1,200 matches
-
presă). Sosia, al patrulea, rămâne invizibil, complet necunoscut pentru ceilalți. În jurul sosiei, Hermann inventează o poveste cu un frate dispărut și reapărut bizar. Autorul japonez împinge jocul dedublării mai departe, povestea doamnei Naruse confirmă cât de vastă și întunecată este interioritatea fiecărei ființe. Scris la persoana I, Disperare are cel puțin două chei de lectură - analiză psihologică și mecanism generator al fantasticului, dar este presărat cu atâtea detalii despre minciunile povestitorului, despre funcția confesiunii și multiple receptări, încât cere alte interpretări
Întâlnirea cu Dublul by Elisabeta Lăsconi () [Corola-journal/Journalistic/7072_a_8397]
-
însușește,oarecum, pe fiecare în parte, dar nu se fixează pînă la epuizare într-una singură. Interesul său major nu este de ordin exterior, el nu ține, așadar, exclusiv de provocările limbajului, ci este mai degrabă unul care privește obsesiv interioritatea, mișcările sufletești și valorile imponderabile din cîmpul sensibilității. Luchian este incapabil să exprime fără să mărturiseacă, sau, cu alte cuvinte, să demonstreze fără să comunice. Oricîtă libertate ar avea în exprimare, și oricît interes ar manifesta pentru o modalitate sau
Ștefan Luchian sau melancoliile unui ,,spirit liber...“ by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/6957_a_8282]
-
Gone With the Wind (Pe aripile vântului), al lui Margaret Mitchell, și Absalom, Absalom!, cel mai complex roman al lui William Faulkner. Deși înrudite tematic - America privită din perspectiva tragicei opoziții dintre Nord și Sud, dintre sclavie și aristocrație, dintre interioritatea unor aspirații și decăderea unor mituri -, e greu de găsit două cărți mai diferite prin structură, complexitate tehnică și talent artistic. Romanul lui Margaret Mitchell a fost citit de milioane de oameni, cel al lui Faulkner de doar câteva zeci
Marele Roman Românesc by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/2850_a_4175]
-
unde iau prin surprindere lucrurile trăite, le și oglindesc cel mai bine”. Legătura intimă stabilită între existență, obiect și cuvânt traduce pentru Herta Müller o hartă a supraviețuirii prin scris. E o pantomimă a lumii care se oglindește într-o interioritate pavată pretutindeni cu semnele unui „punct zero al existenței”. Expresia o împrumută de la Oskar Pastior, cel care, trimis la 17 ani în lagărele ucrainiene, va fi martorul și o voce a conștiinței pentru romanul Leagănul respirației, cel mai izbutit al
Melancolii radicale by Marius Miheț () [Corola-journal/Journalistic/4305_a_5630]
-
în lagărele ucrainiene, va fi martorul și o voce a conștiinței pentru romanul Leagănul respirației, cel mai izbutit al autoarei. Cartea pornită din documentările experienței lui Pastior poate fi interpretată ca un text scris la două mâini, într-o dublă interioritate, filtrată agresiv de traume și spaime fără întoarcere. Tot de la Oskar împrumută familiaritatea cu „sfărâmările” limbii și identificarea unei lumi autentice „la hotarul dintre fericirea rănită și frica obraznică”. Vor fi și bornele ei interioare. De la Jürgen Fuchs și din
Melancolii radicale by Marius Miheț () [Corola-journal/Journalistic/4305_a_5630]
-
identitățile imprecise. Unii evadează în imaginar din presiunea labirinticului (politică, socială sau existențială), alții descoperă ieșiri multiple. Dumitru Radu Popa valorifică în Sfinți, vânturi și alte întâmplări parabola rătăcirii, a individului poleit în materialismul dialectic care are acces la o interioritate interzisă. O dimensiune de-a dreptul dizolvantă, pentru că Anton, la fel ca ceilalți indivizi, trăiește o sumă de implozii, sustrăgându-se, mai întâi, traumei războaielor, apoi sistemului judiciar, pentru ca în final să renunțe la identitatea socială. Numai așa se poate
Povești despre deznădejde by Marius Miheț () [Corola-journal/Journalistic/4229_a_5554]
-
depărtării, cenzura identității și presiunea locativului. Ce rezistă până la capăt e felul în care Deleanu amplifică sentimentul fatalității. Început sub semnul eșecului și al vinovăției, destinul comun sfârșește în aceleași acorduri. Numai că, în final, exersate prin lungi căderi în interiorități. Proba este diferită pentru cei cărora le reușesc defulările (familia) și pentru cei stigmatizați - mezinul scriitor și iubita, prea visători să răzbată în lumea reală, prea realiști să trăiască total în imaginar. Captivi într-o iubire la care niciunul nu
Un poem apocaliptic by Marius Miheț () [Corola-journal/Journalistic/4267_a_5592]
-
și Chița (Paraschiva), și frățiorul Vasile, și fotograful german Pfaff, și Mannix, tînărul educatorcorupă tor de minore din tabăra de copii de la Tălășmani, și tutorii Irinei din satul bănățean de lîngă Mehadia, rămîn personaje exterioare, falsbinefă cătoare. Singura înzestrată cu interioritate e Irina Cornici, axul cărții și adevăratul tur de forță al ei; amestecul de candoare copilărească și furie delirant-obscenă, de imaginar violent, poluat de filmele cu karate, și tînjire inconștientă după un „acasă” inaccesibil, impresionează prin autenticitate și atenția la
„Adevărata poveste a unui exorcism“ by Paul Cernat () [Corola-journal/Journalistic/4470_a_5795]
-
Singularitatea operei lui Emil Botta constă și în faptul că poezia și arta actorului nu pot fi despărțite, structurând o paradigmă unică, din care e inutil să se încerce desprinderea unor "părți" sau a unor procente: exterioritatea scenei trece în interioritatea poeziei, pentru a folosi termenii Carmeliei Leonte, constituind ceea ce se numește geneză reciprocă. Carmelia Leonte vorbește, cu dreptate, despre scena interioară a oricărei ființe uma-ne și despre actorul din noi, confirmând, o dată mai mult, ipotezele unor teoreticieni ai textului literar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
acest act spectatorul cuprins și jucat ca unul din elementele neprivilegiate ale scenografiei", iar Carmelia Leonte merge mai departe: " De ce a ales Emil Botta să se exprime prin teatru? De ce acest joc, în toată biografia lui, între exterioritatea scenei și interioritatea poeziei? Până unde merge exteriorul și unde se oprește mișcarea spre interior? Ce înseamnă a fi în afară? Scena, ca spațiu consacrat, a apărut odată cu Omul, înțeles ca ființă gânditoare, dar și ca homo ludens. În orice ființă umană există
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
ei? A vindeca răul prin "rău", a vindeca minciuna prin plăsmuire este o homeopatie socială ce poate lumina destine. De ce a ales Emil Botta să se exprime prin teatru? De ce acest joc, în toată biografia lui, între exterioritatea scenei și interioritatea poeziei? Până unde merge exteriorul și unde se oprește mișcarea spre interior? Ce înseamnă a fi în afară? Scena, ca spațiu consacrat, a apărut odată cu Omul, înțeles ca ființă gânditoare, dar și ca homo ludens. În orice ființă umană există
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
în afară îl sperie. Spectacolul suprem al vieții lui este un spectacol interior, care se desfășoară între pereți de oglinzi interioare. Mișcarea de interiorizare ajunge să însemne o mișcare de închidere în sine, care îl costă scump pe "Comedianț". Această interioritate nu este o dimensiune preexistentă, relevabilă prin de-terminări ontologice, ci ea devine posibilă numai ca și prin această mișcare de interiorizare, caracteristică oricărui poet, dar care capătă dimensiuni tragice când acesta este dublat de un actor. Interioritatea cucerită îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Comedianț". Această interioritate nu este o dimensiune preexistentă, relevabilă prin de-terminări ontologice, ci ea devine posibilă numai ca și prin această mișcare de interiorizare, caracteristică oricărui poet, dar care capătă dimensiuni tragice când acesta este dublat de un actor. Interioritatea cucerită îl umple pe Emil Botta de amărăciune. Însuși spațiul interior este populat de paiațe grotești pe care autorul, străin în țara lui, și cu atât mai puțin profet, încearcă să le repudieze. Există un moment derutant, aproape fatal în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
nu este nimic. În mod evident, teoretizarea emoțiilor duce la aprofundarea lor: cu cât cunoașterea este mai exactă, cu atât trăirea e mai adâncă. Sentimentele devin mască abia atunci când nu sunt subordonate conștiinței. Și totuși, exteriorizarea lor înseamnă depășirea spațiului interiorității (al autenticității?). Condiția dam-natului presupune, oricum, un exces (dar spre interior sau în afară?). Ceea ce este excedentar devine patetic (atunci când nu e grotesc, absurd etc.). Tot ceea ce își depășește limitele se sustrage condiției inițiale. Flautul meu are un ton arhitrist
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
un mod eronat de a cuceri spațiul: Așa mă știu: livid, livid, Cutreierând memoria iubitei. (Magica) În general, poetul evită mărturisiri publice în privința relației cu iubita lui, așa cum nu se dezvăluie decât voalat în privința relației cu divinitatea. Sunt probleme de interioritate maximă pe care nu dorește să ni le încredințeze? Acea imensă mefiență care îl caracterizează ne este pasată prin oglindă nouă, cititorilor? În orice caz, Emil Botta pare să vâneze mai ales starea androginală, nu numai pentru a atinge "frontierele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
aparține absențelor multiple, tăcerilor tanatice. Se câștigă nu numai în exterior, ci și înăuntru, printr-o senzație de rătăcire fără capăt, de vastitate interioară. Imaginea din oglindă, înstrăinată, sfârșește prin a trimite eul în sine: oglinda este un spațiu al interiorității. În proza lui Emil Botta, oglinzii i se opune fereastra. Aceasta semnifică deschidere, înnoire, act de dilatare, de evaziune, de transcendere în "patria mai înaltă" (Novalis). Fereastra nu captează gesturi, imagini, nu le amplifică, nu râde de ele, nu le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
buze. La capătul acestui drum, Emil Botta descoperă că realul este o farsă, o tragi-comedie "bălțată și barocă". Și, oroare maximă!, tot la capătul acestui drum, se regăsește, dezavuat, pe sine. Aventura în afară îl conduce spre același spațiu al interiorității subminate, deșănțate și haotice. Mă despart cu trist entuziasm, cu voioasă părere de rău de ceea ce eminenții, spiritualii și toate sorbonele din lume numesc "viață interioară", delimitând, s-ar zice, prin această numire, un loc geometric, țarcul. Dar, în fond
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
îi flutură argintiul penaj simbolizează tocmai această cădere din spectacol, edulcorată. G. Durand releva eufemizarea mormântului, în folclor, asimilarea valorilor mortuare cu odihna și intimitatea, dând exemplu basmul Frumoasa din pădurea dormită 56. Emil Botta descoperă mormântul din sine, spațiul interiorității absolute, nimicitoare. Disperarea va căpăta o mișcare dinăuntru în afară, dintr-un perimetru morbid spre o strălucire sinistră. Mișcarea de interiorizare duce la o pierdere de sine. Tragicul nu este interior, ci, sub impulsul unor forțe centrifugale, se spulberă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
produce o întoarcere în sine pe cât de bruscă, pe atât de totală. Și s-ar părea, ireversibilă, ceea ce este o noutate absolută în toată această mișcare de du-te-vino, generalizată și unanim acceptată. Se ajunge la o trăire absolută, supralicitând dimensiunile interiorității. Cu referire la poezia Jaf, Dinu Pillat no-tează: "Exprimându-se cu precădere în cifrul metaforic al delirului, care îngăduie lirismului său libertatea celor mai insolite polarizări, poetul ajunge nu o dată la efecte de-a dreptul amețitoare, cum se întâmplă bunăoară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
șal de mătase și s-a tot dus sub zodii mai norocoase. Faptul că Înecatul cuprinde marea în brațe sugerează mai curând tentativa de a-și învinge destinul, spațiul interior, agresat de mări și oceane învolburate. Este o mișcare a interiorității. Mișcare de cucerire a "Însinelui poeziei" (Schelling). Însinele trebuie câștigat printr-un efort de captare a simbolisticii realului și este o culme a polisemiei poetice în opera lui Botta. (A fost revelat în mai multe rânduri rolul oximoronului și al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
sfâșiere, un dorit chin erotic: Vino, nu veni, iubito între toate aleasă, Vino, nu veni, dulcea mea înserare... Mișcarea spre înăuntru presupune, aici, o eminesciană pierdere "pe malul apei", o că-dere în singurătatea dragostei, abisală. Mișcarea retractilă, de cucerire a interiorității, înseamnă devenire. Mișcarea în afară înseamnă pierdere. Devenirea semnifică mythos-ul, pierderea duce la mimesis. În afară poetul se rătăcește printre "pereți de oglinzi", ajungând să imite propriile gesturi, propriile grimase și posturi. Înăuntru se petrece o deznădăjduită căutare de sine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
pierderea duce la mimesis. În afară poetul se rătăcește printre "pereți de oglinzi", ajungând să imite propriile gesturi, propriile grimase și posturi. Înăuntru se petrece o deznădăjduită căutare de sine și, specific scrierilor lui Botta, o pervertire a ideii de interioritate. Universul liric, abstractizat până la autodistrugere, își găsește în limbaj singurul element de susținere. Interioritatea va deveni, ca ultimă opțiune posibilă, un tărâm muzical, al sonorității difuze, un spațiu al exhibiției prin sunet. Poetul dă impresia că pronunță cuvinte ca un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
să imite propriile gesturi, propriile grimase și posturi. Înăuntru se petrece o deznădăjduită căutare de sine și, specific scrierilor lui Botta, o pervertire a ideii de interioritate. Universul liric, abstractizat până la autodistrugere, își găsește în limbaj singurul element de susținere. Interioritatea va deveni, ca ultimă opțiune posibilă, un tărâm muzical, al sonorității difuze, un spațiu al exhibiției prin sunet. Poetul dă impresia că pronunță cuvinte ca un copil care învață să vorbească, fascinat de sonoritatea lor, fără o preocupare deosebită pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
ochii unei noi sensibilități, care acționează din interior, cu puteri sporite, vindecătoare. Mișcarea în interior coincide cu o aventură a sunetului; în exterior este vorba de o aventură a privirii. Devenirea ființei conduce poetul spre câștigarea unui tărâm muzical, al interiorității absolute. Limbajul poetic își caută un drum spre sine în primul rând prin sonoritatea sa, care îi asigură o spiritualitate autarhică și incantatorie. Dar tocmai sunetul împinge sensul dinăuntru în afară, din spațiul închis, al limbajului (propriu damnatului) spre cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
convenit deja că oglinzile asigură imaginii o mișcare retractilă, de apropiere față de subiect, până la confuzia totală. Imaginea din oglindă este o "metaforă absolută" (H. Friedrich), se identifică, în cazul Comedi-anțului, cu subiectul poetic. Și atunci oglinda devine un spațiu al interiorității, al damnării. Cabotinismul însuși este o mască îndărătul căreia se ascund durerea și dezavuarea. Jocul de oglinzi între sunet și sens este, pentru Emil Botta, fatal: De multe ori am murit pe scenă, însă niciodată ca acum. (Memorial) Visam să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]