un exonim creat de lingviști. Cei de la sud de muntele Učka își zic "vlåš" „vlahi” (singular "vlåh"), iar cei din Žejân - "žejånci" „jeiăneni”. De istroromâni, dar mai ales de limba lor s-au ocupat relativ mulți cercetători, începând
Istroromâni () [Corola-website/Science/298498_a_299827]
-
precum și pe insulele Rab, Pag și Krk. Pe această insulă au mai rămas de la ei numai toponime: Bata, Fintira, Sekara. Într-un document din 1329 referitor la localitatea Buzet din Istria, apare numele vlahului Pasculus Chichio, nume ce provine de la etnonimul "Ćići" folosit de croați pentru istroromâni până astăzi, transcris în latină "Chichii" în documentele vremii. În secolul al XV-lea au loc epidemii de ciumă devastatoare în Istria, și senatul Republicii Vreneția care stăpânea litoralul peninsulei, favorizează așezarea aici a
Istroromâni () [Corola-website/Science/298498_a_299827]
-
pe care îi numește "Morlacchi" în documentele sale, ca și pe cea a slavilor de sud ce se refugiază din calea cotropitorilor otomani. Astfel, în 1449 sunt menționați vlahi în localitatea Buje din Istria. Cuvântul "Cici" apare prima oară ca etnonim propriu-zis într-un document din 1463. Sub forma "Chichii", etnonimul reapare în documente în latină din anii 1517, 1524 și 1527, păstrate în arhivele orașului Triest. În acest secol se menționează așezări ale lor răspândite aproape peste tot în interiorul peninsulei
Istroromâni () [Corola-website/Science/298498_a_299827]
-
pe cea a slavilor de sud ce se refugiază din calea cotropitorilor otomani. Astfel, în 1449 sunt menționați vlahi în localitatea Buje din Istria. Cuvântul "Cici" apare prima oară ca etnonim propriu-zis într-un document din 1463. Sub forma "Chichii", etnonimul reapare în documente în latină din anii 1517, 1524 și 1527, păstrate în arhivele orașului Triest. În acest secol se menționează așezări ale lor răspândite aproape peste tot în interiorul peninsulei, mai ales în zona localităților Žejân și Mune, la nord
Istroromâni () [Corola-website/Science/298498_a_299827]
-
se desființează. Tot Glavina devine primarul unei comune care se constituise din toate satele instroromâne de la sud de muntele Učka. În 1945, Istria este înglobată în Iugoslavia. Este un moment în care emigrația dă o lovitură aproape fatală comunității istroromâne. Etnonimul „vlahi” (în greacă "Βλάχοι", în documentele latine medievale "Vlachi", în sârbă și croată "Vlahi", apoi "Vlasi") este folosit și pentru istroromâni încă din Evul Mediu, dar este derutant, pentru că are sensuri diferite în funcție de popoarele care l-au utilizat sau îl
Istroromâni () [Corola-website/Science/298498_a_299827]
-
italienești mai întâi sub forma "Chichi", apoi "Cici" sau "Cicci", iar la germanofoni "Tschizen", "Tschitzen", "Zitschen", "Tschitschen", "Ziegen", "Zische". Originea termenului ar fi că istroromânii se adresau unul altuia cu cuvântul "čiča" „unchi, nene” în sârbă și croată. Astăzi acest etnonim este imprecis, pentru că se referă și la croații din regiunea Ćićarija. Alt exonim folosit de croați era mai demult "Ćiribiri", despre care Ascoli precizează că era batjocoritor, astăzi în varianta "Ćiribirci", care, conform unei ipoteze neverificabile ar veni din propoziția
Istroromâni () [Corola-website/Science/298498_a_299827]
-
demult "Ćiribiri", despre care Ascoli precizează că era batjocoritor, astăzi în varianta "Ćiribirci", care, conform unei ipoteze neverificabile ar veni din propoziția "țire bire" „ține bine”. Croații mai folosesc și termenul "Vlasi". În mediul academic s-au folosit mai multe etnonime pentru istroromâni. Covaz îi numea "Rimgliani o Vlahi d'Istria", "Rimljani" fiind termenul folosit de croați și sârbi pentru cetățenii romani, Carlo de Franceschi, Ascoli și Vassilich - "Rumeni d'Istria", Ioan Maiorescu - „români istrieni”, Weigand - "Valaques d'Istrie". Termenul „istroromâni
Istroromâni () [Corola-website/Science/298498_a_299827]
-
din insula Krk (în italiană Veglia) se folosea termenul „vegliotoromâni”. În germană se întâlnește pentru graiul lor termenul "Krkorumänisch", în croată "krkorumunjski". Conform informației provenite de la Ireneo della Croce, istroromânii își ziceau "rumeri" în secolul al XVII-lea, dar acest etnonim nu mai apare în documente până la refolosirea sa de către Andrei Glavina și apoi de către Leca Morariu. În prezent, istroromânii folosesc în general un adjectiv derivat de la numele satului lor, cei de la Žejân numai pe acesta ("žejånci"), iar cei de la sud
Istroromâni () [Corola-website/Science/298498_a_299827]
-
i constituie o ramură a romilor răspândită în mai multe țări din Europa Centrală și de Sud-Est. În funcție de regiunea în care trăiesc, se denumesc pe ei înșiși și/sau sunt denumiți și cu alte etnonime, dintre care cel mai răspândit este cel de rudari. i se caracterizează în principal prin faptul că limba lor maternă este româna în toate țările în care trăiesc. Ocupația lor tradițională era mineritul (băieș inseamnă miner în româna medievală) dar
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
calificându-i drept „cei mai civilizați”. Primul autor croat care menționează prezența unor băieși în Slavonia este învățătorul Ferdo Hefele, într-un articol din revista "Vienac" din Zagreb, în 1890. Un călător german, Heinrich Renner, pomenește despre caravlahii (unul din etnonimele băieșilor) din Bosnia în cartea sa din 1897. Cele dintâi cercetări propriu-zise despre băieși apar la începutul secolului al XX-lea și continuă doar sporadic până în anii 1990. S-au ocupat de această temă Teodor Filipescu (1906), Isidor Ieșan (1906
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
Barjaktarović (1964), până la cei actuali optează pentru originea romă. Băieșii ar fi devenit o ramură aparte a romilor în zona Munților Apuseni, unde ar fi lucrat ca robi la exploatarea aurului împreună cu minerii români până la sfârșitul secolului al XVI-lea. Etnonimul „băieș/băiaș”, derivat de la „baie”, din maghiarul "bánya" „mină” este numele dat minerilor în general în Transilvania acelei epoci. Etnonimul „rudari” se referă tot la această îndeletnicire, fiind un derivat al termenului slav "ruda" „minereu”. După o perioadă de bilingvism
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
Munților Apuseni, unde ar fi lucrat ca robi la exploatarea aurului împreună cu minerii români până la sfârșitul secolului al XVI-lea. Etnonimul „băieș/băiaș”, derivat de la „baie”, din maghiarul "bánya" „mină” este numele dat minerilor în general în Transilvania acelei epoci. Etnonimul „rudari” se referă tot la această îndeletnicire, fiind un derivat al termenului slav "ruda" „minereu”. După o perioadă de bilingvism, ei ar fi abandonat limba romani și adoptat limba română. Pe baza unor trăsături ale graiurilor lor din afara României, zona
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
romi (147.604) și cei care indică limba romani ca limbă maternă (100.668). În orice caz, în țară sunt multe localități unde trăiesc băieși, în partea sa de est fiind și sate cu populație majoritar rudărească. Termenul "beás" ca etnonim și ca nume de limbă este folosit și în datele recensământului din Ungaria (2011), dar numai în paranteză împreună cu "romani" pe lângă termenul "cigány". Conform acestor date, în Ungaria trăiesc 308.957 țigani (romani și băieși), dintre care 54.339 au
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
fapt aici între 10 și 20 de mii. În Slovacia, numărul băieșilor este estimat la câteva sute. În România apar la recensământul din 2011 621.573 de romi, dintre care 342.674 declară româna ca limbă maternă. Băieșii au numeroase etnonime, nu toate fiind folosite de ei înșiși. Sunt și unele care sunt endonime în unele comunități de băieși și exonime în altele. În România sunt cunoscuți cu denumirea de băieși sau băiași în Ardeal, băniași în Banat, cea de rudari
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
Serbia se mai folosește și termenul "karavlasi" (singular "karavlah", cuvânt turcesc însemnând „valah negru”). Această din urmă denumire este generală în Bosnia și Herțegovina. În maghiară denumirea lor este "beások" (singular "beás"), iar în Croația "bajaši" și "ludari", cele două etnonime reprezentând grupuri diferite prin grai. În Slovacia sunt denumiți "bajáši", "bjaši" sau "korytári" (de la "koryto" „albie”). În mediul academic mai vechi s-au folosit de asemenea mai multe etnonime. Emil Petrovici (1938) vorbea despre „țigani românizați”. La cercetătorii sârbi se
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
beások" (singular "beás"), iar în Croația "bajaši" și "ludari", cele două etnonime reprezentând grupuri diferite prin grai. În Slovacia sunt denumiți "bajáši", "bjaši" sau "korytári" (de la "koryto" „albie”). În mediul academic mai vechi s-au folosit de asemenea mai multe etnonime. Emil Petrovici (1938) vorbea despre „țigani românizați”. La cercetătorii sârbi se găsesc termeni ca "posavski Rumuni" „români din Posavina”, "vlaški Romi" „romi valahi”, "rumunski Romi" „romi români”, "vlaški Cigani" „țigani valahi”, "Cigani vlaškog jezika" „țigani de limbă română”, "Cigani Rumuni
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
jezika" „țigani de limbă română”, "Cigani Rumuni" „țigani români”, "rumunski Cigani" „țigani români”, "Cigani Karavlasi" „țigani caravlahi”. În Slovacia s-a vorbit despre „țigani vorbitori de română” sau „albieri români”. În rândul cercetătorilor este o oarecare ezitare în privința alegerii unui etnonim general, dar există preocuparea de a găsi unul cât mai potrivit. Cei români folosesc termenul „rudari” pentru cei din România și Bulgaria, iar cei bulgari operează cu aceeași denumire. Saramandu (1997) folosește sintagma „țigani de limbă românească”. În literatura de
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
Identitet etničke zajednice", 2005). Corespunzător cu acesta, numărul special al revistei "Piramida", nr. 2, Băieșii în contextul sud-slav, publicată de Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina, optează pentru termenul general „băieși”. Lui "banjaši" și lui „băieși” le corespund exact etnonimele "bajaši", "beások" și "bajáši", folosite în literatura de specialitate croată, maghiară, respectiv slovacă. În limba engleză se găsesc "Boyash", "Bayash", "Banyash", "Bunyash" sau "Beash", termeni preluați ca atare și în lucrări în limba franceză. În acestea se mai găsesc și
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]