236 matches
-
artă creștină, coord. Michelle P. Brown, Editura Casa Cărții, Oradea, 2009, p. 252). 416 William Fleming, Arte și idei, vol. II, Editura Meridiane, București, 1983, p. 40. 417 Ibidem, p. 40. 418 Iole Carlettini, op. cit., p. 252. 419 Mihaela Palade, Iconoclasmul în actualitate: de la "moartea lui Dumnezeu" la moartea artei, Editura Sophia, București, 2005, p. 26. 420 Iole Carlettini, op. cit., p. 254. 421 George Oprescu, Manual de istoria artei: Barocul, Editura Meridiane, București, 1985, p. 11. 422 Ibidem. 423 Alungirea exagerată
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
descoperit prin Iisus Hristos, e dovada cea mai categorică împotriva celor care vor să demonstreze că Biserica ortodoxă n-ar fi decât o prelungire a păgânismului ascuns sub aspecte creștine. În lupta cruntă împotriva statuilor, care e cu mult anterioară iconoclasmului, era același popor grec, care le adorase până ieri, iar astăzi le vedea deșertăciunea. Nu era un act de barbarie anticulturală, cum e acuzat cu superficialitate creștinismul, ci un act de supremă lepădare de minciuna religioasă reprezentată în marmură. Nu
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
epoca sa. în imnurile sale se mai găsesc referiri la cutremurele din 551 și 554. Ar fi imposibil să ne întoarcem pe firul timpului, pentru că nu există la Roman nici o mențiune privitoare la problemele dogmatice (cum e monotelismul) sau la iconoclasm. în fine, nașterea sa va trebui plasată între 466 și 493, dacă e adevărat că era deja diacon cînd s-a dus la Constantinopol în vremea lui Anastasios. Pe atunci, Berit era un important centru cultural, vestit mai ales pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
a Învierii, lumina percepută cu ajutorul ochilor transfigurați. Cunoașterea religioasă autentică este cunoașterea revelată, trinitară, în descendența tradiției capadociene: în Sfântul Duh se poate vedea chipul Fiului și, prin El, Arhetipul abisal, pe Tatăl. Răspunsul ortodox formulat de Sfântul Teodor Studitul iconoclasmului este semnificativ: chipul este întotdeauna neasemănător prototipului, după ființa sa, dar îi este asemănător după ipostas și nume. Pe icoanele lui Hristos este reprezentat ipostasul Cuvântului întrupat și nu firea Sa divină sau umană. Prin urmare, este vorba despre o
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
trecerea spre mitanaliză și constă în omologiile structurale cu un mit fundamental; mitanaliza se deschide spre o sociologie a cunoașterii și presupune studiul, într-o succesiune dată, a miturilor esențiale, de la Prometeu la Hermes, pe fondul afirmării deconstructiviste a pluralismului. Iconoclasmul religios, ca interdicție de reprezentare a imaginii divine, ca substitut al eidolon.-ului, este dublat de modalitatea de a căuta adevărul cu ajutorul unei logici binare, moștenire a Antichității grecești, pe linie aristotelică. Acest moment este urmat de un altul, reprezentat
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
trăit. Paul Ricoeur vorbește de o "hermeneutică arheologică", în sensul plonjării în elementul biografic, sociologic, filogenetic și de o "hermeneutică eshatologică", adică de un apel la ordinea esențială 8. Dacă civilizația a căzut, într-un anumit context istoric, într-un iconoclasm endemic, confundând demitizarea cu demistificarea, societatea contemporană are un mijloc de recuperare a valorii imaginii și chiar a funcției sale simbolice, care se bazează pe un proces de remitizare, de depășire a scientismului, un fel de "Muzeu imaginar" ca mod
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
a fost făcută vizibilă, anulând astfel interdicția veterotestamentară de a reprezenta divinul. Prin urmare, oamenii care neagă faptul că Hristos poate fi reprezentat prin icoană, neagă implicit realitatea Întrupării. Imaginea nu se identifică în esența și substanța sa cu modelul. Iconoclasmul comite o blasfemie atunci când consideră Euharistia o imagine. Euharistia este însuși Hristos, și nu imaginea sa. Iconodulia ignoră sau neagă funcția simbolică a imaginii sacre. Teologia creștină dezvoltă o simbolistică a cultului și a tradiției fundate pe funcția figurilor vizibile
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
Ele vor sprijini noua teorie a puterii și a guvernării basileice, prin planul aferent cu privire la oíkonomía creștină. Teocrația bizantină va fi supusă ulterior unor probe de relegitimare, în două momente distincte, secolele VIII-IX și XIV, respectiv iconoclasmul și isihasmul. Pentru că ambele mișcări au avut un suport instituțional, au ajuns să fie adevărate confruntări de putere în spațiul public, mai ales la nivelul discursului, textual și vizual; de aceea, problema imaginii tinde să rămână în cercetarea de față
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
în context). Mai târziu, în imperiul bazileic, acest "plan" va fi integrat parțial, prin reformulare și adaptare la gândirea creștină, atât de "marii fondatori" - Constantin I, Theodosiu I, Iustinian I −, cât și de textele argumentative din perioada mai târzie a iconoclasmului și chiar a isihasmului. Faptul în sine reprezintă, în cheie istorică, a doua etapă majoră în revalorificarea moștenirii lăsate de lumea cetăților grecești (după ce latinii integraseră întreaga cultură a Eladei la baza propriei civilizații), dar deschide și o lungă perioadă
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
ideatică realizată de iudeo-creștinism, cât și pe cea morală: Conceptul teologic a "ceea ce este adecvat naturii divine" [la Xenofan, Euripide, Platon, Cicero, n.n.] a trecut mai apoi la Părinții Bisericii, care l-au transformat într-un stâlp al teologiei creștine. Iconoclasmul se fondează pe faptul că orice figură, și în special o figură umană, o figură făcută de mâna omului, este o necuviință și o blasfemie. (Besançon 27)43. Iată un dublu atac iconoclast - grec și vetero-testamentar − asupra reprezentării divinității, cu
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
câștig de cauză mai curând reprezentării iconice, în detrimentul celei icastice (fidele realității, cum am discutat anterior). Integrată fără rezerve de ideologia imperială în politicile sale de (auto)reprezentare, această concepție va rupe legătura în cele din urmă (dar târziu, după iconoclasm) cu naturalismul antic și va impune o grafie simbolică a corporeității christice și a "unsului" său, basileul, radical și în mod deliberat concepută diferențiator (așa cum se vede în imaginile care prefațează de fapt această carte). Pentru o lungă perioadă însă
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
monoteismului ebraic, una din cele mai coerente și mai puternice reabilitări a imaginii divinului, dar se realizează totodată și o reconfigurare a structurilor imaginarului medieval. III. Oíkonomía creștină În timpul celor două crize religioase (dar și politice), iconoclasmul și isihasmul, s-au aflat în centrul dezbaterii atât problema imaginii naturale, cât și gestiunea destinului imaginii "artificiale"; implicit, conceptele eíkōn și oíkonomía − cu relevanța lor, deja subliniată, pentru imaginarul medieval de inspirație bizantină
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
rămâne indiferente la consecințele riscante; scrierile teologice ulterioare și întregul efort de persuasiune, ceremonialul religios, scenografia sa, toate mărturisesc o atenție specială acordată refacerii imaginii lor publice și a relației dintre ele, necesare, dar, cum se știe, în continuare dificile. Iconoclasmul bizantin și, mai târziu, reforma spirituală isihastă se dovedesc așadar a fi fost ghidate în abordarea exegeticii biblice și a surselor evanghelice nu doar de spiritul purist al unor elite. Ascunse de interfața polemicii de ordin dogmatic, s-au confruntat
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
un mileniu, la "uitarea" Romei. Roma, la rândul ei, avea "să uite" Bizanțul. Ruptura din secolul VIII fusese însă provocată de alianțe complet diferite. Pentru că în timpul crizei icoanelor partida monahală a avut ca scop principal menținerea oikonomiei imaginii christice, în defavoarea iconoclasmului imperial, Vaticanul, aliat cu ea, a căutat să adauge la miza teologică a conciliilor răsăritene și una politică: emanciparea de instituțiile constantinopolitane. Totuși, cum puterea spirituală și cea temporală au fost permanent menținute în capitala orientală într-o unitate politică
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
implicit cu efectele pe care le-a creat pentru manifestarea și pentru reflectarea în imaginarul colectiv a politicului creștin (un set de valori și scopuri comune, fundamentale pentru organizarea imperiului). Teologia icoanei (altfel spus: filosofia creștină a imaginii) ajunge în timpul iconoclasmului, pentru prima oară în gândirea monoteistă, la rădăcina vetero-testamentară a interdictelor dogmatice; acest lucru se petrece după ce iudeo-creștinismul depășește anumite dificultăți moștenite din gândirea greacă și din speculațiile de ordin ontologic asupra opiniei (dóxa), mímēsis-ului și
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
Patriarhul (din aceeași grijă pedantă de a nu omite, dar nici de a admite vreun alt punct de vedere). Aceste fragmente sau Întrebările (Peuseis, repertoriate în Antirretice de către Ostrogorsky) sunt opera basileului Constantin V, fără îndoială un veritabil teoretician al iconoclasmului, care s-a înconjurat de teologi foarte competenți. Această gândire iconoclastă se poate defini la rândul său drept o concepție non-oikonomică a imaginii naturale, ceea ce e posibil să-i fi provocat în mare parte eșecul. Confruntarea s-a desfășurat și
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
de tip sofistic, și nici de o disjuncție definitivă între normele ideale și spațiul social, ci, dimpotrivă, de un model de mediație, inseparabil de traseul cuvântului divin în împlinirea istorică a Parusiei (Mondzain 26), o soluție, în dezbaterea doctrinară a iconoclasmului, de conciliere a puterii spirituale cu cea temporală. Dată fiind politica iconoclastă a basileilor militari (sau împărații-generali, care proveneau din zonele cele mai expuse influenței culturilor aniconice, de la granițele orientale), instituția puterii a dus, în folosul propriei imagini și al
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
preluate din credințele păgâne (regele−soare), nu poate fi decât basileul; el are o cunoaștere specială a naturii christice, fiind un "trimis", "vicar" sau "uns al divinității". Acest concept politic al împăratului-sacerdot, reinterpretat în spiritul creștinismului, a fost în perioada iconoclasmului una din cauzele conflictului politico-religios dintre Constantinopol și papalitate și chiar, în interiorul imperiului roman de răsărit, a înfruntării fără precedent dintre instituția basileică și instituția monahală iconodulă (cum spuneam mai devreme). Cele două mari conflicte instituționale, unul finalizat, în occident
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
ortodox), stau la baza desprinderii definitive a occidentului de orientul creștin; totodată, ele au dus la formularea a două tipuri de teorii politico-creștine ale puterii, fiecare cu un imaginar aparte, tot mai diferit unul de celălalt odată cu secolul XI. Criza iconoclasmului a lăsat însă urme adânci și în teocrația bizantină: regalitatea sacerdotală, pentru că a reprezentat marea pârghie politică a iconodulilor bizantini (partida monahală a rămas atentă și la patriarh, dar și la papalitatea aliată, opunându-se sacerdoțiului regal), a ajuns să
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
desprins în timp formulele identitare ale occidentului și, separat, ale spațiului post-bizantin ortodox. Din momentul în care modelul imaginarului a suportat modificări structurale majore (și tendința este de a căuta cauzele tot mai adânc în istorie, mult dincolo de 1054, în iconoclasm), se poate spune că mentalitățile unei perioade s-au epuizat și au fost depășite de altele noi, polemice și creative. În cazul românesc însă, această desprindere a fost una foarte lentă, date fiind transformările târzii, de tip umanist, apoi iluminist
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
al lui Ioan VI Cantacuzino (împărat care nu a excelat prin știința de a practica puterea, ci prin anvergura sa culturală, dovedită și ca monah, după ce a ieșit din funcția basileică), a reprezentat cea de-a doua înfruntare constantinopolitană după iconoclasm cu o importanță majoră pentru civilizația ortodoxă. Într-un context politic, social și militar dezastruos pentru dinastia paleologă, teologia palamistă a întărit decisiv argumentația antiunionistă a partidei monahale, implicit și anti-basileice. Tocmai acest conținut dogmatic a fost transmis apoi lumii
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
comunităților medievale - unele mult influențate de disputele constantinopolitane −, atât prin ecoul și demarajul său general post-bizantin în lumea ortodoxă (chiar și la nivelul puterii autocrate, cum e cazul lui Neagoe Basarab), cât și prin practicarea sa în mediul monastic. Precum iconoclasmul, curentul isihast a rămas în istoria imperiului și a lumii ortodoxe atât ca rezultatul unei crize teologice de anvergură, cât și al unei crize a puterii înseși. Instituția basileică a ieșit înfrântă în ambele momente istorice. Dacă însă, în prima
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
Mazilu, Recitind literatura română veche I 42-43). Activitatea intensă de copiere a acestor scrieri isihaste atestă forța curentului de idei și a teologiei pe care le-au cunoscut instituțiile religioase românești încă de la înființarea lor. Bineînțeles, ca și în cazul iconoclasmului - deși, istoric, mai aproape (lucru decisiv) −, lista acestor texte nu reflectă polemica propriu-zisă și, în consecință, nimic din atitudinea radicală și creativă a poziției unioniste. "Biblioteca" ecclesiatică românească se înscrie, chiar de la momentul inființării ei, în cea mai conservatoare tradiție
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
direcțiile fundamentale ale gândirii religioase post-bizantine, cât și pe cele ale teoriei puterii laice. Cum în toată istoria imperiului bizantin summum-ul întâlnirii dintre teologie și teocrație l-a constituit persoana împăratului-sacerdot, este aproape imposibil de discutat conținutul ideatic al iconoclasmului sau cel al isihasmului în absența precizărilor legate de implicarea politică a instituțiilor puterii. Oamenii de cultură bizantini, deopotrivă teologii și scriitorii laici, pentru a întări teoria puterii Imperiului și a Ecclesiei, s-au referit cu consecvență la aceleași nume
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
dinspre Roma înspre Bizanțul lui Constantin I. Pe tot traseul, ne-am oprit doar asupra a patru perioade (secolul V-IV î.Ch, ultima vârstă a democrației grecești; secolele I-IV d.Ch, principatul roman; secolul IV constantinopolitan; secolele VIII-IX, iconoclasmul; secolul XIV, isihasmul) și am trimis, punctual, către un moment sau o mărturie relevantă în analiză. De fapt, culisările est-vest au fost mai numeroase, iar influențele la distanță, interferențele, disocierile și rupturile de până în anul 1054, chiar 1453, au fost
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]