228 matches
-
relevă mitul, „spectacolul” este o lecție de inițiere și supraviețuire. Credința acestora este că existența și arta nu pot fi Înțelese numai prin rațiune și că orice se Întâmplă camuflează un mister. Aproape toate personajele lui Eliade sunt sau devin hermeneuți, „lectori de semne”,, căutători de semnificații ascunse În banalitatea vieții. O chestiune delicată este prezența miturilor și simbolurilor În artistică eliadescă. Întrebarea se pune, inevitabil, atunci când autorul romanului este În același timp și un specialist În teoria miturilor. În anii
FORMELE FUNDAMENTALE ALE SACRULUI ÎN OPERA LUI MIRCEA ELIADE by GHEOCA MARIOARA () [Corola-publishinghouse/Science/1287_a_2109]
-
simbolul „Își face loc” În narațiune cu sau fără voia autorului și că „amintirile imemoriale” vin nu din sursele Întunecate (punctul de vedere al psihanalizei), ci dintr-o coerență metafizică exprimată prin „semne”, ,,simboluri”, „mituri”, ce nu trebuie ocolite de hermeneut. Asemenea simbolurilor, și miturile năvălesc În narațiune cu sau fără voia prozatorului. Faptul este evident În narațiunile scrise după 1945. Dar chiar și scrierile anterioare sunt pline de „semne”, chiar și acolo există, cum spunea Eugen Simion, un text (o
FORMELE FUNDAMENTALE ALE SACRULUI ÎN OPERA LUI MIRCEA ELIADE by GHEOCA MARIOARA () [Corola-publishinghouse/Science/1287_a_2109]
-
constituie la nivelul propriu-zis al textului, ca un demers argumentativ în care teoria dreptății este construită treptat, dar și poziții conform cărora abordarea „dialogal-dramatică”, după formula lui J. Howland, consideră textul un prilej al încifrării unor sensuri tacite pe care hermeneutul este dator sa le expună. Interpretarea noastră se situează între aceste două extreme: fără a putea pretinde să decriptăm o intenție originară a lui Platon, absentă din text, care nici nu putea produce un efect real în istoria gândirii și
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
poate lua o limbă, mai există convingerea că ele ascund un fond comun, originar, revelat oamenilor de către divinitate la începutul timpurilor. Prezența acestei limbi originare, perfectă în conștiința umană, a fost eclipsată odată cu momentul Turnului Babel. Mulți magicieni cabaliști și hermeneuți au încercat și încă mai încearcă să-i descopere urmele. catalanul raymundus lullus, invocat de mulți exegeți contemporani, va încerca să stopeze pentru profani și ignoranți drumul ce duce la limba creației. Totul cu scopul declarat de a crea o
Sociologia religiilor: credințe, ritualuri, ideologii by Nicu Gavriluță () [Corola-publishinghouse/Science/610_a_1439]
-
însuflețesc totuși, vitalizează lumea, ca niște fulgurații spermatice. Lumea este un Om Mare spun doctrinele sapiențiale iar miturile sunt glandele lui endocrine".182 Iar atunci când mitul se dovedește criptat, când straturile sale de sens nu se lasă descifrate iar insistența hermeneutului nu este încununată de succes, Vasile Lovinescu ne încurajează în manierea Împăratului Iulian: "ceea ce în mituri se prezintă neverosimil este tocmai ceea ce deschide calea spre adevăr. Cu cât mai extraordinară, mai paradoxală este enigma, cu atât este un îndemn pentru
by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
creștin care se apleacă asupra Scripturilor, în căutare de hrană spirituală. Citirea și interpretarea evangheliei lui Cristos înseamnă deci intrarea în comuniune mistică cu Logosul. Exegeza, potrivit lui Origen, este un act prin care se realizează un fel de „cristificare” a hermeneutului și, prin acesta, a celor care ascultă sau citesc cuvintele sale. Această „cristificare” rezidă în unirea sufletului celui care se apropie de Evanghelie cu însuși sufletul Evangheliei veșnice, Cristos. În acest cadru teologic cu totul special trebuie situată interpretarea anagogică
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o interpretare corespunzătoare. Exercițiul exegetic ne este propus, așadar, ca un veritabil exercițiu spiritual al cărui ultim scop este acela de a „distruge”, într‑un fel de sacrificiu purificator la nivel intelectual, sensul fals, sensul superfluu și nelegitim. Lupta dintre hermeneutul sfințit și pseudosens reproduce, într‑o formă extrem de subtilă și spiritualizată, conflictul permanent, într‑o anumită măsură, dintre Cristos, Fiul adevărului, și Anticrist, fiul minciunii: „Cel care a înțeles a și stârpit acest cuvânt care stă în locul sfânt de care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
constituie mitologia poetică. Ele sunt Odin, Orfeu, cel „sălbăticit de suferință”, și regele Somn, iar la alt nivel, Călugărul, Poetul și Monarhul - acestea trei putându-se confunda sub o identitate androgină, la rândul ei configurată ca Înger al Morții. Performanța hermeneutului se realizează excepțional prin descinderile în „stratul ultim al viziunilor”, în metaforicul esențial unde se contopesc miticul, magicul, muzica și poeticul, aici fiind spațiul misterului văzut ca „liman al morții” și clipă a nupțiilor genuine dintre spirit și trup, înger
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288404_a_289733]
-
termeni de "bien-être" -sunt în fapt și ele un procedeu de aducere în lume prin (plonjarea în)cuvânt care (dincolo de superstițiile generate de știință) consună cu ceea ce a făcut acel "unceș" (Iacob), care l-a chemat la viață pe viitorul "hermeneut de zile grele" de la Bahlui printr-o in-vocație. Inserarea acelui moment într-o tradiție de prestigiu vine pentru a da un temei fascinației pentru cuvântul-act aflat dincolo de cotidian și dincoace de sacru. Acel moment va fi fost hotărâtor pentru alegerea
[Corola-publishinghouse/Science/1502_a_2800]
-
din pântecele nevăzut al Bisericii. Ca revelație, Scripturile sunt opera lui Hristos. Ca autor al revelației, El se întrupează în cuvintele Scripturii (II Timotei 3, 16); ca exeget, El restabilește unitatea dintre Vechiul și Noul Testament (Ioan 1, 18); ca prim hermeneut, El descoperă adâncimea acestei legături (Luca 24, 27:); ca învățător, El ne îndeamnă la cercetarea cuvintelor netrecătoare (Ioan 5, 39), din care nici măcar o iotă nu trebuie să cadă (Matei 5, 18). Într-un cuvânt, Hristos este taina Scripturii; sau
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
10). Detașată de originea sa teologică și desfășurarea sa pneumatică în istorie, textul golit de rădăcini poate înșela, sminti și chiar ucide (II Corinteni 3, 6). Nici o interpretare nu trebuie să uite autoritatea (Marcu 1, 22) unică a autorului, exegetului, hermeneutului și învățătorului Scripturii. Așa cum adepții alegoriei vor intui, limitele autorității lui Hristos sunt „limitele” dumnezeirii Sale. Numai Cuvântul poate depăși, în Duhul, litera Scripturii, fără a o contrazice 2. El domnește peste ziua sabatului încă dinaintea instaurării legii. „Hristos nu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
în cazul acesta, doar punctul de plecare în studiul diferirii. Se simte o anumită voluptate a diferirii în studiul intertextului (romantic), fapt explicabil și prin aceea că entropia (inter)textului (în termenii lui Adrian Marino), resursă de care se bucură hermeneutul pentru că tot vorbim de simbol este conferită în mai mare măsură de diferire decât de repetare. Există, însă, o deosebire de nuanță între Eminescu și Novalis privind întoarcerea privirii către vârstele mitice ale omenirii.[...] Eminescu pare a fi mai "arhaic
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
el se conturează pe alte texte, prin raportare la care prinde sens" (Rastier et Pincemin: URL). Din taxinomia corpusului de texte propusă de Rastier și Pincemin (vezi supra, capitolul referitor la delimitări taxinomice ale intertextualității), corpusul existent nu implică opțiunea hermeneutului, este un dat: textele accesibile unui cititor, fie și profesionist. Celelalte trei, în schimb, răspund unor criterii clare. Ele nu sunt relevante atât prin structură, cât prin rolul jucat în demersul analitic atent la natura relației hipertext/hipotext, precum și la
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
proza sa (vezi infra, capitolul referitor la intratextualitatea transprozastică din variantele finale, publicate sau nu). 5 Discursul critic al lui Ion Negoițescu nu rezistă până la capăt ispitei unor explicări ușor impresioniste ale operei emi nesciene. Același tremur imperceptibil al vocii hermeneutului poate fi sesizat și în fascinația pentru efectele poetice ale luminii (Rosa Del Conte), în comprehensiunea simpatetică a condiției tragice (Ioana Em Petrescu) sau la Zoe Dumitrescu Bușulenga ; mai târziu, și la Mircea Cărtărescu, în eseul decriptării oniricului himeric. Analiștii
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
monismul" și "dualismul metodologic", adică dintre ceea ce el numește "tradiția galileană" și, respectiv, cea "aristotelică" în investigația științifică, distincție asupra căreia noi am insistat deja (vezi supra notele 63 și 155) evidențiază limpede tocmai această deosebire majoră dintre pozitiviști și hermeneuți. În privința aceluiași aspect metodologic, Riedel schimbă însă accentul, relevând ceea ce are comun Dilthey cu pozitiviștii. El observă că "științele spiritului se constituie ca sistem de discipline contemplativ-comprehensive ce sunt definite analog științelor naturii" (s.n.)160. Noi adăugăm însă că științele
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
expresiilor" (Auslegung der Ausdrücke), adică obiectivările acestor științe ale cunoașterii de sine, ale istoriei și societății, pentru ca după aceea cercul să se închidă treptat, odată cu transpunerea (Sichhineinversetzen), reconstituirea (Nachbilden), retrăirea (Nacherleben) și, în cele din urmă, comprehensiunea (Verstehen)34 de către hermeneut a respectivelor "exteriorizări" ale spiritului în creațiile culturale, care nu sunt, în fond, altceva decât tot Lebensäußerungen 35. Aici mai trebuie spus că Dilthey acționează în tradiția kantiană, despărțind "imperiul naturii" (al "necesității obiective") de "imperiul al istoriei" (al "libertății
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
propria sa particularitate printr-o deducție controlată empiric a generalului" (s.n.)173. De altfel, în System der Ethik, Dilthey se exprimă cât se poate de tranșant: "Ori o idealitate imanentă a lumii și a științei, ori nici una"174. La filozoful hermeneut întîlnim, așadar, o comprehensiune imanentă, ceea ce înseamnă, evident, mai mult decât metafizica "pozitivistă", "imanentă" la care se referă Mircea Florian (vezi I, 3D). O asemenea comprehensiune are la bază o conștiință psihologică structurată teleologic, care pleacă de la singularul vieții, de la
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
240-254. 169 W. Dilthey, Einleitung..., p. 148. 170 "Forma interioară nu e construită de creatorul însuși", comentează O. Fr. Bollnow referindu-se la doctrina lui Dilthey despre "creația inconștientă". De ea devenim pe deplin conștienți numai prin "semnificarea" ei de către hermeneut (apud Al. Boboc, Confruntări de idei în filozofia contemporană. În jurul problematicii unor mari dispute din gândirea secolului al XX-lea, București, Editura Politică, 1983, p. 329). 171 Apud id., Adevăr și conștiință istorică, p. 74. Al. Boboc consideră această opinie
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
că numai hermeneutica poate elucida problemele „științelor spiritului” (Geisteswissenschaften) și științelor culturii, din care fac parte și științele educației. Altfel, hermeneutica se înfățișează ca o „junglă de hermeneutici” care se contestă, se atacă și se contrazic între ele - căci fiecare hermeneut își constituie hermeneutica sa. Departe de a ilustra „nebunia interpretărilor”, cum cred unii, hermeneutica este dovada impresionantă a bogăției spirituale și a enormului efort depus de spiritul omenesc pentru a se înțelege pe sine și a înțelege sensurile și a
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
cel cu noroc la vînat”. Basmul bisoceanului, piesă literară unică, filtrează expresia populară, întâlnită des în Pseudo-cynegeticos, și imaginația specifică poveștii într-o compoziție stilizată, ușor convențională, apropiată de luxurianța barocă. O. este un spirit cultivat, erudit fără trufie, un hermeneut mobil și carismatic, om de gust și rafinament, care se delectează întreținând un dialog, mereu seducător, cu cititorul; pe acesta îl măgulește inducându-i ideea că jocul este deschis, că perspectivele și ipotezele pot fi multiplicate la infinit. Văzut și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288509_a_289838]
-
puțin vizibile decât ar fi poate necesar, aceste demersuri nu lipsesc. Autorii lor sunt văzuți de un scriitor ca Jean Daniel drept „reformatori ai islamului” ori doar drept „noii gânditori ai islamului”, cum este înclinat să-i numească Rachid Benzine, hermeneut coranic. Dar dincolo de o etichetă ori alta, consensul este că asemenea gânditori nu se mulțumesc cu o denunțare a terorismului practicat în numele unei „dreptăți absolute”, ci încearcă să explice riguros și transparent cauzele, impasurile în care se află gândirea islamică
[Corola-publishinghouse/Administrative/1857_a_3182]
-
articolele, cronicile și eseurile și abuzivă culegerea lor nu denotă decât lenea minții și carențe de cultură. Ce tip de critic este Andrei Pleșu ? El nu e propriu-zis un comentator, un exeget ; e un interpret, dar nu în sensul de hermeneut, ci în acela de artist, de interpret al unei partituri. Iată ce spune el, deconspirându se, în câteva rânduri din textul consacrat lui Goethe : „Histrionismul înalt e în același timp mai modest și mai pretențios. El nu vrea să obțină
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
izvoare, demonstrată în capitolele Eminescu și etica lui Schopenhauer, Voluptate și durere, Pesimism și natură din studiul Poezia lui Eminescu (1930). Spirit enciclopedic, riguros, informat și tentat de relaționări inedite, V. înțelege să abordeze problemele literaturii române de pe poziția unui hermeneut plurivalent, de unde și multitudinea referințelor comparatiste, raportările la cei vechi ori la moderni, filiațiile docte, relevarea fondului autohton și datele despre circulația motivelor, toate din perspectiva unui exeget pătrunzător, totdeauna echilibrat, refractar paradoxului și aventurii. Sub semnătura sa mai apar
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290512_a_291841]
-
cea occidentală”. Nu sînt un noicist, delimitare necesară acum cînd atîția, închipuindu-și că aparțin unei elite, afectează noicismul. Pe „filosoful de la Păltiniș” l-am citit de fiecare dată cu delectare (are mînă de mare prozator și e captivant ca hermeneut), dar fără atașament, căci n-am simțit în el un contemporan. Altă fibră! Cu totul diferit mă branșez la Cioran, și chiar la Mircea Eliade. Nevoia mea de Noica nu o depășește cu mult pe cea de Maxim Mărturisitorul. Cînd
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
naționaliști sau suntem cosmopoliți exagerați" Pe filiera aceasta a tranzacției, aș băga de seamă că avem și un anume har al hermeneuticii, asta poate în pofida actului efectiv de creație. O hermeneutică la limita comentariului, uneori. Bună observație. Suntem, într-adevăr, hermeneuți și comentatori de pe margine. Suntem o națiune care explodează greu. După părerea mea, am explodat de două ori în secolul XX: în 1917, la Mărășești și în 1989 la Iași Timișoara București. Suntem niște admirabili analiști de pe margine. Ne dăm
[Corola-publishinghouse/Science/1469_a_2767]