740 matches
-
septembrie. Voi trăi intens tensiunea actorilor, visele lor diurne, reveriile despre cine sunt. Totul trebuie să fie ca un film (Ca într-o poveste, titlul ales chiar de mine) în care să transpară mai ales ce nu știu despre mine, irealitatea mea și a locurilor frecventate cu obstinație de-a lungul exilului în Suedia. Am ales ca punct de preferință „Necropolis”, cimitirul Norrakyrkogården, acolo unde e îngropată iubirea și pasiunea Strindberg, amândouă departe de a putrezi, dând frunze, flori și fructe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
la Văleni, acolo visam mereu să întâlnim, și eu, și sora mea, legenda locului în piele și oase. Un cal alb, o iapă albă, care apărea și dispărea, un fel de spiritus loci care dădea celor întâlniți o aură de irealitate. Păscând turmele, vedeam în schimb pe cer caii albi ai norilor, trăgând după ei corăbii la fel de albe în imensitate. Se spune că muzica lui Mozart poate vindeca surditatea, având o putere terapeutică asupra celor care au probleme cu limba, mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
vizibilă, restul e în necunoscut. De aceea simt „rudenia mea” cu oameni necunoscuți, cu arbori, animale, pietre, cu tot ce există. Chiar și cu cei cu care mă întâlnesc mai des, cu care sunt sigură că mă întâlnesc și în „irealitate”, în invizibil, de aceea senzația certă că ne cunoaștem de o eternitate, că suntem în „expansiune” cu prietenia și iubirea noastră. Nu e „totul” aici, ci și „acolo” - de asta ar trebui să-mi aduc mereu aminte în clipe de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
cu cei dragi în nevăzut. 16 august. Cincizeci și unu de ani. Andrei (Bart) îmi cântă la telefon: La mulți ani! Apoi alți prieteni, care n-au uitat sărbătoarea de anul trecut, sau pur și simplu ne-am „întâlnit” în „irealitate”, acolo poate trăim altfel, ne vedem tot timpul, suntem un „tot”, o „gigantică ființă”, cu fețele în toate părțile, cu mii și mii de ochi, mâini și picioare! Exact ca apariția divină din Gita, ființa supremă în viață și moarte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
rugăciunile lui pentru mine m-au susținut în cele mai grele clipe. Acum, ca niciodată, văd lipsa copilului, acelui Lionel al meu care ar fi putut să-mi dea mai departe sentimentul că totul a fost adevărat, și nu o irealitate, un vis care se aprinsese ca să se stingă brusc. Am vorbit cu prietenii suedezi despre acest regret al meu - Göran (Sonnevi) mi-a povestit din nou cât de importantă a fost pentru el nașterea copilului lor. Era bolnav în toate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
se cheamă în suedeză a picta draci pe pereți! 16 august. Am împlinit cincizeci și doi de ani. Am primit flori și felicitări de la prieteni. Dar n-am scris nimic în jurnal. Moartea lui Lionel m-a îndepărtat parcă de irealitate. Cărțile au amuțit, nu le mai aud vocile. Sunt singură cu fantome, vampiri hrănindu-se cu energia mea creatoare, târându-mă către banala ladă cu gunoi a existenței fără entuziasm. Septembrie Aceeași paralizie a voinței. Uneori îmi doresc chiar moartea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
o istorie: - Este plină de iubire? - Este necesară? - Este adevărată? Aceste interogații ascund ceva care nu ține de domeniul artei. Oare îi era străină arta plăcutului „satir” al filozofiei antice? Arta cum o văd eu a ținut mereu de domeniul irealității, al iraționalului, acolo unde există mai mult decât revoltă, dinamită de toate culorile și puterile explozive. E domeniul libertății, în care legile societății, exigențele ei n-au ce căuta. Arta nu poate fi plină de iubire decât în măsura în care această iubire
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
aceste scrisori vechi, le recitesc, deși timpul poveștii e încheiat, dar prin mine povestea se duce mai departe. Așadar, mă aflam într-un impas, îndoindu-mă că vreodată va sosi vreo veste bună în realitate, dar mereu vești bune din irealitate. Stockholm, 5 noiembrie 1974 Mon amour, mon doux, mon tendre, mon merveilleux amour! Mulțumesc pentru tot! Mulțumesc pentru scrisoarea ta. Mulțumesc pentru puloverul minunat pe care-l port ca pe o mănușă, cu mândrie și convingere. E adevărat ce spui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
Să încep cu asta. Să accept faptul că în general oamenii erau plini de ură și că făceau eforturi mari ca să se poată uita unul la celălalt. În mare parte, voiau să fie lăsați în pace. Și căutau cu îndârjire irealitatea întrucât aceasta era ultima lor speranță, căci atunci puteau și ei în sfârșit să se îndoiască de justețea lucrurilor pe care le știau despre sine. Poate că ea exagera această mânie divină și depășea ce simțea în realitate. Cu toate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1872_a_3197]
-
în locul palatelor din Renaștere, lanuri de porumb și copaci. Firește, cântece, firește o veselie vag melancolică, firește flori, atribute indispensabile unui asemenea spectacol. Treptat, însă, mă las contaminat de echivocul comparației cu Veneția sau de amestecul de realitate și de irealitate din atmosfera de chermeză de pe ambarcațiunile cu care ne încrucișăm și nu mai am impresia de exotism ușor caricatural. Poate și din cauza serii, apa întunecată pe care plutim îmi dă o amețeală plăcută. Îndrăznesc, chiar, să cer prăjina cu care
Caminante by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295603_a_296932]
-
nu e vina peisajului, ci a faptului că nu suntem americani; asta ne face să ne simțim noi ireali. Și când sunt două obiecte, unul real și unul ireal, preferăm să ne considerăm noi reali și să transferăm celuilalt obiect irealitatea. A te simți american e un lucru foarte special. E o performanță. E ceva atât de miraculos de solid, ca un adevăr demonstrat și verificat prin practică. Pe când a te simți englez nu-i același lucru. Așadar, până la urmă, noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
ai băga În mufa pentru antenă, posturile de televiziune bulgărești, care nu sînt la fel de amputate de controlul ideologic. Pe posturile bulgărești, se Întîmplă să ai ce vedea. Într-o seară, aud ieșind din difuzorul televizorului niște acorduri cunoscute - senzația de irealitate e maximă, am convingerea că mintea mi-a luat-o razna. Am de ce. Classix Nouveaux cîntă Is It a Dream, Într-un concert dintr-un studio BBC. SÎnt Împietrit. De fapt, sînt atît de Împietrit, Încît Gărăgău crede că am
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
tine, văzduh neliniștit, Îi spun și Îmi bombez pieptul de oțel. Am trecut de capătul aerodromului, sînt În colțul pistei de siguranță, chiar În locul unde s-a petrecut accidentul acum cîteva secole, Înainte să Înceapă răsboiul. Am o senzație de irealitate, ultima dată cînd am fost aici trăiam În altă țară. Altfel, nu am nici o emoție specială, deși e clar că am fost la un pas de o fatalitate - se pare că În cazul meu nu e ceva neobișnuit. Asta pentru că
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
i-a judecat și condamnat la moarte pe soții Ceaușescu și care ulterior a fost desemnat să se ocupe de dosarul Revoluției și al mineriadei. Ce ciudat se leagă lucrurile! Citesc interviul și pentru cîteva clipe am o senzație de irealitate. Îl citesc Încă o dată, adîncind-o. Nu are rost să-mi bat capul cu amănunte (de unde ar fi putut să știe prietenul bătrînului meu ce scriu, ce mă preocupă?), interviul În sine e suficient de bulversant. Iar faptul că-l citesc
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
miezul lui iunie, trăisem lângă ea apoteoza sfârșitului adolescenței; privindu-mă, ochii îi scânteiau de un miracol neîntâlnit. Este cu adevărat greu să reconstitui șirul acelor întâlniri pentru că mai totdeauna lunecau, nefiresc, din realul în care aveau loc, într-o irealitate care le mărturisea substanța. Și toate câte au urmat... sau poate n-au urmat. Așezarea mea, acum, în casa simpaticului meu proprietar și a soției sale, în apropierea grădinii publice de altădată, n-o rostuisem eu, ci intermediarul pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
era al unei acute banalități. În afară de strînsoarea mîinii lui Pablo, un singur lucru simțeam, concret și indubitabil - dezamăgirea. După aceea, cînd mi-a dat drumul, am Început din nou să mergem, cu senzația că eram Înconjurat din toate părțile de irealitate. Ca și cum mi-ar fi ghicit gîndurile (dar aveam gînduri? - dezamăgirea mea era o formă de vid mental, un gol care creștea În jos), Pablo găsi de cuviință să-mi explice: — S-a schimbat mult În ultimii ani. Acum, că Începeam
Christina Domestica şi vînătorii de suflete by Petre Cimpoieşu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1372_a_2701]
-
Ă nu-i mai mult decât o aparență? Cauză a angoasei, această conștiință a inconsistenței face posibil saltul spre revelația sensului care se ascunde în neant. Dar, până la sens, spaima. La un moment dat, Cioran notează: „Să percepi partea de irealitate din orice, semn sigur că înaintezi spre adevăr...” (I, 12). Apoi, la distanța numai câtorva rânduri: „Acum câteva zile... Mă pregăteam să ies și, ca să-mi aranjez fularul, mă privesc în oglindă. Brusc, o spaimă cumplită: cine e omul ăsta
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Am trecut pe lângă o biserică, fără măcar să mă gândesc să intru. La ce bun să-l amestec pe Dumnezeu în intolerabil?! Totuși, ar trebui să găsesc o formulă ca să mă pot ruga” (I, 168). Oricum, frecvent acest sentiment al propriei irealități. O studentă italiană îl vizitează să-i pună întrebări. Pregătește o teză despre el. „Face o teză despre «mine»”, spune Cioran, punând cuvântul din urmă între ghilimele, semn tocmai al nerecunoașterii sinelui. În fapt, cine este acest eu despre care
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Nietzsche îmi apare ș...ț de o ardoare juvenilă care te face să zâmbești” (I, 362). Spre deosebire de el, Cioran se retrage din sine, se contemplă cu scepticism, eventual cu ironie, își asumă absența. Totul i se arată însă de o irealitate coșmarescă: „Când mă plimb și privesc trecătorii, mă simt așa departe de ei încât parcă mi-aș aminti de un coșmar avut într-o altă viață. La propriu și la figurat, nici un nume nu mi se potrivește și nu mă
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
permanent și nimic nu mă satură Ă nici când mănânc, nici când citesc. Bulimia și abulia merg mână-n mână. Trebuie să devor ca să simt că exist, ca să fiu” (II, 16). Iată, deci, cum își vindecă Cioran această boală a irealității, care-l mută în proximitatea nebuniei: devorând alimente și cărți. Poate chiar parcurgând pe jos zeci de kilometri. Toate acestea, instituind realitatea, o și pulverizează. E la mijloc un permanent echilibru în stare precară. Ca să scape de ezitările, de vagul
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
înceta să existăm dacă am ști cât suntem de ireali. Dacă vrei să trăiești, nu trebuie să te gândești la viață, nici s-o izolezi în univers, nici să-ți propui s-o definești” (I, 65). Când nu înspăimântă, adevărul irealității propriei ființe hrănește clipe de scepticism: „Că această lume e ireală Ă este adevărat, și pe deasupra evident. Dar această evidență nu-i un răspuns, nu te ajută să trăiești. / ... Și de când, mă rog, un adevăr trebuie să ne ajute să
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Că această lume e ireală Ă este adevărat, și pe deasupra evident. Dar această evidență nu-i un răspuns, nu te ajută să trăiești. / ... Și de când, mă rog, un adevăr trebuie să ne ajute să trăim?” (I, 113). Acest sentiment al irealității lumii e resimțit și altă dată ca o amenințare: „Trebuie să fii bolnav mintal ca să crezi că lumea există, și tot bolnav mintal ca să crezi că nu există” (I, 337). Cert este că spaimei de-acum îi răspunde, peste timp
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ca să crezi că nu există” (I, 337). Cert este că spaimei de-acum îi răspunde, peste timp, o înțelegere mai adâncă: „Nu-i nici o umbră de îndoială: viziunea cea mai profundă asupra lucrurilor este cea a jocului universal și a irealității funciare” (III, 390). Este motivul pentru care acum poate să spună „Dumnezeu este, chiar dacă nu este” (III, 390). Despre sine, Cioran ar putea susține acum același lucru. De fapt, peste numai câteva pagini, notează: „Totul este real. Totul este ireal
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
propriei absențe Ă experiență a unui Narcis agonic și alienat: „Tot ce cred despre lucruri se rezumă în această formulă a unui reprezentant al budismului tibetan: «Lumea există, dar nu este reală»” (I, 332). De aici până la proiectarea exultantă în irealitate nu-i decât un pas. Cioran face acest pas Ă care nu e semnul unei deveniri, ci al unei permanente negări de sine, echivalente, prin rezultate, unei întemeieri de sine. Ce-i drept, irealitatea devine fascinație atunci când se aplică naturii
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
De aici până la proiectarea exultantă în irealitate nu-i decât un pas. Cioran face acest pas Ă care nu e semnul unei deveniri, ci al unei permanente negări de sine, echivalente, prin rezultate, unei întemeieri de sine. Ce-i drept, irealitatea devine fascinație atunci când se aplică naturii. Iată: „M-am plimbat între Étréchy și La Ferté-Alais. Ninsoare și ceață, o ceață atât de diafană că arborii păreau un fum încremenit. Rareori am văzut un peisaj atât de poetic. Totul era ireal
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]