143 matches
-
scurt, era vorba de-o farsă. În aceeași seară, Bernard Rieux, în picioare pe culoarul imobilului, își căuta cheile înainte să urce, când vede apărând, din fundul întunecat al coridorului, un șobolan mare cu umbletul nesigur și cu blana udă. Guzganul s-a oprit, părând să-și caute un echilibru, apoi a luat-o în fugă spre doctor, s-a oprit iarăși, s-a răsucit de câteva ori cu un mic chițcăit și a căzut, în sfârșit, cu sângele țâșnindu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
NICI O MĂSURĂ DAR A ÎNCEPUT PRIN A SE ÎNTRUNI ÎN CONSILIU PENTRU A DELIBERA. I S-A DAT ORDIN SERVICIULUI DE DERATIZARE SĂ ADUNE ȘOBOLANII MORȚI ÎN FIECARE DIMINEAȚĂ, ÎN ZORI. DUPĂ ACEEA, DOUĂ MAȘINI ALE SERVICIULUI TREBUIAU SĂ DUCĂ GUZGANII LA CREMATORIUL DE GUNOAIE CA SĂ FIE ARȘI. Dar în zilele care urmară situația s-a agravat. Numărul de rozătoare strânse creștea tot mai mult și în fiecare dimineață recolta era tot mai abundentă. Din a patra zi, șobolanii au început
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
De asemenea, uneori mureau și izolat, în holurile administrative, în curțile școlilor, pe terasele cafenelelor. Concetățenii noștri, uluiți, îi descopereau în locurile cele mai frecventate ale orașului. Piața Armelor, bulevardele, promenada Front-de-Mer erau, din ce în ce mai departe, mânjite. Curățat în zori de guzganii săi morți, orașul îi regăsea încetul cu încetul, din ce în ce mai numeroși, în timpul zilei. Pe trotuare i se întâmpla de asemenea nu numai unui trecător nocturn să simtă sub talpă masa elastică a unui cadavru încă proaspăt. Ai fi zis că însuși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
de la capăt ? îi spuse Tarrou lui Rieux. Bătrânul își freca mâinile. \ Să-i vezi alergând! E o plăcere. El văzuse doi șobolani vii intrând la el prin ușa dinspre stradă. Vecinii îi spuseseră că și la ei își făcuseră apariția guzganii. Prin unele poduri se auzea din nou zdrăngăneala lor, uitată de luni întregi. Rieux aștepta publicarea statisticilor generale care avea loc la începutul fiecărei săptămâni. Ele relevau un recul al molimei. V Cu toate că această bruscă repliere a bolii era nesperată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
nenorocit, puțind a latrină, stăteam ghemuit, ca o jivină congelată, când, dintr-odată, văd cum se apropie, cine credeți... Sau acum un an, în Marakesh, la hotelul extraformidabil, în confortul extracostisitor, același străin uscățiv, ducând în lesă, ce credeți, un guzgan dresat. Un guzgan îmbrăcat la cel mai scump croitor din Londra, perfect stilat, dresat, gata să atace. Acolo, în amurgul acela miraculos... Sau acum o săptămână, la Copenhaga, la hotelul Copenhaga, la coada aceea imensă. Oameni zgribuliți, obosiți, speriați, ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
latrină, stăteam ghemuit, ca o jivină congelată, când, dintr-odată, văd cum se apropie, cine credeți... Sau acum un an, în Marakesh, la hotelul extraformidabil, în confortul extracostisitor, același străin uscățiv, ducând în lesă, ce credeți, un guzgan dresat. Un guzgan îmbrăcat la cel mai scump croitor din Londra, perfect stilat, dresat, gata să atace. Acolo, în amurgul acela miraculos... Sau acum o săptămână, la Copenhaga, la hotelul Copenhaga, la coada aceea imensă. Oameni zgribuliți, obosiți, speriați, ca la noi, imensă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
repede. Dar deseori face impresia de consumată. Marea se zbate fără istovire, ca și sufletele noastre, drept lângă fereastră, și în zgomotele ei variate pot să presupun orice, toate închipuirile, toate arătările supranaturale. Iar în podul meu, drept pe tavan, guzganii. Podul servește de hambar la fel ca și toată casa noastră pe care cu multă muncă Ioana a putut-o transforma în vilă, și prin sacii cu făină guzganii trebuie să se creadă la un ospăț. Trebuie să fie o
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
închipuirile, toate arătările supranaturale. Iar în podul meu, drept pe tavan, guzganii. Podul servește de hambar la fel ca și toată casa noastră pe care cu multă muncă Ioana a putut-o transforma în vilă, și prin sacii cu făină guzganii trebuie să se creadă la un ospăț. Trebuie să fie o mulțime, căci se aude mersul lor prin toate ungherele, și sunt enormi, după zgomotul pe care îl fac. Ahmed, pisoiul, se ghemuiește lângă mine de frică, dar desigur că
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
tot așa ar face un motan oricât de mare, fără să aibă curajul să pornească în escapade pe acoperișuri. În port, în afară de Ahmed, pe care l-a adus aici fantezia Ioanei, cred că nu mai există nici o pisică. Câteodată, zgomotele guzganilor sunt așa de ciudate, încît mă întreb ce pot ei să facă. Mai departe, ușa unei magazii neînchisă bine se zbate împinsă de vânt. E miezul nopții, mă culc. La Brașov n-am fost fericiți, nu numai din pricina primei impresii
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
umple cu sunete toată casa, el nu face nici o mișcare, nici măcar nu deschide ochii. E de ajuns ca în mijlocul muzicii celei mai puternice, să scrijilez cu unghia în lemn, imitând un șoarece, ca să și fie atent, să-și ațintească privirea. Guzganii însă nu-l interesează, cu toate că se aud tot timpul: își cunoaște puterile și-i satisfăcut probabil că pericolul nu poate să vie până la el. Doarme, se spală, se mângâie, se joacă, la atâta se reduce existența lui. Pe casă nu
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
cei ce vorbesc de infern; există infernuri trăite și nu totdeauna cei care le-au străbătut sunt inocenți. În semn de penitență, m-aș putea condamna să rămân aici, dar cât s-ar putea trăi așa? Pentru dinții ascuțiți ai guzganilor problemele mele n-au, bineînțeles, nici o importanță, în schimb trecutul meu ciopârțit, îndoielnic și tiranic mă silește să mă întorc mereu în urmă, cu ochii deschiși sau în vis, și să pun cap la cap amintirile vii, înainte ca furtuna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
care, socotind că au fost mult prea guralivi, pescarii s-ar închide în muțenia lor... Dacă trecutul ar fi la fel de mut sau dacă ar trece ca pojarul fără să lase urme, aș fi tentat, poate, să le dau cu tifla guzganilor, cum făceam cu oamenii respectabili pe vremea când nu eram decât un mucos obraznic. Din fericire, așa ceva nu mai e cu putință. Confuz, ros de semne de întrebare, dar sâcâitor și lipit de umerii mei ca o cocoașă, pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
s-au hotărât să-mi smulgă limba. Atunci am strigat din nou după ajutor. 5 Aici, dacă aș striga „ajutor”, n-aș face decât să mă dau de gol. Sau, dacă nu e nimeni, cine să-mi sară în ajutor? Guzganii? Ei, da, ei îmi fac educația mereu, cu excepția orelor în care dorm. Se opresc tot timpul să se uite la mine. Parcă îmi spun: „Daniel Petric, ești de-al nostru. Nu vrei să ne fii profet? Ai putea atunci să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
privesc cu reproș. „Ești un egoist și acum, Daniel Petric. Nu poți să îmbrățișezi o cauză care să depășească umbra ta”. Ne temem unii de alții. Mă simt, deci, ca între oameni. Cu deosebirea că eu mă mărturisesc în timp ce dinții guzganilor lucesc în ungherele mai întunecoase ale podului fără să știu de ce. Noroc că nu mi-am pierdut cu totul curajul de a nu mă ascunde după cuvinte sau de a mă ascunde atât de mult încât e, oricum, inutil. Îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
de Prințul care a stat în colivia lui, a cântat, a ciripit, până ce s-a dezlănțuit furtuna. Ars de viață până la os, mai am îndrăzneala să nu maimuțăresc o înțelepciune lașă care să mă transforme din pilot de furtună în guzgan și râd de teama mea; cum am râs totdeauna când mi-a fost frică. 6 Întrucât nu mă socoteam vinovat în nici un fel de moartea Emiliei, am crezut că-mi pot bate joc de anchetă. De fapt, nu-mi dădeam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
ale mele, n-au sfârșit; de ce, nu știu; poate fiindcă moartea e sfârșitul fiecărui vis și mă trezesc la timp ca să nu mor... Acum m-am întors, se pare, de unde am plecat și mă întreb dacă nu cumva visez și guzganii din acest pod. Îmi vine să-i persiflez uneori: Stimații mei, scârboșii mei confidenți, nu existați în realitate, îmi pare rău pentru voi, nu sunteți decât niște biete ficțiuni. Clipa când mă voi trezi vă va omorâ... Dar să revin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
rău libertatea, ca o desprindere de tot. Am fugit de familie, de dragoste, de prietenie, de regrete, de bucuriile cuviincioase. Ca să fiu liber. Ca să nu fiu constrâns. Nimic nu mi se părea inadmisibil, iar drumul meu spre podul acesta cu guzgani e presărat la fiecare pas cu dovezi că mi-a lipsit în mod dramatic putința de a iubi, de a mă atașa profund, serios, fără scopuri egoiste, de ceva. Încât n-am reușit decât să devin sclavul și marioneta vanității
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
o strivești, dar nu reușești decât să te lovești la cap. Ceea ce te enervează și mai rău. Adică cum, să depinzi de o muscă? Te ridici, iei un prosop, lovești aerul (Don Quijote n-a murit, îmi vine să le strig guzganilor!) și întrucât, după un timp, nu mai auzi bâzâitul, ești fericit. Războiul, cam ridicol, e drept, dar război, dintre tine și muscă s-a terminat, în sfârșit, prin victoria ta. Musca a fugit sau a căzut, lovită, în vreun colț
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
regret numai că am vrut să renunț la ea prin orice mijloace. Nu-mi reproșez că n-am căutat pământul făgăduinței în ceea ce aveam, ci că l-am căutat într-un deșert. Tocmai de aceea mă pomenesc uneori vorbind cu guzganii: „Când va veni furtuna, vă voi lăsa trecutul meu, hămesiților. Sfârtecați-l. Devorați-l. Faceți ce vreți cu el. Vă aparține. E numai bun pentru voi”. Vorbind altfel aș rata și ultima șansă, de a desăvârși ceea ce am distrus incomplet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
nevoia de a iubi nu moare, cum nu moare setea, decât odată cu noi. Dar furtuna e ultima șansă ca să mă ridic deasupra mediocrității măcar acum; altfel aș vedea și în podul acesta o cușcă, în care aș rămâne, domesticit de guzgani... De cum ies din ascunzătorile lor, guzganii îmi pândesc răsuflarea, mă caută, ar vrea să mă atingă. Mă întreb chiar ce vor face fără mine. Nopțile lor vor rămâne pustii. Fără un scop. Nu vor mai ști, bieții, încotro să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
cum nu moare setea, decât odată cu noi. Dar furtuna e ultima șansă ca să mă ridic deasupra mediocrității măcar acum; altfel aș vedea și în podul acesta o cușcă, în care aș rămâne, domesticit de guzgani... De cum ies din ascunzătorile lor, guzganii îmi pândesc răsuflarea, mă caută, ar vrea să mă atingă. Mă întreb chiar ce vor face fără mine. Nopțile lor vor rămâne pustii. Fără un scop. Nu vor mai ști, bieții, încotro să se îndrepte. Le va lipsi trupul meu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
scop. Nu vor mai ști, bieții, încotro să se îndrepte. Le va lipsi trupul meu, farul lor. Cred că vor sfârși prin a se devora între ei. Dar nu pot să rămân aici o veșnicie. Nu vreau o moarte de guzgan. Asta mă ajută să aștept disperarea pură a furtunii. Și acum, scuzați-mă, e cazul să mă pregătesc, fiindcă furtuna începe, mi se pare. De ce-ați lăsat capul în pământ? Puțin mai devreme când m-am uitat printre scânduri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
poporul de linotipiste, încurcînd calandrele, întunecînd zincurile, gripând rotativele, furând până și frișca "indicațiilor prețioase" ale Conducătorului Statului, răspândite din belșug în paginile mustind de tuș ale presei centrale de-a doua zi. Zburdau străzile și străduțele pe sub coapsele Guzganului ca traversele pe sub accelerat. Cârmi spre Otopeni. Dintre barierele Bucureștilor, Aeroportul Internațional Otopeni se înfățișa ca o patină cu rotilele răsturnate, care la nimeni rău nu făcea. Sorbind în nară mirosul pistelor gudronate, al marcajelor subțiri, albe, cu aparențe casante
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
spinării căreia, suflând cu nădejde, se acompania imediat ce găsea o rimă reușită și înainte de a da peste alta și mai dihai. Automobilul aluneca, precum un bric de săpun, pe traseele aparent definitiv uitate ale gârliței Bucureștioara. La fiece meandră, Guzganul trântea cîte-o însemnare, cu indicii despre desfigurările produse de trecerea timpului, despre volumul imobilelor și despre intensitatea fluxului luminos ce se răsfrângea, la ora aceea, peste clădiri. Se învîrtiră în intersecția străzii Dionisie Lupu cu artera Maria Rosetti, unde, în
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
Așa că, la viața mea, am ajuns să-l cunosc mai la fix decât pe osul din ciorbă, pe București!... - Foarte bine. Pune-mă deci, întîi în strada PERONE... Undeva la numerele 224-248. La persoana cu datele scrise în bilet. (și Guzganul îi trecu pe stânga, în carabă, un porumbel de hîrtie) Că apoi te zgornesc singur, din nou, către centru. La restaurantul "Mărul de Aur". Să ciupești pe socoteala mea oricâte picolițe. Și să despici oricâte oase de ciorbă oi putea
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]