343 matches
-
această fixare și izolare, discutată de Oreste Macrì, există, după părerea noastră, și tendința contrarie de a despovăra cuvântul, de a-i oferi un halo de imponderabilitate, de lejeritate. Imagologic Quasimodo alătura cuvântul și unor prezente impregnate de luminozitate și evanescenta. În această categorie se încadrează contextele în care apare alături de adierea ușoară a vântului sau atunci când este atins de un suflu metamorfic, precum în versurile: Păsările căutau meiul / și brusc erau de nea (Iarnă străveche, trad. MB). Autorul sublimează materialitatea
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
suflu metamorfic, precum în versurile: Păsările căutau meiul / și brusc erau de nea (Iarnă străveche, trad. MB). Autorul sublimează materialitatea prin eliminarea greutății obiectului (a referentului) care își pierde propriul contur și se contopește cu fundalul, devenind o umbră ușoară, evanescenta. Aură nedefinita, vaporasă și ambigua conferă astfel vorbelor calitatea de vag pentru a folosi un termen leopardian și afectează cuvântul și referentul deopotrivă, transmițând impresia că acestea se întrepătrund. Studiile dedicate conceptului de vag nu au o istorie îndelungată în
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
această lume pot suferi de o lipsă de determinare ce ține de natură lor și nu depinde de manieră în care noi vorbim despre ele.261 Orice obiect slab delimitat, prin mobilitatea contururilor sale, atrage după sine un limbaj vag, evanescent. Așadar, această ultimă calitate nu mai este un dat intrinsec codului, ci o caracteristică generată de nedeterminarea referentului. În virtutea celor discutate anterior cu privire la modul în care cuvintele și lucrurile ce împărtășesc o nedeterminare comună tind în opera lui Quasimodo să
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
trad. MB). Cuvintele aparțin creatorului lor așa cum frunzele aparțin arborelui: Alte frunze / crestează acum ramul (Verdele fals și cel adevărat, trad. MB). O undă sonoră străbate frunze și cuvinte deopotrivă, de aceea uneori urlă copaci (Pământului meu). Ambele sunt ușoare, evanescente, precum sunetul sau precum lumină. Ambele sunt obiecte ale dorinței și protagoniste ale visării: vântul apoi aduse frunze (Cantul lui Apòllion).276 Acest mod de a privi versurile lui Quasimodo dezvăluie componentă dinamică a paginii sale contra fixității termenilor separați
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
trata în paralel tehnicile de elaborare a cronotopului în lirica leopardiană și quasimodiană, evidențiind mai clar și existența unei deplasări mentale identice dinspre prezent spre trecut. În concluzie, efectul estetic al poemelor lui Quasimodo izvoraște, pe de o parte din evanescenta cuvintelor vagi, pe de altă parte din contrastul dat de intensitatea sensului lor, deopotrivă centripet și dispersiv, grație căruia cititorul care percepe transferurile și îmbinările este fermecat. Nu în ultimul rând, acesta derivă din poeticitatea spațiilor sau timpurilor îndepărtate. Fiecare
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
reificat, bazată pe tendința centripeta de concentrare a semnificației termenilor (după cum explică Oreste Macrì) este dublată, în fapt, de o forță centrifuga, prin care sensul acelorași rezonează, firește, în relație cu cele contextuale, trezind în cititor impresia de vastitate, de evanescenta trăsături comune cu poetica leopardiană a vagului. La nivelul vocabulelor, tensiunea perpetua ce se naște la granița dintre caracteristicile semantice individualizante și deschiderea lor către context oferă măsură ambivalentei cuvântului quasimodian, componența definitorie a condeiului sau. În articolul citat în
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
semn de întrebare în legătură cu imobilitatea teoriei despre cuvântul quasimodian, pietrificat. Însuși termenul parolă, remarcă Oreste Macrì, este unul dintre protagoniștii poeziilor quasimodiene din prima etapă de creație, fapt demonstrat de numărul mare de ocurente (32); în respectivele contexte dihotomia soliditate / evanescenta se poate observa în măiestria cu care autorul a transformat la nivel figurativ cuvântul în piatră sau, dimpotrivă, în aer, vânt sau zăpadă. Jucându-se cu distanță și apropierea dintre vocabule, sicilianul a utilizat enjambamentul că figură de stil predilecta
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
printre munții sălbatic mirositori/ răscoliți din adânc -/ și râde sus din cabina rotitoare/ bărbatul cu tricoul roșu: LOVE ME/ scrie pe pieptul lui - roșul s-a întins puțin/ în literele albe.” Modic expresive, textele se sprijină pe confesiunea indirectă, suavă, evanescentă. Aceleași elemente, modulate cu minime variații în scenete lirice, se vor întâlni în Proiect de mitologie (1981) și Cortina (1983), pentru ca Eglogă (1984) să înregistreze (sub un moto extras din lirica lui Lucian Blaga), în mii de versuri, povestea unei
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287505_a_288834]
-
rezultatul fiind crearea unui univers feeric. Lumina lunii, albul de nea, parfumul florilor de măr sunt imagini recurente uneori în poemele erotice, având inflexiuni de romanță. Zăpada, iarnă a sufletului, e totodată „oracol sfințit cu alb și lună”, metaforă a evanescentelor momente de grație captate în capilarele distihurilor. Progresiv, sentimentul timpului devine obsedant, iar preferința pentru expresia simplă se conturează mai ferm. Renunțarea la metaforă și la imaginea bogată comportă însă și un risc: diluarea substanței și alunecarea în prozaic. Ceva
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286671_a_288000]
-
care duce și astăzi la definirea modernității că o aporie [v. Meschonnic, p.71]. Această ambiguitate a conceptului baudelairian se poate comenta că "un raport de forțe care constituie modernitatea: o actualitate ce căuta să se exprime în prezentul sau (evanescentul) și, în același timp, o tendință care o face să se autodepășească sau să se epuizeze (eternul)" [Nouss, p.45]. Acest raport generează o stare de tensiune și de criză, percepută și în definițiile actuale ale modernității 8. Funcționarii lui
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/881_a_2389]
-
vizând „apariția salvatoare a lucrurilor” (Ion Pop). Poate că poetul va fi avut tot timpul sentimentul că adăpostea moartea („vidul”) în propriu-i trup și tocmai de aceea a căutat cu atâta patimă o salvare provizorie (și iluzorie) în frumusețea evanescentă a „lucrurilor”. În poemele sale euforice nu doar „plantele și animalele”, ci și existențele inanimate, străzile, clădirile, obiectele apar ca tot atâtea miracole, văzute cu ochii cuiva care parcă atunci le descoperă sau le contemplă pentru ultima dată. În scrierea
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290646_a_291975]
-
literare și ideologii politice În perspectiva unei sociologii a intelectualilor și a literaturii, așa cum s-a constituit ea prin lucrările lui Pierre Bourdieu și ale celor care au preluat teoria să asupra lumii sociale, «ideologia» sau «ideologiile» sunt un obiect evanescent. Constituirea istorică a unui câmp literar autonom, cum a fost cazul Franței În cursul secolului al XIX-lea, și impunerea să ca model universal sunt paralele cu constituirea câmpului intelectual, situat de obicei la momentul afacerii Dreyfus. Istoriile celor două
[Corola-publishinghouse/Science/2325_a_3650]
-
părea apoi să se dizolve într-o criză de lacrimi. Hotărâsem amândoi, cu mult în urmă, că ne vom căsători de îndată ce vom împlini optsprezece ani, când, deci, vom fi mari. Cu câtă patimă îi strigam, printre lacrimile ei misterioase, șovăielnice, evanescente, că sunt gata să aștept, că n-am de gând s-o presez! Era vorba doar de teama unei adolescente? Îi spuneam că am să i-o respect, că poate proceda oricum dorește, atâta timp cât lasă deschis în fața noastră viitorul prețios
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
mi se pară că un foarte mare număr din femeile mele se găseau acolo; dar Hartley, nu. Ea era o vastă absență, o făptură în parte nematerializată, chipul ei ivindu-se întruna chiar deasupra razei mele vizuale, ca o lună evanescentă. Am căutat întotdeauna la femei un refugiu. Și, într-adevăr, ce altceva sunt femeile dacă nu niște refugii? Și uneori am simțit că a fi înlănțuit strâns în brațele unei femei era unica și cea mai totală apărare împotriva oricărei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
acest exercițiu oarecum „demiurgic”? Reverența acordată maestrului nu este una personală, asumată, concretă, ce este inspirată de tradiție, de conveniențe, de un model de respect Încetățenit. Ne raportăm la dascăli cu respect, că așa se cade. Respectul e firav și evanescent, ca de altfel și ceea ce Îl Înalță. În fapt, ne prefacem că ne respectăm maeștrii, dar ne ridicăm nouă, celor care am trecut prin mâna lor, socluri sau statui (vorba ceea, am fost elevii lor!). Sub statura maestrului ne ascundem
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
că cineva simte ca și mine, chiar dacă nu-l am În preajmă (mai ales atunci!), dorința de comunicare crește. Chiar dacă această nouă structură nu este palpabilă, concretă, „comunitatea” nou constituită reprezintă fermentul unui gen de atracție interindividuală deosebită. Nevăzutul, neapropiatul, evanescentul aprind și Întrețin, mai tot timpul, focul speranței. În acest orizont evolutiv se impun tot mai mult comunitățile specializate ale educaților (elevi, studenți), configurându-se structuri asociative pe criterii atât cu caracter școlar/universitar, cât și extrașcolar/extrauniversitar, cu incidență
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
patronezi. Această complementaritate de validare poate asigura, până una alta, o trecere către o rafinare a tehnicilor de explicitare a calității prin parametri „exacți”, instituiți de alții. Căci nu atât exactitatea contează, cât calitatea În sine - care, evident, este destul de evanescentă, greu de distins și de atins! 5.5. Dileme ale Învățământului universitar Restructurarea actuală a Învățământului superior, pe linia principiilor de la Bologna, aduce câteva dileme suplimentare și nu rezolvă mai vechile probleme acumulate În ultimul timp. Ne referim, de bună
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
politică educațională integrală și vizionară pe termen lung trebuie să fie atentă la astfel de evoluții. „Profitul” educațional nu este numaidecât material, vizibil, detectabil imediat prin „prețul” la care este recompensată o competență sau alta. „Plusvaloarea” educațională este foarte difuză, evanescentă, de profunzime și de lungă durată la scara evoluției individului sau comunității. Un astfel de „profit” apare cu siguranță mai târziu. Vocația de om nu se măsoară În banii cu care se recompensează o activitate. O astfel de vocație este
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
nemanifeste, ascunse, de transmitere și reproducere culturală. Se structurează de la sine anumite ocazii de perpetuare a ceea ce se dovedește a fi valoros. Acestea reprezintă anumite ipostaze culturale ingenue și sunt congruente cu seturile de valori pe care le reprezintă (sunt evanescente, slab formalizate, puternic contextualizate, cum ar fi obiceiurile, cutumele, mentalitățile etc.) și se caracterizează prin faptul că sunt imediate și cu efecte de durată. Sunt flexibile și dau seama de o realitate vie, ce vine În Întâmpinarea unor cerințe hic
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
jertfirii pentru celălalt. „Iubirea aproapelui” nu mai rămâne un Îndemn frumos și abstract, ci devine un adevărat șantier - nu lipsit de dificultăți - al unor stări cât se poate de concrete și reale. Principiile sunt supuse probei materializării; coborâm abrupt dinspre evanescentul preceptelor către greutatea faptelor. Exercițiul profamilial presupune timp, chibzuință și răbdare. El antrenează rupturi existențiale, schimbări comportamentale neobișnuințe, dar și continuități pe anumite linii, o anumită coerență internă și stabilitate. Calibrarea a două experiențe de viață, a două istorii „paralele
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
școală. Sunt conduite și valori ce pot fi Însușite prin contagiune directă, prin coîmpărtășire și bucuroasă dăruire. O comunitate și membrii săi Își perpetuează spiritualitatea prin diferite mecanisme de Învățare prezente, evident, la nivelul școlii, dar și prin forme complementare, evanescente, conviviale, despre care se vorbește mai puțin, dar care uneori fac mai mult În direcția menționată decât instituțiile consacrate. Printre numeroasele mecanisme formative, de Îndrumare și consiliere pe care comunitatea și le-a structurat de-a lungul timpului, sunt și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
nimeni nu Încearcă să afle asta de la mine, știu [ce este timpul - n.n.]; dacă eu aș vrea să explic noțiunea cuiva care mă Întreabă, nu mai știu”. Să deslușim Încă de la Început dificultatea perceperii, trăirii și explicării duratei. Timpul este evanescent, nu are un contur precis, nu are materialitate ca un obiect oarecare. Suntem „Înfășurați” În timp, dar nu ne dăm seama prea ușor de acest lucru. Chiar dacă are o determinare obiectivă, dincolo de ființa noastră, el nu capătă contur decât printr-
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
de experiențe, de cărți, de cadouri, magazine, ceva turism... Și revenim În cameră la ceas de seară. Mâncăm ceva, bem ceva și discutăm. Ce anume? Greu de redat Într-un mod foarte precis. Voi caracteriza doar atmosfera creată: sinceră, transparentă, evanescentă și metafizică. Despre oameni buni și oameni răi, fapte Împlinite și sperate, bucurii și necazuri, viață și moarte. E o plăcere să-l ai alături. Simți că trăiești experiențe de viață autentică, cu toate fețele ei. E un bun companion
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
G. Liiceanu referindu-se la "rătăcirea" lui Ulise.19 Eroul lui Eminescu nu este un rătăcitor, nu este omul veloce care va fi "când aici când dincolo", sau: "nici aici nici dincolo, ci peste tot" agonizând "în registrul unei ubicuități evanescente".20 El a devenit deja un intermediar între divin și rostul neamului său pentru care este investit să tălmăcească, mai departe, semnele din "cartea vremii". Poporul său nu trebuie să bâjbâie prin lume, el trebuie să-și găsească și cunoască
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
de arbori indicând un drum de munte. Că limbajele figurative constau în tehnici coloristice sau de cioplire și nu în desenul pe apă, zăpadă sau nisip. Diferența între limbajele propriu-zise și cele presupuse este că unele sunt perene, iar altele evanescente.... Esențial este schimbul energetic între arte și literatură, care revelă o origine comună. Căci limba, culoarea, piatra comunică între ele ca și cum s-ar cunoaște, s-ar căuta, s-ar uni. Cu adevărat formele par numai niște vehicule transportând o formă
[Corola-publishinghouse/Science/84951_a_85736]