258 matches
-
în hora sferelor cerești și asculți pitagoreica lor muzică pe care versurile o sugerează" (Zoe Dumitrescu-Bușulenga). În alte versuri sunt reliefate Geneza și Apocalipsa, de la nașterea lumilor (increatul) până la stingere (căderea stelelor și răcirea Soarelui). Descrierea haosului, a momentului de increat, în afara timpului și spațiului este susținută prin interogații asupra sensului repaosului universal. Facerea este exprimată și prin repetiție, cuvinte care provin din aceeași rădăcină: "La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,/ Când nu s-ascundea nimica, deși tot era
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
arhetipului divin prezent în fiecare suflet. Nu se poate nega că o astfel de compensare implică și o inflație a eului care tinde să se identifice cu acest arhetip. Contrariile nu mai sunt opozabile și acest fapt amintește de metafora increatului sau de "spațiul" inconștientului ("Am învăluit lumina/ Și întunericul nu s-a arătat;/ Lumina mea e întuneric/ Dar întunericul e divina gândire", Altul). Deși enunțurile sunt simple, esența mesajului se încifrează în jocurile verbale. A învălui lumina" este o replică
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
a-l depăși sunt reluate într-o amplă orchestrație romantică în câteva dintre Nopți: viziunea grotescă a înmormântării, prefigurare a „farsei” posterității din Noaptea de noiembrie, este impregnată de cruzime demistificatoare; în Noaptea de martie, chiar nașterea - trecere din „nemărginirea” increatului în finitul existenței-calvar - este privită ca o eroare; Noaptea de ianuarie deplânge soarta cântărețului ivit într-o lume opacă la frumusețe, lipsită de vocația proiectării în ideal și de respect față de „focul sacru”. Când nu e râsul distructiv, una dintre
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287942_a_289271]
-
s-a diminuat pînă la dispariție sau pînă la lipsa de discernămînt. Dacă admitem asemenea registre, le admitem în calitate de construcții mentale ale individului sau ale unui grup, ca fapte psihice sau culturale. Iată un al doilea obstacol: universalul (creat și increat) devine în modernitatea tîrzie chestiune de opinie, de convingere privată sau produs al unor tradiții culturale. Dar tocmai această inversare a ierarhiei realului ne poate interpela, poate stîrni o reacție salutară. A subsuma transcendența mentalului individual sau colectiv e un
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
omului, care face din el o ființă liberă, un interlocutor liber al divinului. în volumul The Desecularization of the World, coordonat de Peter Berger, Abdullahi A. An Na'im3 arată, de pildă, ce nepertinentă e teza continuității directe între Coranul increat, sharia (legea religioasă a societății) și comunitatea islamică perfectă, o dogmă esențială pentru fundamentaliști. Ca și alți autori, el se referă la musulmanul comun care nu se consideră pe sine o ființă teleghidată de voința divină, care admite, prin urmare
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
Cusanus nu se referea nici la combinația contrariilor, produsă de natură, nici la sinteza lor, obținută de rațiune. Eficace în această conjuncție este tocmai distanța, ruptura calitativă dintre termeni (finit și infinit, relativ și absolut, unu și multiplu, creat și increat). Ea deschide înțelegerii un șir nesfîrșit de porți și pasaje spre Ultim, care rămîne de neatins, dar intens atrăgător, căci stă dincolo de zidul conjuncției opuselor. Dat fiind că se bazează pe paradoxul conjuncției-în distanță, metoda cusană se poate declara în
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
apofatică a divinului. Etajînd realul într-o ordine fără fisură al cărei supremum e Unul, monismul sistematic poate fi tot atît de odihnitor pentru rațiune ca și dihotomiile statice. Dar el riscă să rateze ruptura de nivel între creat și increat, să instaleze, între Principiu și manifestare, o molcomă continuitate, prăpăstii ușor de trecut, imposibile identități. El riscă să fie de două ori nerealist. întîi inadecvat față de majestatea Unului, pe care îl definește, în funcție de producțiile lui, drept capăt al ordinii lumii
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
degrabă decît un curent sau o școală de spiritualitate 4. Apofatism existențial 5, gustat în experiența contemplativă și în cea liturgică, el e formulat într-un limbaj care își spune propria depășire, într-o teologie unde conjuncția-în-distanță dintre creat și increat devine Paște, transitus : trecere deifiantă a unei alterități în cealaltă 1 sau, potrivit lui Origen, întrepătrundere, contextură. în acest orizont, existența universală are, dincolo de curgerea și peripețiile ei manifeste, o mișcare secretă care o poartă către arhetipul intra divin al polarelor
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
de ordine care apar la trecerea a ceea ce H.-R. Patapievici numește cezurile realului (mai cu seamă cezura cosmologică dintre vizibile și invizibile, marcată de granița dintre Cerul cristalin și Empireu, după care urmează cezura esențială, cea între creat și increat. Dante are două feluri alternative de a vizualiza Empireul, în funcție de posibilitățile de percepție ale naturii sale. Pe o anumită treaptă, percepe Empireul ca un sistem teocentric de nouă cercuri (cetele îngerești) e reprezentarea cosmologică a Empireului. Pe măsură ce pătrunde în Empireu
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
Eckhart, creatura apare în teritoriul făcut posibil prin transcenderea de sine a lui Dumnezeu, care se retrage în străfundul Deității sale, unde își are locul propriu nașterea eternă a Fiului din Tatăl, unde Tatăl îl naște pe Fiul în abisul increat al sufletului. Alături de doctrinele metafizice ale altor tradiții, teologia creștină mistică se concentrează și ea pe misterul divinului, pe realitatea lui supra-esențială, față de care ființa și actele sale se înfățișază ca derivate, margini luminate ale tenebrei supra luminoase. Posibilitatea creației
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
fost prompt contestată, însă ideea lui Freud a "beatitudinii începuturilor" și a posibilității regresiei temporale în vederea retrăirii momentului de ruptură, a "cataclismului personal" (scopul tehnicilor psihanalitice), ceea ce în societățile arhaice echivalează cu revenirea la origini, la matrice sau la haosul increatului, l-a inspirat, printre alții, pe Mircea Eliade în conturarea noțiunilor de "eternă reîntoarcere" și de "inconștient mitic": "inconștientul înfățișează structura unei mitologii personale. Se poate merge mai departe și afirma nu numai că inconștientul este "mitologic", ci și că
by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
niciodată eu. / Eu am fost celălalt. / Numai și numai celălalt. / întotdeauna și întotdeauna celălalt...” ealucinatorii imagini care umbresc un moment ce s-ar fi dorit optimist: „Ochiul meu e plin de increați... / Mii, zeci, sute de mii de increați...” (Cântec increat) „Tânăr sunt și viața îmi ține în dinți inima...” Venirea în lume este ademenitoare și, de ce nu, promițătoare (Lumea Amăgitorului). Interesant a fi „nenăscutul prunc” dăruit vieții „ca bobul spumii”, nobil triumf. Prologul celui de-al doilea volum al Trilogiei
În braţele lecturii by Livia Ciupercă () [Corola-publishinghouse/Science/1219_a_2214]
-
bobul spumii”, nobil triumf. Prologul celui de-al doilea volum al Trilogiei nașterii este mult mai explicit: „Sunt nenăscutul care hălăduiește / prin văi opaline. / Prin alte bucovine pline / de obcine și daline. Debordând de lumine...” Cu subtilitate, poeticul surprinde anatomicul increatului: „cu genunchii la gură”, „cu ochii ca doi bănuți întorși”. Este doar un „ou viu”, rătăcind prin „cețuri primordiale”. Merită să admiri acest „trup curat, cu cetină de carne”, proaspăt, neîntinat. în aceasta constă puritatea, eloJiul, sublimul: „Sunt în Grația
În braţele lecturii by Livia Ciupercă () [Corola-publishinghouse/Science/1219_a_2214]
-
puterea credinței și arta speranței” compilează adnotările noastre simpatetice la o carte semnată de unul dintre cei mai fecunzi eseiști din România postdecembristă. „Ciornele filozofice” se deschid cu o pledoarie în favoarea unui nou tip de critică culturală, arbitrată de Logosul increat al lumii și desfășurată în limitele unei ontologii a participației. Urmează două eseuri referitoare la doi autori gata să recunoască eterna noutate a revelației biblice (H.-R. Patapievici și J.-L. Marion). Faptul că filozofia ajunge să admită, după două mii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
suișuri („epectaze”), sub rezerva marii surprize eshatologice. Aflați în disputa cu Eunomie, toți Părinții capadocieni profesau un descurajator „pesimism epistemologic” (Vl. Lossky), refuzând minții umane capacitatea de exprimare a oricăror esențe din lumea creată (și cu atât mai puțin a increatului divin). Ioan Gură de Aur, inter alii, mergea atât de departe încât considera că un creștin se poate lipsi de textul revelației. Persuadat și de Platon, Augustin a repetat aceeași idee, cu un plus de justificări. Episcopul Hipponei credea că
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
urmare, „apofatismul personalist” pe care Yannaras îl atribuie Părinților greci presupune, și nu exclude, „apofatismul esențialist” profesat de occidentali. Părinții greci au considerat, fără excepție, că natura Dumnezeirii este incognoscibilă pentru orice facultate de cunoaștere umană, „infinit distanțată”1 de increatul naturii divine. Nici un context existențial nu poate oferi cunoașterea naturii lui Dumnezeu. Faptul că Yannaras deduce din postulatele apofatismului esențialist - adică din recunoașterea imposibilității cunoașterii naturii divine - existența fie și germinală a unui agnosticism letal ni se pare, de departe
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
reflecția heideggeriană asupra nimicului și dogma teologică a creației ex nihilo. Sf. Maxim Mărturisitorul afirma că nimicul nu este un termen opus lui Dumnezeu întrucât ființa Lui „nu are nimic contrariu”2. Totalitatea ființei create, dar și absența ei (nimicul „increat”) nu pot fi, în nici un sens, comensurabile cu Dumnezeu „cel mai presus de fire”. Convergențe teologicetc "Convergențe teologice" Aceste impasuri nu compromit meritele reale ale eseului lui Christos Yannaras. Ele pot fi puse în lumină printr-o comparație a operei
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Cuprins Imaginea transparentă. Liniamentele unei poetici fenomenologice / 11 Partea I Perspective ale inaparentului. Interpretări Lucian Blaga și misterul deschis al originarului. Minunea prin care se vede / 29. Ce rămâne în vedere / 36 • Ion Barbu. Lucrurile care se văd și forma increatului. Imaginea-undă / 40. Decreația vizibilului / 49 • B. Fundoianu sau inimaginabilul priveliștii. Lumină și transparență: o viziune a sufletului / 54. Scena originară / 62 • Ion Vinea și epifania vizibilului. Irealizare și desensibilizare / 67. Departele - un peisaj evacuat / 73 • Perspectiva inversă în poezia lui
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
geană./ Hrănim cu ea / nu știm ce firavă stea". Să fie această rămânere în vedere chiar imaginea ce o deschide, și a cărei lumină, întrevăzută o clipă, o mistuie în așteptare?31 Ion Barbu. Lucrurile care se văd și forma increatului Imaginea-undă Spuneam că trupul poetal al semnificabilului se lasă văzut, dă semn că apare; ceea ce apare nu dă însă semn că este, precum orizontul unei ființe în care ființările se profilează. Se lasă văzut, adică transpare în trupul transparent al
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
precum orizontul unei ființe în care ființările se profilează. Se lasă văzut, adică transpare în trupul transparent al posibilității de a fi, fără nicio determinație actuală. Imaginea aceasta care se dă înțelegerii este forma pură a inaparentului, figura născândă a increatului care pune posibilitatea creației. În distanța acestei deschideri, dubla potență a lui a fi sau a nu fi se ascunde în nemanifestarea atributelor ființării; un nonmanifestabil real pe care intuiția revelatoare îl sesizează drept semn deja rostitor, vestitor al unei
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
lumini prin care se vede. Ascunderea revelatului nu închide perspectiva, căci aceasta abia de aici se deschide, din punctul obscur al unui început inaparent, din imaginea care nu trimite la vreun fapt al creației, ci este însuși conturul luminos al increatului. Când Ion Barbu vorbește despre "lumina imanentă" sau "obscură" pe care poezia trebuie să o reveleze în altă zonă decât în cea a raționalității sau despre sondajele "în structura nevăzută a existenței"1, el se referă la un fel de
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
că nu avem de a face cu o poezie care își dă un obiect, pe care îl creează după modelul celui real, ca formă deja închegată a spiritului creator. Ne aflăm înaintea oricărui act de creație, în câmpul incert al increatului care caută forma posibilă de existență, ca dat pur al vieții spiritului. Acesta e singurul "obiect" al poeziei, propunerea unor "existențe substanțial indefinite"4, ființările libere ieșite din matca ființei, unde ele sunt doar în măsura în care se înscriu în existentul de-
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ființei unui poem, sunt - potrivit lui Barbu - stări și nu acțiuni, "starea de geometrie și, deasupra ei, extaza"5. Altfel spus, figura cristalină a desăvârșirii spirituale - spiritul de geometrie - și viziunea înaltă a posibilului luminat - spiritul de finețe 6. Forme ale "increatului cosmic: adică existențele embrionare, germenii, peisajele nubile, limburile" care să slujească "la extinderea realului până la ceva mai semnificativ, prin absorbirea stărilor sau a ființelor imaginare"7. Dezobiectivării lumii îi urmează sublimarea ei, purificarea "până a nu mai oglindi decât figura
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
lărgește și îl adâncește, dincolo de întruchipările sale imaginare, până în punctul de origine unde el abia mai e posibil, dar unde e reflex pur al spiritului liber, liber de a lumina începutul, lucrarea lucrurilor. O stare de limb care mijlocește între increat și creat, interfața care dă posibilitate inaparentului să semnifice. Ajuns în acest punct de maximă transparență, poemul nu mai poate fi vedere a lucrurilor în vizibilitatea realului mundan, rostitul care le spune și le descrie în peisajul lumii prezente; e
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
posibilă este cea a unei imagini numenale, inevidente, care - după Heidegger - nu se dă decât "acolo unde cuvântul se frânge"12. Infrarealul e un limb clar-obscur, tărâmul posibilelor stratificate, concurente, divergente. Un interspațiu viu, fremătător, al ființărilor vagante, suspendate între increatul din care s-au desprins, dar care le ține în plasa hipnoticei origini ce le cheamă, și înscrierea lor creatoare în orizontul unei ființe îndepărtate, abia întrezărite. Smulgerea, izbucnirea, mișcarea schismatică reprezintă actele prin care tot ce începe să ființeze
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]