126 matches
-
fetița se zbătea fenetic. Lovea cu picioarele și pumnii, încerca să muște, dar nu scotea o vorbă. În timp ce se zvârcolea pentru a scăpa din strânsoarea lui Ripley, unicul sunet care se auzea în spațiul strâmt era cel al respirației ei gâfâite. Și chiar și acest zgomot era în mod misterios înfundat. În viața ei, Ripley mai încercase o dată să stăpânească o ființă mai mică decât ea și care poseda o ferocitate cel puțin egală: în ziua în care se hotărâse să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
unui cântăreț incapabil să participe la un spectacol important. E clar că ar face orice ca să-și recapete vocea. Simptome Orice modificare anormală a vocii poate fi un simptom al acestei afecțiuni. Atunci când este răgușită, vocea poate avea un sunet gâfâit, scrâșnit, Încordat sau pot apărea modificări ale volumului (tărie) sau ale tonului (jos sau Înalt). Cauze Cea mai frecventă cauză este vorbitul pe perioade Îndelungate. Acest lucru este tipic pentru oratori, conducătorii politici, cântăreți și, uneori, profesori. Câteodată, aceste persoane
Secretele medicinei chineze. Sănătate de la A la Z by Henry B. Lin () [Corola-publishinghouse/Science/2227_a_3552]
-
plastică, SUA ar putea da lecții spiritului european, format la școala Grecilor și a Renașterii. Sincronizarea, o spunea Lovinescu foarte bine, este o imitație a unui model superior În spiritul propriului nostru specific. Sincronizarea nu este o imitație servilă, pripită, gâfâită, cu aerul cuiva care vrea să ne Învețe deoarece propune ultimele titluri ale unei bibliografii la modă, cel mai adesea. Sigur, și sub ceaușism am fost, Împreună cu alți prieteni, Împotriva acelei improvizate doctrine a „protocronismului”, o nefericită aventură a stimatului
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
absurdă, a celorlalte cărți în "versuri" și "proză", George Bacovia, "autist" asemeni lui Albert Einstein, descoperă calea demontării până la golire a poeziei. Întreaga sa operă este de fapt un unic tragic poem al coborârii "muntelui" literaturii, de la monumentalitate la fragmentarismul gâfâit, meschin, contorsionat. Poetul are revelația morții poeziei: nu o spune, ci ne-o sugerează. Înainte de-a muri el însuși, recită ultimul poem al neantului: "În-tu-ne-ri-cul". O spun cu mare tristețe: o sută de ani de eminescologie nu a descifrat
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
familiei. Ce bucurie pentru cei care au norocul s-o cunoască! După o cură intensă de ascultat și după o masă copioasă îmi iau rămas bun și Mia îmi apucă un nasture, aruncă o privire din acelea și vorbește puțin gîfîit și rar. Dar noi... cînd ne... mai vedem? Capitolul III O promenadă prin adevăr cu iz de fantezie Între confrați Spre asfințit cerul devenise rozaliu și soarele cobora obosit, ascuns de nori anemici, striați și pîclișiți. În partea de est
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
înaintării noastre mă făcea să-mi vină să țip. Trupul lui Hartley, mișcându-se pe lângă al meu, se smucea, greoi, de parc-aș fi tras după mine o stivă de lemne. Am ieșit pe drumul de pe țărm, mânjiți și răsuflând gâfâit. Gilbert își parcase Volkswagenul chiar la marginea ierbii. Când ne-a văzut apărând, a pornit motorul și a tras mașina în dreptul nostru. Câteva zile de vacanță la mare îl transformaseră complet pe Gilbert. Arăta mai tânăr, în formă, până și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
unde o apucasem de rochie, se ivea o ruptură triunghiulară. Și prin ruptură vedeam o fâșie de piele înroșită de soare, care cobora dinspre gât. Îi zăream sutienul și rotunjimea sânilor conținuți în cupele de pânză. Și palpitul respirației aproape gâfâite. Era într-adevăr obscen. Încă de la primele înfiripări ale acestui plan, îmi încolțise în minte intenția de a o reține pe Hartley la mine, chiar prin forță; dar nu-mi imaginasem detaliile și, nu știu de ce, sperasem că de îndată ce-l
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
din cauza timpului prea scurt pe care-l trăiește precipitat, febril, zbătut la gălbenuș și-albuș... și-n final pocnit în moalele sufletului de planturoasa și „dotata“ poloneză Hanska, fie datorită îmbulzelii teribile a celorlalte romane ce se cer foiletonate rapid, gâfâit, imperios. Trebuia să închege o sută de povestiri, tranșându-le în volume de câte zece bucăți macre. Au apărut doar trei serii, în 1832, 1833, 1837. Restul, fragmentariat, rămâne în manuscrise. Avem, finisate și publicate, doar 30 de „drolatice“! Destul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2176_a_3501]
-
oricăror somații. Ca să vin la masă, trebuia să fiu oprit cu forța și să încasez o corecțiune strașnică. Bătaie mâncam zadarnic și pentru comportamentul meu incorigibil când familia avea oaspeți: săream în întâmpinarea lor, când intrau pe poartă, cu întrebarea gâfâit stereotipă și perfect lămuritoare: „Ce mi-ai adus?“ Nu sosea niciodată cu mâna goală mătușa mea favorită de o viață Elenuța (1894-1979), cumnata mamei și cea mai bună prietenă a ei atunci (vara își făceau rochii identice, înflorate, stârnind pe
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
de istoria literară (trecutul a murit, nu mai avem nevoie de el, și dacă ne încăpățânăm să-l cercetăm, ne alegem cu o puzderie de papagali ai lui Flaubert, dintre care nu știe nimeni care el cel adevărat). Autorul scrie gâfâit și cu mirare. Cuvântul scris îl surprinde chiar și pe el, pagina e o realitate în sine, independentă de cel ce o începe. În Mensonge (scurt roman polemic anti-deconstructivist), Bradbury pornește cu o nemulțumire vizavi de critica universitară și ajunge
Literatura contemporană britanică: literatura Desperado by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
va învinge. Capitolul 2 Proza 2.1. Peter Ackroyd: Simultaneitatea universală Peter Ackroyd scrie în forță și își îmbrâncește lectorul în transă. Romanul Hawksmoor (1985) pendulează între început de secol XVIII și sfârșit de secol XX, la Londra. Istorisirea e gâfâită. Avem de fapt de-a face cu o multitudine de istorii, din care în mod inevitabil pierdem câte unele, până ce ne dumirim, în sfârșit, că sunt de fapt povestite în dublu exemplar: o dată pe vremea reginei Anne (ciuma și marele
Literatura contemporană britanică: literatura Desperado by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
o descoperă cu admirație dincolo de arta cuvântului pe femeia ce dublează poeta. Nu că versurile ei nu ar fi misterioase. Adcock se folosește de rime ascunse, o muzică insidioasă și mai ales de ritm, ritmul vorbirii îmbinat cu accente dramatice gâfâite. Verbul este suspansul sentimentului și descoperim într-un sfârșit că sentimentul e mai puțin îndreptățit decât poemul la atenția lectorului. Am putea-o descrie pe Fleur Adcock drept o poetă cu o sensibilitate aspră și cuvinte la fel de necruțătoare. Iubirea este
Literatura contemporană britanică: literatura Desperado by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
cu lingura. Ies pe acoperiș. Un pâlc de copaci și câteva case, o moară de vânt știrbă cu fereastră. Niciun fel de militari, niciun echipaj de vânătoare. Probabil litoralul e gata. Seara: porcul are temperatură, gura deschisă, limba afară. Respiră gâfâit, râtul i s-a umflat. Nu vrea ciocolată lichidă, ci numai apă. Am încercat să-l bandajez, n-a mers. Mă culc pe masa goală. 1 decembrie Senin, rece. Respiră în continuare gâfâit. Caut din nou telefonul, îl găsesc în
by P. C. Jersild [Corola-publishinghouse/Memoirs/1092_a_2600]
-
are temperatură, gura deschisă, limba afară. Respiră gâfâit, râtul i s-a umflat. Nu vrea ciocolată lichidă, ci numai apă. Am încercat să-l bandajez, n-a mers. Mă culc pe masa goală. 1 decembrie Senin, rece. Respiră în continuare gâfâit. Caut din nou telefonul, îl găsesc în bufet, era scos din priză (pericol de șobolani?). Găsesc priza, dar n-am carte de telefon. Nu-mi amintesc numărul lui B.-A., sun la întâmplare. Răspunde un băiețel, nu-i al lui
by P. C. Jersild [Corola-publishinghouse/Memoirs/1092_a_2600]
-
scotea nimeni niciun cuvânt: noi, pentru a ne conserva energia de luptători kamikaze, el, pentru a nu fi pus în postura ridicolă de învățător dat afară de proprii săi elevi. Din rândul nostru se auzeau tot mai des icnete și respirații gâfâite. Genunchii începeau să ne tremure, picioarele dădeau vădite semne de capitulare. Dați drumul la ușă că vă strâng de gât, nenorociților, vă jupoi de vii, lighioane spurcate, vă ucid cu mâna mea, mizerabililor! Pe fondul debitării acestui text "drăgălaș" și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
pantă. Dar, ce excursie? A fost o alergare contra cronometru! Adversarul nostru era soarele, care începea să scapete la apus, subminându-ne intențiile. Opream doar pentru un minut-două, pentru a ne trage sufletul și a privi în urmă cu satisfacția gâfâită a cățărătorului. Am simțit că suntem aproape, după ce locul devenise mai plat și se înmulțiseră gheretele cu suvenire. Zidul de împrejmuire a apărut brusc în fața noastră, ca un element conviețuind în cea mai mare intimitate cu cartierul. De partea cealaltă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
durere. Șăzi ghinișor Gheorghiță, îl încurajează Toader. Iaca, pe mine mă ia cu fierbințeală... Nu ni se trage nouă din atâtica.... Vină să te-ncălzesc... Îl strânge în brațe ca pe un copil. Toader prinde a doini încetișor un cântecel, gâfâit, mormăit. Respiră adânc, cu ochii duși, vorbește încetișor și vocea lui e caldă și blândă: Gheorghiță-tată... Să vii în sat la noi când înfloresc pe dealuri prunii... Hiii, băieții-taichii! Hiii!... Aburește pământu'... Ce bine miroase pământu' răsturnat în brazdă... Tresare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
grele, cu buzdugane foarte grele! Înțeleg!... Da' să ne fugărească cu bolovani la spinare de-am scos limba de-un cot!... Pe mine unu' m-a cocoșat, m-a secat! se vaicăre el și mustețile îi fâlfâie în bătaia răsuflării gâfâite. Șendrea scoate din sacul său un bolovan de râu, îl cântărește în mâini și râde: Lasă bădie: nădușești cu folos! Ce folos?! Ce folos?! Până ne belesc turcii, ne belește Vodă! S-au încins zalele pe mine ca pe frigare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
această clipă, suntem un gând și-o singură voință! Duma! Pleci la Buda! Tăutule! Pleci la Cracovia! Omorâți caii! Zi și noapte! Duceți sabia însângerată și strigătul de luptă: "Vin turcii!! Vin turcii!!"... Musteața zbârlită îi fâlfâie în bătaia răsuflării gâfâite. Învingem au murim!! Jurăm!! strigă boierii într-un glas. Ia! Ia mai slăbiți-mă cu moartea! Eu am nevoie de viteji, nu de hoituri fie ele și de eroi! Aveți grijă de voi! Aveți grijă de oameni; fiecare om ne
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
tocmai plecat, sau pe cale de a-și face apariția. Lângă masa la care scriu se află un bătrân gramofon, dezarticulat. Discul verde, mat, pe care o placă de ebonit, într-un plic original îngălbenit, "Columbia New Process Record", cuprinde melodii gâfâite, probabil scâlciate de folosință îndelungată, cu două persoane idilice, un bunic jovial, pictat cu stângăcie, alături de o consoartă cu păr alb și ochelari, împletind ceva. Pe o parte "Cătănie", cântat de I. Corescu, "acomp. de orch. Ardeleneasca, Roumanian". Bătrânii, fără
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
spălat. Dar nu eram în Elveția. Unde mă aflam era încă mai frumos decât în Elveția. Era în preajma toamnei, în Țara Hațegului, stăteam tolănit pe o bancă, așteptând lângă o gară să apară câte un tren ce se auzea urcând, gâfâit, spre Sarmisegetuza. Era cu vreo câteva zile înainte de 23 august, acela "titular". Nu știu de ce hoinăream pe acolo, închipuindu-mi că sunt un aventurier autentic, unul din Far West... Peisajul, o largă vale străbătută de oglinda Râului Mare, se pierdea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
avea și un ziar, de ce nu scriai acolo? La conducerea ziarului nu era persoana cea mai potrivită pentru a mă înțelege asupra unei astfel de colaborări. În afară de asta, ziarul îți dă un fel de astm: te obligă să scrii scurt, gîfîit. Am făcut-o în mai multe rînduri și de fiecare dată am ieșit din „joc” nemulțumit. A treia: bine, dar în țară mai erau și alte reviste, de ce nu ți trimiteai „materialele” acolo? Oriunde aș fi încercat, ar fi trebuit
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
poezie. Cât de mult îl provoacă acest „trecut” poetic pe oniricul D., se poate vedea și din insistența cu care el îl actualizează, folosind anumite tipare argheziene. Este vorba, mai întâi, de acea sincopare a versurilor (sparte în propoziții scurte, gâfâite) care dă, la poetul „cuvintelor potrivite”, o inconfundabilă notă de dinamism și totodată oralitate. Se întâlnesc, apoi, tehnica savantă a intercalării dialogului în descriere (cu neașteptate intervenții și piruete verbale), precum și alternarea propozițiilor scurte cu cele mai lungi, cu spectaculoase
DIMOV. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286783_a_288112]
-
ne interesează nu doar data și finalul, ne interesează cum. E într-un fel dacă mergi cu o haină bună pe tine și alimentat cu energie ca să poți duce bătălia mai departe la bun sfârșit, și alta dacă mergi gata gâfâit, fără nici un chef. Ei, noi nu vrem să fim în situația aceasta. Asta este diferența. Corina Drăgotescu: Aș vrea să revin și eu la Fundația Gojdu. Cornel Nistorescu: Doamnă... Corina Drăgotescu: Și nu atât pentru problema asta, ci și pentru
Întotdeauna loial by Mihai Răzvan Ungureanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/2017_a_3342]
-
noi în colosală să expoziție din ^91, de la Sala Victoria, încă cinci milioane de exponate, un compartiment fiind rezervat, firește, cotidianelor de la containere. Salutati-l1 Stadion. În timpul meciului, în pauze, personajul cu tururile lui de pistă, șui, marțial, mut, agitînd talanca gîfîită, luată, sigur, de la gîtul vreunui berbece. Dispărînd, cîteva minute, si reapărînd tot altfel, în travestiuri succesive: cioban, Irod, polițai, Napoleon, Mao, turc. Cine să-l bage-n seama?! Microbiștii, mii, oameni serioși, cu familie, veniți aici să facă treabă, să
Desen într-o ureche by Val Gheorghiu () [Corola-journal/Journalistic/18163_a_19488]