535 matches
-
Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, creola este definită drept "pidgin (sau sabir) care și-a pierdut statutul de limbă vehiculara, fiind adoptat de anumite comunități că limba maternă. După J. Fishman, creolele au în comun cu pidginurile absența standardizării, a autonomiei și a istoricității, dar, spre deosebire de acestea din urmă, se caracterizează prin vitalitate. Creolele înlocuiesc treptat limbile indigene originare. Creolele cele mai răspîndite au la bază franceză, spaniolă, portugheză, engleza și olandeză. Apariția lor se află în strînsă legătură cu procesul creării imperiilor coloniale
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
259, 271, 315 ipoteza 16, 123, 148, 180, 199, 208, 218, 219, ~a Kurgan 15, 141, 148, ~a Sapir-Whorf 46 irlandeză 146, 161, 258, 271, 301, 326, 331, 344, 345 islandeza 49, 90, 145, 162, 260, 271, 326, șaga ~ 100 istoricitate 33, 40, 41, 114 istorie 15, 33, 35, 36, 37, 41, 43, 45, 50, 52, 136, 137, 159, 171, 224, 230, 237, 283, 285, 307, 355, ~ lingvistică 33, 37, 85, 131, 159, 357, 358, 360, 361, 363, ~a limbii 19
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
înalte și mai personale inițiative ale geniului creator. Instanța supremă, cea care dă măsura tuturor lucrurilor, nu este rațiunea pretins universală, ci o formațiune istorică. Subiectului transcendental și subiectului moral autonom al universalismului raționalist i se opune afirmarea unicității și istoricității ireductibile a structurilor intelectuale și spirituale. Ca realități istorice unice, irepetabile, acestea pot fi comparate cu organismele. Unul din cercetătorii reorientării istoriste a gândirii, care a căpătat contururi clare încă în epoca lui Kant și Goethe, caracteriza astfel conflictul ei
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a reprezenta în acest fel „surogate ale revelației divine”17. Rezistența misterului în fața tuturor încercărilor de a-l revela în sens pozitiv, prin creația de cultură, conservarea lui, conchide Blaga, „poate fi considerată ca una dintre condițiile metafizice esențiale ale istoricității ființei umane și ale permanenței de nezdruncinat ale acestei istoricități”18. Pentru om, ca ființă finită, creația poate fi socotită însă o compensație deplină a eșecului sistematic al incercărilor sale de a accede la absolut. Existența în istoricitate, existența fără
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Rezistența misterului în fața tuturor încercărilor de a-l revela în sens pozitiv, prin creația de cultură, conservarea lui, conchide Blaga, „poate fi considerată ca una dintre condițiile metafizice esențiale ale istoricității ființei umane și ale permanenței de nezdruncinat ale acestei istoricități”18. Pentru om, ca ființă finită, creația poate fi socotită însă o compensație deplină a eșecului sistematic al incercărilor sale de a accede la absolut. Existența în istoricitate, existența fără posibilitate de ancorare în absolut, este, desigur, o existență tragică
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
esențiale ale istoricității ființei umane și ale permanenței de nezdruncinat ale acestei istoricități”18. Pentru om, ca ființă finită, creația poate fi socotită însă o compensație deplină a eșecului sistematic al incercărilor sale de a accede la absolut. Existența în istoricitate, existența fără posibilitate de ancorare în absolut, este, desigur, o existență tragică, dar în univers îi revine semnificația unei demnități fără seamăn... Istoricitatea prilejuiește omului suferințe și satisfacții, ea prilejuiește omului paroxisme ale dezamăgirii, dar și paroxisme ale bucuriei 19
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
însă o compensație deplină a eșecului sistematic al incercărilor sale de a accede la absolut. Existența în istoricitate, existența fără posibilitate de ancorare în absolut, este, desigur, o existență tragică, dar în univers îi revine semnificația unei demnități fără seamăn... Istoricitatea prilejuiește omului suferințe și satisfacții, ea prilejuiește omului paroxisme ale dezamăgirii, dar și paroxisme ale bucuriei 19. Cunoaștere cu valoare obiectivă versus creație, care poartă pecetea istoriei și individualității, ca expresie supremă a libertății umane. Acesta mi se pare că
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
decât fanaticul religios. Când filosoful italian își motivează respingerea oricărei lecturi religioase a lui Heidegger, atitudinea lui este în perfectă concordanță cu ontologia postmodernismului. El crede că o lectură "religioasă" a lui Heidegger ar ignora înțelegerea ființei ca Dasein, în istoricitatea ei, "reducându-l la momentul certitudinii de sine" și suprimând ceea ce Dasein-ul are mai pur în subiectiv: "De aceea umanismul tradiției metafizice are și un caracter represiv și ascetic, care se intensifică în gândirea modernă cu cât subiectivitatea se modelează
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
oferind o perspectivă mai generală. Necesitatea acestui travaliu al istoriei în procesul hermeneutic este consecința finitudinii comprehensiunii noastre. Eroarea hermeneuticilor clasice, istorico-psihologice, este de a crede că istoria poate fi oprită pentru a produce momentul unei cunoașteri nerelative, științifice. Chiar istoricitatea vieții subminează constituirea epistemologică a disciplinelor socio-umane. Gadamer acuză naivitatea pozitivistă a istorismului care poate crede că istoria își încetează efectele în urma apariției conștiinței istorice. De aceea cunoașterea și aplicarea nu sunt două momente distincte și succesive, ci un singur
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]
-
de documente), Chișinău, 1993. Țepordei, Vasile, Amintiri din Gulag, București, 1992. Țurcanu, Ion, Foametea din Basarabia În anii 1946-1947, Universitas, Chișinău, 1993. Țurcanu, Ion, Moldova antisovietică. Aspecte din lupta basarabenilor Împotriva ocupației sovietice, Prut International, știința, Chișinău, 2000. Țurcanu, Ion, Istoricitatea istoriografiei. Observații asupra scrisului istoric basarabean, Arc, Chișinău, 2004. Veiga, Francisco, Istoria Gărzii de Fier, 1927-1941, București, 1994. Volkov, I.M., „Zasuha, golod 1946-1947 godov” („Seceta, foametea anilor 1946-1947”), Istoriya SSSR, nr. 4/1991, pp. 3-19. Weber, Eugen, Dreapta românească, Cluj-Napoca
[Corola-publishinghouse/Science/1909_a_3234]
-
cum examenul comparativ confirmă raportul, multiplu dimensionat, dintre constantă (eroul de exemplu) și variabilele sale (haiducul, cârjaliul, palicarul, armatolul ș. a.). Și aici memoria colectivă urmează cu strictețe traseul fixat de gândirea mitică și, în acest sens, folclorul certifică adevărul că istoricitatea nu rezistă multă vreme la acțiunea corozivă a mitului. într-o conferință din 1951, ce anticipa de altfel Aspecte ale mitului (1962), Mircea Eliade demonstra, exemplificând cu poemele sârbești, că "pentru a se fixa în memoria colectivă, evenimentele și personajele
[Corola-publishinghouse/Science/85095_a_85882]
-
special centrate pe individ și pe modul său de înțelegere a informației (Ghiglione et al., 1990), aceste cercetări asupra "cogniției sociale" sînt puse sub semnul întrebării, din punctul de vedere al teoriei reprezentărilor, legate de ierarhia acordată unor noțiuni precum istoricitatea, poziția socială și societatea ca entitate sui generis. Instanța "cognitivă" este declarată, pe baza mai multor lucrări, ca putînd fi analizată ca entitate autonomă în legătură cu sistemele de credințe, de valori și alte proprietăți interne (creier, percepție) ale individului. Ne sprijinim
by Jean-Marie Seca [Corola-publishinghouse/Science/1041_a_2549]
-
identitatea și deci să se așeze în opoziție, să opereze clasificări. Reflectăm asupra obiectelor ținînd cont atît de criteriile de logică formală (căutare a echilibrului, a consecvenței, a non-contradicției), cît și de cele propriu-zis sociologice (poziții, statuturi, apartenențe, gusturi, norme, istoricitate). Ne situăm deci mereu pe două niveluri de gîndire: cel al cadrului de referință al subiectului (metasistem al inserției sale sociale) și cel al activității sale discursive și cognitive (sistem de relații operatorii), aceasta exercitîndu-se în acord cu el. "Supunerea
by Jean-Marie Seca [Corola-publishinghouse/Science/1041_a_2549]
-
se bazează episodic pe propria-i intuiție. India joacă un rol important în conștiința lumii occidentale. După Eliade, gândirea indiană putea să intereseze Europa sub trei aspecte: mai întâi tratarea feluritelor determinări ale omului, apoi elaborarea problemei temporalității și a istoricității umane și, în fine, căutarea unei soluții la spaima și disperarea care apar o data cu conștiința temporalității, cauza primordială a tuturor determinărilor. Pentru tânărul istoric al religiilor e limpede că India s-a străduit să analizeze cu o rigoare nedepășită feluritele
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea, opţiune sau necesitate? by Dorina Apetrei, Mihaela Butnaru, Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Science/426_a_1250]
-
și disperarea care apar o data cu conștiința temporalității, cauza primordială a tuturor determinărilor. Pentru tânărul istoric al religiilor e limpede că India s-a străduit să analizeze cu o rigoare nedepășită feluritele determinări ale ființei umane. Problema condiției umane, temporalitatea și istoricitatea ființei umane - în termenii lui Heidegger, așa numita „grije” prin care se dezvăluie ființa ființei (Dasein) , problemă situată în miezul filosofiei europene, a preocupat gândirea indiană. Pentru a face legătura între indianismul lui Eliade și substratul esențial al operelor acestuia
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea, opţiune sau necesitate? by Dorina Apetrei, Mihaela Butnaru, Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Science/426_a_1250]
-
face cu un timp istoric actual, timpul trăit, ci cu timpul punctat de existența istorică a lui Hristos, timpul istoric sanctificat prin întruparea Mântuitorului 6. Așadar, timpul sanctificat prin întruparea lui Iisus Hristos este, în biserică, timpul liturgic, care afirmă istoricitatea persoanei lui Hristos. În atmosfera sacră a Bisericii, timpul liturgic devine esențializat, unic prin valoarea și funcția sa. Disocierea dintre timpul istoric actual, trăit în prezent și timpul sacralizat, cel liturgic este mai mult decât evidentă. Inadecvarea structurală a unei
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
religios, durata temporală profană este, dimpotrivă, susceptibilă de a fi oprită periodic de inserția, prin intermediul riturilor, a unui Timp sacru, neistoric (în sensul că nu aparține prezentului istoric)... Creștinismul a reînnoit, într-adevăr, experiența și conceptul de Timp liturgic, afirmând istoricitatea persoanei lui Hristos. Pentru un credincios, liturghia se desfășoară într-un timp istoric sanctificat prin întruparea Fiului Domnului". 7 Nae Ionescu, Ce este Predania?, în "Predania", revistă de critică teologică, anul I, nr. 2/1 martie 1937, p. 1, text
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
ei, în sfera practicilor literaturii. Ceea ce a susținut abuzul de genialitate de-a lungul celor șase decenii a fost căutarea realităților de limbă sau de societate, de biologie sau de teritoriu în stare să producă literatură. Dacă a existat o istoricitate a ideii de geniu, o evoluție a sintagmelor, aceasta s-a datorat deplasării, uneori lentă, alteori revoluționară a câmpului în care s-a înscris jocul capacităților creatoare; în jurul acestei deplasări s-au reinventat sintagmele, s-au născocit semnificații noi și
[Corola-publishinghouse/Science/84955_a_85740]
-
fost alterată fundamental. În reflecția sa asupra "funcției autor", Michel Foucault definea auctorialitatea prin prezența și transformarea evenimentului istoric. Unitatea pe care un autor o conferă textelor e strâns determinată de timpul cu care este contemporan, de filtrarea și prelucrarea istoricității sale: "autorul este ceea ce permite explicarea atât a prezenței anumitor evenimente într-o operă, cât și a diferitelor lor transformări, deformări, modificări (și aceasta prin intermediul biografiei autorului, prin reperarea perspectivei sale individuale, prin analiza apartenenței sociale sau a poziției lui
[Corola-publishinghouse/Science/84955_a_85740]
-
și timp (Sein und Zeit, 1927) pentru a găsi o citare explicită a lui Nietzsche. Menționările sale sunt trei la număr, dar una dintre ele este mai cu seamă importantă. Către sfârșitul părții publicate a operei, în contextul tratării problemei istoricității Daseinului, Heidegger trimite la a doua dintre Unzeitgemäße Betrachtungen (Considerații inactuale) reevocând practica triplă a istoriei care este teoretizată aici: de tip monumental, anticvarial și critic. Aici, în sfârșit, Nietzsche este menționat într-un punct și pentru o chestiune decisivă
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
sale nu ar fi fost identificate și demonstrate de Nietzsche în termeni suficienți. După cum explică acesta, cu o teză scrisă nu întâmplător în cursive, Nietzsche nu ar fi văzut decât faptul că "tripla ipostază a istoriografiei se află prefigurată în istoricitatea Daseinului". Dar după câteva rânduri, de la început, judecata limitativă este redimensionată: deși, la un examen filozofic, nu se dovedește destul de radicală, subdiviziunea lui Nietzsche nu este accidentală. Aceasta își are rațiunile sale întemeiate de a fi care derivă din chiar
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
judecata limitativă este redimensionată: deși, la un examen filozofic, nu se dovedește destul de radicală, subdiviziunea lui Nietzsche nu este accidentală. Aceasta își are rațiunile sale întemeiate de a fi care derivă din chiar lucrul aflat în chestiune sau din structura istoricității existenței umane. Așadar, în fond, Nietzsche a intuit și a înțeles problema. Mai mult, Heidegger se hazardează să-i atribuie lui Nietzsche dificila hermeneutică a reticenței: începutul celei de-a doua Considerații inactuale ne face să presupunem că Nietzsche a
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
-i atribuie lui Nietzsche dificila hermeneutică a reticenței: începutul celei de-a doua Considerații inactuale ne face să presupunem că Nietzsche a înțeles mult mai mult decât spune. În acest punct, Heidegger încheie digresiunea asupra lui Nietzsche și reia analiza istoricității preluând cele trei determinări nietzscheene ale istoriografiei de tip monumental, anticvarial și critic, conform strategiei sale de apropriere care îi caracterizează modul de a se confrunta cu filozofi din trecut importanți pentru el, vizând așadar nu reconstrucția istoriografică a filozofiei
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
această perspectivă, adevărul ca atare al poveștii - un adevăr rațional, verificabil - devine mai puțin important decât plauzibilitatea sa, trecută sau viitoare. Istoria însăși devine "un artefact literar", în timp ce "literatura [...] constituie o reprezentare mimetică a realității", cele două intersectându-se în "istoricitatea formei narative"586 și conferind legitimitate narativă discursului politic al președintelui american. Astfel, observă criticul, istoricitatea narativă are un caracter aparte, pretinzând nu adevărul uneia sau al alteia dintre afirmațiile individuale, ci adevărul global al formei narative înseși. La rândul
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
plauzibilitatea sa, trecută sau viitoare. Istoria însăși devine "un artefact literar", în timp ce "literatura [...] constituie o reprezentare mimetică a realității", cele două intersectându-se în "istoricitatea formei narative"586 și conferind legitimitate narativă discursului politic al președintelui american. Astfel, observă criticul, istoricitatea narativă are un caracter aparte, pretinzând nu adevărul uneia sau al alteia dintre afirmațiile individuale, ci adevărul global al formei narative înseși. La rândul său, complexitatea formei narative conferă semnificație fiecărui eveniment sau afirmație individuală din contextul narațiunii. Prin urmare
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]