311 matches
-
puține exemple, un recurs permanent al imagisticii sacre la o anumită simbolistică existentă în majoritatea sistemelor religioase. De altfel, cel puțin în cultura creștină, redarea vizuală a sacrului a oscilat între doi poli distincți ale căror origini proveneau dinaintea perioadei iconoclaste, constând, pe de o parte, în deja amintita abordare simbolică, iar pe de alta, într-o concepție literală de reprezentare, care și-a găsit ulterior, odată cu Renașterea, numeroase forme de exprimare în artele cu caracter naturalist 299. Despre aceleași două
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
evenimente ale artei bizantine iconoclasmul 383, mișcarea inițiată și condusă de Leon al III-lea Isaurul (717-740) și Constantin al V-lea Copronimul (740-775) împotriva cultului icoanelor. Întinzându-se pe o durată de mai bine de un secol (726-843), mișcarea iconoclastă s-a încheiat în cele din urmă prin victoria iconodulilor și reinstaurarea cultului icoanelor, o importanță majoră în acest context având-o și hotărârile Sinodului Ecumenic de la Niceea 384, din anul 787, care clarificaseră posibilitatea venerării icoanelor 385 pe argumentul
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
având-o și hotărârile Sinodului Ecumenic de la Niceea 384, din anul 787, care clarificaseră posibilitatea venerării icoanelor 385 pe argumentul că acestea erau considerate a fi reprezentări asemănătoare prototipului înfățișat, și nu identificări efective cu acesta 386. Analizând zbuciumata perioadă iconoclastă, reiese faptul că relevanța acesteia s-a datorat, pe de o parte, unei serii de factori negativi, cauzați de numeroasele distrugeri ale unor opere de artă de o valoare inestimabilă; însă, pe de altă parte, disputa iconoclastă a consemnat un
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
Analizând zbuciumata perioadă iconoclastă, reiese faptul că relevanța acesteia s-a datorat, pe de o parte, unei serii de factori negativi, cauzați de numeroasele distrugeri ale unor opere de artă de o valoare inestimabilă; însă, pe de altă parte, disputa iconoclastă a consemnat un remarcabil factor pozitiv, acela al constituirii unei arte sacre concepute pe principii canonice stabile, care persistă până în zilele noastre. În final, importanța procesului iconoclast a mai constat și în fundamentarea teologică a icoanelor precum și în oficializarea statutului
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
interval de timp care în Occident marchează, în opinia anumitor autori, o adevărată perioadă a întunericului 388, supusă invaziilor, războaielor și ocupațiilor teritoriale, în ansamblu, unor condiții potrivnice fundamentării unui stil artistic creștin bine definit. Cu toate acestea, în ciuda luptei iconoclaste sau a năvălirilor barbare ce au urmat, reprezentările artistice creștine au continuat să existe și să se dezvolte în special în spațiul monastic, cunoscând atât în manuscrisele, cât și în arhitectura vremii, influențele artizanilor nordici 389, care au adus în cadrul
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
adevărat că a existat și în Răsărit. Se citează mărețe statui ale Mântuitorului în orașe din Asia Mică. Una din acestea era așezată sus, la intrarea somptuosului palat imperial din Bizanț. Ea a fost dărâmată ca o consecință a luptelor iconoclaste. Ultima statuie cunoscută în istoria artei, aceea a unui împărat bizantin, cu crucea în mână, dar fără identitate, datează din veacul al Vll-lea. Cu toate acestea Biserica ortodoxă nu exclude sculptura. Dacă ea nu practică pe cea monumentală, cu destinație
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
de a găsi tonul patetic, de a uimi prin simbolistica sublimată a experienței anodine și, uneori, chiar de a descoperi sensul tragic al existenței umane într-o lume profană, care trăiește doar în prezentul imediat. Debutând în atmosfera negativistă și iconoclastă a avangardei, cu poeme programatic banale, dar cu violențe de limbaj - pe care, mai târziu, le va renega, iar critica le va respinge: G. Călinescu le taxează drept „brutal priapice” -, B. se înscrie de fapt într-o căutare mai generală
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285792_a_287121]
-
treilea moment corespunde constituirii fizice moderne de Galilei și Descartes care au corectat erorile aristotelice, continuând intenția lui Toma d'Aquino referitoare la valoarea rațiunii ca mijloc de acces spre adevăr. Ca urmare a conjuncției între gândirea empiristă și rigoarea iconoclastă a raționalismului apare pozitivismul. Istoricismul și scientismul reprezintă două filosofii care anulează valoarea gândirii simbolice, a raționamentului prin analogie, adică metafora, Imaginarul fiind lipsit de orice funcție simbolică 3. Dacă romantismul, simbolismul și suprarealismul au fost adevărate puncte de rezistență
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
valorii imaginii și chiar a funcției sale simbolice, care se bazează pe un proces de remitizare, de depășire a scientismului, un fel de "Muzeu imaginar" ca mod virtual de reechilibru. Spațiul occidental este chemat să cunoască "gândirea critică". Între tendința iconoclastă a vechii civilizații și supraabundența imaginii, specifică actualei civilizații, trebuie să existe o modalitate prin care funcția imago-ului să devină creatoare, în sensul unei deschideri spre umanismul interdisciplinar. De aceea, ne punem întrebarea firească dacă imaginile sunt generatoare de
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
O primă vîrstă de aur a manuscrisului bizantin se situează în secolul al IV-lea, în epoca lui Iustinian, dar distrugerile posterioare au lăsat puține mărturii (Geneza și scrierile lui Dioscoride, biblioteca din Viena). După eclipsa artistică provocată de criza iconoclastă, miniatura bizantină a cunoscut o a doua vîrstă de aur sub împărații macedoneni și egipteni (secolele VIII-XII); din această perioadă datează mauscrise somptuoase, cu miniaturi pe toată pagina și fonduri aurite, executate pentru împărați sau mari personalități (Predicile Sfîntului Grigore
by ALBERT LABARRE [Corola-publishinghouse/Science/966_a_2474]
-
a căzut în timp și finitudine, că este liber, dar în același timp prizonier în celula strâmtă a universului vrea să se salveze în forță de sine însuși și neagă cu disperare orice valoare pozitivă a lumii, incendiind cu furie iconoclastă toate imaginile, fantasmele și zeii care o populează, chiar dacă știe că altarele părăsite vor fi locuite de demoni. O aură vizibil gnostico-nihilistă emană astfel din scrierile acestui mistic fără Dumnezeu și se condensează, ca o obsesie, în succesiunea aforismelor sale
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
coexistență a lor. Un medic sufocat psihic de țipetele unei mame pe care o ajutase la naștere se vede brusc proiectat în real prin accidentul ce era pe punctul să îl împingă spre sufocare fizică. Reflex al unei atitudini refractare, iconoclaste față de tradiția prozei anterioare, schițele gravitează în jurul acelorași date esențiale: adolescența (ca vârstă între inconștiență și naivitate) și bătrânețea (senilitate și decrepitudine), neputința comunicării între generații (Plecările absurde), toate constituind laitmotive ale aceleiași teme - alienarea individului printre semenii săi. Tendința
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288380_a_289709]
-
central (și unic) al credinței creștine, constituit de dogma întrupării și de teoria corespondentă a imaginii sacrului și a corpului divin, înspre păgânism (reamintit parțial de renașterile târzii, care exaltau trupul și natura christică "umană") sau înspre iudaism (prin reformele iconoclaste, după cum comentează pe larg, în binecunoscuta sa lucrare dedicată subiectului, Alain Besançon). Spre diferență de imaginarul creștin medieval, mitologia modernității, fondată pe discursul științific al secolelor XVI-XVII, dar și în siajul renașterii și al mișcărilor teologice reformate, este umanistă, plurală
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
basileică și de biserică - instanțele decidente ale imperiului în legătură cu tiparele programelor iconografice, implicit cu dreptul de reprezentare și de a fi reprezentat în spațiile comune, laice sau religioase. În al doilea rând, răspunsul se poate baza pe scrieri din perioada iconoclastă sau isihastă, referitoare atât la oíkonomía (le asimilăm politicilor de răspândire a imaginii divinului și de guvernare a lumii creștine), cât și la înfruntările instituționale din epocă. În căutarea unei genealogii (posibile) a imaginarului medieval al
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
politicilor de răspândire a imaginii divinului și de guvernare a lumii creștine), cât și la înfruntările instituționale din epocă. În căutarea unei genealogii (posibile) a imaginarului medieval al puterii, capătă o mare relevanță, spre exemplu, textele care au opus atitudini iconoclaste și iconolatre față de reprezentarea figurală a lui Iisus și a Fecioarei, dar care au inclus totodată și rediscutarea legitimității basileului și a drepturilor sale de guvernare (spre diferență de antichitate). Din acest motiv, al centralității temei puterii (laice și spirituale
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
Din fericire, Aristotel oferă o altă perspectivă. Vom avea astfel situații paradoxale în istoria ulterioară: imaginea persistă și hrănește imaginarul colectiv, chiar dacă ea e contestată teoretic sau chiar renegată de o credință religioasă sau alta, în diferite perioade și comunități iconoclaste europene. Paradoxurile, consideră cercetătorii, se datorează diferențelor dintre interpretările imaginii la Platon și la Aristotel. Pentru a dezvolta aici interpretarea imaginarului, voi urmări punctual statutul imaginii și problematica aferentă în câteva fragmente din textele lor. Pentru că, alături de simbol, imaginea este
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
imaginarul puterii creștine din partea orientală a imperiului (mai ales după pierderea teritoriilor din peninsula italică) se modifică și se stabilizează treptat, de-a lungul unui întreg mileniu. Comentariul meu se va opri asupra planului oikonomiei creștine, dezbătut aprig în timpul crizei iconoclaste din secolele VIII-IX, dar și al celei "unioniste" din secolul XIV, confruntate cu teologia isihastă. Despărțirea Occidentului de Orient în ce privește istoria instituțională și teoria puterii va fi amintită aici în descrierea etapelor pe care le-a parcurs imaginarul occidental până la
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
greacă, în încercarea de figurare a chipului mitic al zeului, și filosofia concentrată asupra vieții civice și politice a cetății nu provoacă o fracțiune imediat, ci doar mult mai târziu, în secolul VIII. Creștinismul va întâlni, ca termen opozitiv, interpretarea iconoclastă, precum și metoda unică de cunoaștere − fondată pe cele două valori contradictorii, adevărul și falsul −, derivată din filosofia lui Socrate și susținută de Platon. În termenii teoriei reprezentării, imaginea ar putea fi considerată un soi de terț exclus, care nu-și
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
că orice figură, și în special o figură umană, o figură făcută de mâna omului, este o necuviință și o blasfemie. (Besançon 27)43. Iată un dublu atac iconoclast - grec și vetero-testamentar − asupra reprezentării divinității, cu motivații contextuale diferite; tendința iconoclastă fusese deja contrazisă de Aristotel și de stoici, care "acceptau o interpretare morală a imaginilor, astfel încât doctrina lor nu se opunea religiei civice și nici manifestărilor sale plastice" (Besançon 7). Viziunea stoică asupra artei și, implicit, asupra imaginii se nuanțase
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
asupra căutării formelor adecvate, non-realiste, pentru a (con)figura divinul: "elongația membrelor, frontalizarea volumelor, descărnarea figurilor, hieratismul posturilor etc". (33). Ca și Besançon, Gilbert Durand identifică în contradicțiile din Vechiul Testament cauza situației paradoxale a imaginarului biblic, create de confluența tendințelor iconoclaste și a celor non-iconoclaste: pe de o parte, interdicția imaginilor din a doua Lege a lui Moise (Exodul 22. 4-6), din Levitic (26. I) și Deuteronom (4. 15-20), iar pe de alta, epifaniile divine, puse la baza iconografiei creștine, precum și
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
din Caesareea: Dumnezeu Tatăl transcendent, Logosul care creează și conduce lumea prin Spirit. (Besançon 69). Ca urmare a acestei decantări definitive, în imperiul condus de la Constantinopol după impunerea religiei oficiale, pentru o lungă perioadă de timp, până mult după criza iconoclastă (spre schisma din 1054), imperium nu va mai putea fi separat de sacerdotium; cu atât mai mult cu cât consolidarea instituțiilor noului stat are loc chiar în interiorul secolului IV, prin Constantiu II, iar peste nici două secole, așezarea instituției clericale
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
ca vicar al său, înconjurat de figuri celeste; această politică de sacralizare a imaginii autocratului, în special pentru primul împărat creștin, va duce mai târziu chiar la pretenția de substitut a figurii christice (cum lasă să se întrevadă și perioada iconoclastă). Noțiunea complexă "rege−preot" este prezentă în Cărțile Sfinte și reprezentată de numele-reper ale credinței vetero-testamentare. La întemeierea statului creștin, basilëìa orientală (imperiul) și hiérosynè (sacerdoțiul) au fost cu mult mai bogate în semnificații și mai bine încadrate
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
cu cea apuseană, apărătoarea teoriei a "două puteri" necesare (Dagron, Empereur 18). Dacă atitudinile schismatice sunt asumate de papalitate în urma politicii intervenționiste imperiale (lui Constantin I și lui Iustinian I li se pot adăuga mulți alții, în special din perioada iconoclastă), nici acțiunile ei permanente, de blocare a amestecului puterii laice în afacerile interne ale Bisericii, nu sunt, la rândul lor, atât de clare și de neinteresate politic (Dagron, Empereur 27). Practic, teoria politică imperială, deși se va modifica ea însăși
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
motive iconografice, care au dus în occident la transformarea totală a canonului bizantin într-o artă religioasă dinamică, "umanizată", creatoare; implicit, a dus la mutații majore în câmpul imaginarului. Prin rezistența teologică iconodulă din occidentul catolic, se opune tradiției antice iconoclaste, dar și monoteismului ebraic, una din cele mai coerente și mai puternice reabilitări a imaginii divinului, dar se realizează totodată și o reconfigurare a structurilor imaginarului medieval. III. Oíkonomía creștină În timpul celor două crize religioase (dar
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
aici: unul filosofic, unul dogmatic și al treilea politic-instituțional, toate aflate în relație cu discursul oficial al puterii adresat comunității creștine, indiferent în ce formă. Oíkonomía nu constituie însă doar obiectul discursului creștin din timpul crizei iconoclaste, pentru că problematica sa, intelectuală, spirituală, dar și politică ține, încă de la fondarea imperiului, de edificiul conceptual al relației dintre împărat și sacerdot. De-a lungul istoriei, oíkonomía teoretică (abordarea de ordin filosofic a imaginii divinului) și
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]