221 matches
-
care îl face vizibil prin reflectare directă; desprinsă de obiecticitatea lumii exterioare, ea e liberă până la transparență, liberă să arate "sâmburele misterios, ireductibil, al realului", adică inefabilul, inexprimabilul, indicibilul, cu un cuvânt: necunoscutul. Dar realul astfel intuit în esența sa inaparentă nu apare decât odată cu poemul, în stofa densă a plăsmuirii deja posibile; "el nu există înainte ca opera artistică să existe". Ceea ce se manifestă prin interstițiile poemului e sensul unui real mai întâi nemanifestat, încapsulat în fenomenul care îl prezintă
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
în realitate decât afirmația, așa cum, în cazul unei sfere goale, convexitatea nu întrece în forță concavitatea, ci constituie doar cealaltă față a ei"24. Ceea ce este negat drept carență funciară a realului manifestat se reafirmă cu vigoare în esența lui inaparentă, ca sens nemanifestat sau ca imagine invizibilă. Aceasta se afirmă însă ca imagine a invizibilului, tocmai în distanța în care ia naștere și pe care o face cu putință. Distanță a unei lumi imaginale (mundus imaginalis), nu fictivă în sensul
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
câmpul posibilului. Un "ogor de dinainte de cuvânt", "acest de- mai-nainte-a-fi" al său care "crește cumplit în tot ce se va spune/ ca-ntunecimea unui hău/ într-o genune"42. În golul de ființă începe aventura rostirii; aici sămânța începutului e inaparentă, dar nu lipsită de înfățișare. Înainte de a spune, ea se pune în calea ființei, se pre- spune așa cum îi e dat să fie. Cum să spunem acestei iviri fără nume, acestei zidiri nevăzute? "Ziceți-mi ulcior: încă sfârâi pe roată
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
mai e nimic de văzut, imaginea ultimă, fără un dincolo în care și-ar putea deschide perspectiva. Imagine a străfundului nevăzut, ea e apariția din miezul dispariției, mica eshatologie infratextuală a nașterii din nou. Iar ceea ce apare e tărâmul unui inaparent de neprivit, imprezentabilul unui pustiu arzător 51. Vederea nu e acum mistuită, absorbită de preaplinul care i se impune; ea e arsă de preagolul unei lumi neîncepute, de imaginea neființei care își află locul, locuiește în lumina putinței- de-a-fi. Căci
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
nu mai e decât slăvire pură. "O cântare a treptelor" - cum e subintitulat volumul Epifania - care înalță spre nevăzutul în care totul începe, ia forma transparentă a urmării. Treptele decreației În trecerea invizibilă prin distanța deschisă de orizontul ființei, semnificabilul inaparent dobândește forma posibilității sale de expresie, ia chipul unei manifestări care se dă vederii. Un chip ce se arată ca imagine a distanței, ca retragere a ființei în departele non-manifestării. Altfel spus, manifestarea ființării semnificabile este cu putință doar în virtutea
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ca răsturnare a înaltului într-un chip ne-închipuit, revers al feței, chemând la ștergerea înfățișării, la întoarcerea chipului uman în (spre) întunericul supra-luminos73. Retragerea în imaginea ce apare la distanță și intrarea în distanța imaginii, străbaterea ei până la inimaginabilul inaparent reprezintă calea regăsirii începutului absolut, restabilirea sa în sfârșit, ca început nesfârșit 74. În sfârșitul (finitul) lor fenomenal, lucrurile se manifestă inaugural, în începutul (infinitul) lor numenal. Ceea ce strălucește acum, neînchipuit de intens, e o "lumină mai presus de strălucire
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
transcendența neștirbită, stă la distanță. Cu adevărat semnificativă este însă străbaterea prin peisajul distanței, meditația ca apropiere nesfârșită. A deveni chiar peisajul este un act fără tranzitivitate; vederea e lipsită de obiect, căci ea nu vede chipul voalat al naturii inaparente; mai mult decât o privire fără țintă, e receptivitate pură, se lasă impregnată de ceea ce nu intră în orizontul ei81. O lucrare a pasivității prin care te expui vederii nevăzute, intri în perspectiva inversă a invizibilului: a picta (în) nevăzutul
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
limpede, înțelege mai presus de vedere, se abandonează acestei stări de cumpănă sărbătorească, "o stare de răpire, de pierdere de sine după acel ceva devenit realitate"3. Ceea ce devine real inundă vederea până la orbire, saturează vizibilul cu semnele manifestării sale inaparente. Este adevărata stare poetică, a vederii care intuiește mai degrabă decât întrezărește, se lasă pătrunsă de lumină primind la sine chipul noii realități care i se dăruiește: "starea autentică poetică este una universală, a ființei omenești în cosmos ajunsă într-
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
departe"50. Și atunci perspectiva se deschide înapoi, în spatele ochiului care trebuie să se întoarcă, să se lase răsfrânt în vâltoarea acestei curgeri. Vederea se varsă pe albia care o poartă spre ceea ce va fi să vadă, ca înspre posibilul inaparent al unei imagini ascunse, cu fața ștearsă de prea marea depărtare: "urmele stinse/ Departe, căile strălucitoare, vestea lor/ Luminând abia în față"51. Ceea ce trebuie văzut - cere vederea - se așază pe fața depărtării, cheamă pe drumul întors al dezvăluirii. Vederea
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
implică, invers proporțional, atestarea celuilalt. "Văzutul nu se poate vedea,/ Căci nevăzutul mă adeverește"66, vederea nemaifiind calificată de un orizont în care lucrurile se prezintă într-o imagine vizibilă, recognoscibilă. Singurul care se pune în vedere este nevăzutul, imaginea inaparentă care strălucește atât de intens încât ia ochii, e adorată fără să fie văzută, slăvită în slava luminii sale orbitoare. "E atâta bucurie-n mine/ Că am orbit nainte de a fi/ Și cu orbirea intru în lumine.// Ce văd
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
e dat să vadă altă imagine decât cea care se profilează pe ecranul lumii sensibile 71. Imaginea nu își schimbă natura, ci o arată în lipsa mărturiei intenționale a conștiinței, așa cum este ea deschisă din alt unghi de vedere, din perspectiva inaparentă a golului de ființă, "în acel unghi de unde se străvede" (s. n.)72. Din această perspectivă, nevăzutul e singurul cu adevărat vizibil, departele în care lucrurile se sfârșesc, se frâng în lumină. "Nevăzutul care frânge pâinea" se face văzut, așa cum se
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Și-n somn și-n veghe și-n pace și nepace/ Crește ceva în mine de necuprins". Stă în firea lucrurilor ca ceva de natura nedeterminatului să crească în noi, să ne pună într-un orizont de creștere? Acest ceva inaparent care începe să miște și să pună pe drum, exprimând capacitatea de schimbare, de transformare sau felul de a fi al ființei, nu determină din afară - în termeni aristotelici - categoria "lucrurilor făcute" (poioúmena), ci este arheul mișcării pe care îl
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
lipsit de un conținut ontologic ce s-ar putea prezenta în forma unei apariții. Martorul nu atestă decât existența unei privațiuni, carența de prezență a prezentului. Înregistrează eclipsa, prezentul neființei 5. Aici nu orizontul ontologic ni se deschide, ci un inaparent fenomenologic. Căci totul este prezent, dar fără ființa prezenței, imprezentabil. În prezența martorului se arată ceva ce nu poate fi arătat, transparența prin care mărturia devine vizibilă, stârnește arătarea: "Deci, din cripte adânci, renasc, de fiecare dată, arătări/ uluite, martorule
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
apleci pentru a-l putea trece - este un nivel eshatologic, capăt și căpătâi, căci tot ce coboară se înalță într-un alt început, imaginea crește, curge în sus. O deschidere ce arată trecerea spre ceea ce nu poate fi arătat, pasajul inaparent de dinaintea cuvântului, locul fără de loc al ivirii sensului: Aceiași suntem, totuși cuvintele nu s-au născut;/ Roza vânturilor lucește în sensuri obscure,/ Bolta freamătă în vid ca la început/ Și-n gând îmi răspund temeliile sure". Ceva lucește, freamătă, prinde
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
cuprinde", dislocă logica ierarhizantă a gândirii, destabilizează ceea ce e deja stabilit, inclusiv cuvintele care nu mai pot cuprinde - exprima în semnificantul înțelegerii - ceea ce se dă drept imagine de neatins, vibrând în lumina unei purități absolute 6. O imagine a inexprimabilului, inaparentă în vederea cunoașterii imediate și a semnificației comune, care "în noaptea inimii adânci s-aprinde". Necuvântată și nevăzută, imaginea ivită în anarhia gândului arată locul originar al semnificabilului, noaptea inimii, izvorul luminii ce aprinde poemul 7. Imaginea neînțelesului (Emil Botta) În
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
al lumii reduse la cenușa nimicului nu e luminat; el e miezul orb prin care lumina trece răsfrântă în sine12. Dincolo de antinomia de recuzită (demonic - angelic), ceea ce strălucește în miezul dispariției și ceea ce tocmai dispariția dă de văzut e lumina inaparentă în registrul mundan, de nevăzut și de neînțeles în dimensiunea vizibilului, care face însă imagine, arată ceea ce poate fi (văzut și înțeles) doar din perspectiva inversă a trupului poetal: "Asemene glorie/ îngerii nu visează,/ asemene aripi/ n-au fulgerele Lui
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
visează,/ asemene aripi/ n-au fulgerele Lui,/ ce răsar din neguri,/ din nouri sâlhui". Aici imaginea nu depinde de nimic pentru a fi; asemenea aripilor ce răsar din neguri și din norii nepătrunși, ea e figura sublimată a trans-aparenței, forma inaparentă a Gloriei în lumina căreia cele ce încă nu sunt se văd ca și cum deja ar fi. Revelarea dispariției (Dan Laurențiu) Cum se proiectează imaginea pe ecranul unui peisaj adumbrit, descompus până la invizibil, așa cum întâlnim în poemul Lângă râu13 de Dan
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
înțelegerea în virtutea explicitării care o subîntinde. Se încheagă la acest nivel imaginile pe care le propune cogito-ul creator ca expresie a intenționalității limbajului poetic. Am putea intui prin forma lor de prim plan prefigurarea, de fundal, a unei forme incipiente, inaparente? Pentru aceasta intenția ar trebui să cedeze locul intuiției, singura în măsură să deschidă poemul în adâncul cripto-manifestării semnificante. Aici, în străfundul voalat de stratificarea tectonicii poetice, doar îndepărtarea își semnifică imaginea, arată locul în care se originează spaima, unde
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
izvorul, va fi un prund întins/ Cu păsări ce se scaldă în nisip/ Și se izbesc în lespezile calde/ Ne vom schimba la suflet și la chip/ Și ne vom depărta ca să se scalde". Imaginea păsărilor se scaldă pe fondul inaparent care o pune în lumină, apare în miezul dispariției, așa cum schimbarea imprimă pe suflet și pe chip semnul departelui, pecetea evanescenței elocvente. Ceea ce dispare din vedere apare în vederea imaginii; doar ea rămâne vizibilă în forma poemului care o rostește: "Din
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
brațele suite/ (de șapte ori mai lungi!) arată câtă/ lumină a rămas necucerită:/ și până unde brațele măsoară/ osânda mea stă-n căile crescute". Ceasul rostirii e răstimpul ființării; începutul poemului e rostirea neauzită, imaginea nevăzută care o însoțește, semnul inaparent al semnificabilului nemanifestat, aflat sub discursul care l-ar pune în lumină. Căile luminii cresc în numele prin care ea se rostește, în numele rostitului enunțiativ, invocator al realului. A le cuceri nu înseamnă a le urma, a le cuprinde manifestarea în
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
se prelungește în umbra lucrurilor reflectate; ea vibrează în umbra pură, ca umbră ieșită la vedere, urma vizibilă a lucrului invizibil. Umbra e marcă a absenței, urmă a prezenței defuncte, a ființei destituite de vreun orizont. Acesta e începutul: absolutul inaparent, imaginea aurorală a unui interval posibil. În el se intră în trecere, nezăbovind decât în umbra urmei, în numele unui sălaș de neștiut 36. Intervalul deschide vederea întrucât el e Deschisul întrevăzut, interfața unui revers. Nu surprinde, prin urmare, imaginea inversă
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
interioritate arată tocmai pre-timpul ultim al manifestării. Vedem toamna într-o imagine care să-i prezinte peisajul, să îl zămislească în chiar destrămarea plăsmuirii? Dar poate că ceea ce apare nu e dat vederii, este deși e nevăzut, se arată în urma inaparentă a posibilului. Putem - trebuie - să vedem ceea ce încă nu este, urmează să fie, precum urma care se formează, a pre-ființării fără de chip? Nu e însă aceasta imaginea nevăzută, viitoare, a ceea ce va fi, poate să fie, așa cum "se-ntâmplă/ câte
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
linii de sânge negru șterge/ pe-un sânge mai luminos". De acum totul se întoarce în informul increatului, dar nu pentru a se pierde în nonsensul unei imposibile imagini, ci pentru a primi puterea manifestării. Doar prin înfășurarea în nemanifestatul inaparent al semnificabilului originar manifestarea se află în putința de a se desfășura, de a imagina creator esența fondului obscur care o inspiră. Creația e acum posibilă, deja in-formată în imagini expirate, căci "orice naștere de-acum se va petrece/ pe-
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
noștri revărsat enorm/ Printre tufe de răsură și salvii/ Când sălbăticiunile Zilei dorm". Rozalbul nu e niciun trandafir identificat în vreo specie, în speța definitorie a individualului; e Deschisul care bate în alb, culoarea intermediară, ambiguă, a trecerii 47, natura inaparentă ascunsă în toți trandafirii sau Unul universal al unui gen care subîntinde pluralul apariției. Doar natura albului poate ieși dintre albii, deversând din matca speciei, drept rozalb care își sparge limitele, crește nemăsurat pe ecranul care îl pune în vedere
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
o aspiră încât ea nu se poate spune decât în transcenderea de sine, în lumina care o dizolvă. Își desfigurează identitatea, luând figura asemănării cu alteritatea 70. E non-fenomen pentru că e non-manifestare, esență fără existență de sine. Devine trup nevăzut, inaparent, căci forma sa nu e trupească, a trupului însuși; ea transpare în nelimitarea care o scoate din vedere, o supune și o transpune în transparență. Dacă în lumina divină esența trupului își transcende manifestarea, cu atât mai mult sufletul își
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]