1,901 matches
-
ca adept al filosofiei lui Leipniz, cel puțin așa cum este ea caricaturizată de Voltaire. Într-un mod foarte abil, romanul nu duce o polemică împotriva teodiceei leibniziene: el se mulțumește să creeze situații în care enunțurile atribuite discipolilor lui Leibniz ("locutori", în cazul cuvintelor lui Pangloss în discurs direct, sau "enunțători", în cazul ironiei) par deplasate, dacă nu chiar monstruoase. Grație ironiei, tezele optimiștilor se distrug pe ele însele chiar în momentul în care sunt enunțate. Ceea ce nu face decât să
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
Având în vedere că aceste scrisori au ca destinatar publicul monden, cuvintele pe care naratorul le adresează iezuitului de-a lungul întâlnirilor vizează de fapt doi destinatari, plasați la niveluri distincte: alocutarul imediat, iezuitul, și cititorii scrisorilor. Recurgând la ironie, locutorul poate să producă enunțuri interpretabile pe două planuri în același timp: preotul iezuit le interpretează ca fiind serioase, la nivelul structurii de suprafață, în timp ce cititorii pamfletului percep polifonia în mod ironic. Găsim o ilustrare fidelă în următorul fragment, în care
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
o decizie cazuistică atât de puțin demnă de admirație, ținând cont de principiile eticii creștine. Cum iezuitul nu are acces decât la interpretarea neironică, dialogul poate continua, însă publicul este luat martor la caracterul scandalos al opiniilor susținute. Dacă naratorul-"locutor" nu ar recurge la ironie, el ar trebui să-și asume spusele și deci să-l contrazică violent pe interlocutor, punând astfel capăt acestor întâlniri fictive. Folosirea ironiei permite deci în același timp: menținerea cooperării conversaționale cu iezuitul, cooperare necesară
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
cooperării conversaționale cu iezuitul, cooperare necesară pentru a-l face să vorbească; marcarea unei distanțe față de cazuistică; valorizarea naratorului (capabil să facă apel la ironie); devalorizarea iezuitului (prea naiv și / sau prea corupt pentru a percepe divergența dintre "enun-țător" și "locutor"). Orice teorie a ironiei trebuie să explice de ce enunțul ironic este exprimat în mod direct (nu este un citat), fără ca acest lucru să însemne că este asumat de subiectul enunțării. Această combinație ciudată de adeziune și respingere poate fi analizată
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
vorbire anterior sau virtual, în orice caz exterior, al altcuiva. Înseamnă să te înscrii în mod fals împotriva propriei enunțări, chiar în momentul în care o realizezi"162. 4.5. Modalizarea autonimică În limbă există și alte strategii prin care locutorul folosește o expresie arătând că ea nu este pertinentă. Ele reies din ceea ce este cunoscut sub numele de conotație autonimică, conotație care schimbă funcționarea obișnuită a opoziției dintre întrebuințare și mențiune (a se vedea supra). Unii autori, urmându-l pe
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
pastișă reușită nu poate fi disociată de enunțarea pastișată; cu alte cuvinte, doar elementele paratextuale (o indicație "pastișă", o semnătură distinctă de cea a autorului discursului parodiat) atestă duplicitatea acestui tip de enunțare. Parodia face să intervină două instanțe enunțiative: locutorul lasă să reiasă din spusele sale o altă sursă enunțiativă, pe care o prezintă ca fiind ridicolă, arătându-și astfel superioritatea. Enunțarea este însoțită, în mod obligatoriu, de indici de distanțare care îi permit co-enunțătorului să perceapă disonanța, să vadă
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
altă sursă enunțiativă, pe care o prezintă ca fiind ridicolă, arătându-și astfel superioritatea. Enunțarea este însoțită, în mod obligatoriu, de indici de distanțare care îi permit co-enunțătorului să perceapă disonanța, să vadă că subiectul vorbitor nu se prezintă drept "locutor" responsabil pentru cuvintele sale. Însă, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în ironie, locutorul ridiculizat poate fi identificat; el poate fi un anume autor, gen de discurs, curent literar... (putem să-l parodiem pe Corneille, să parodiem tragedia clasică sau poezia simbolistă
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
astfel superioritatea. Enunțarea este însoțită, în mod obligatoriu, de indici de distanțare care îi permit co-enunțătorului să perceapă disonanța, să vadă că subiectul vorbitor nu se prezintă drept "locutor" responsabil pentru cuvintele sale. Însă, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în ironie, locutorul ridiculizat poate fi identificat; el poate fi un anume autor, gen de discurs, curent literar... (putem să-l parodiem pe Corneille, să parodiem tragedia clasică sau poezia simbolistă). Acest tip de enunțare nu este deci cu adevărat reușit decât în
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
trecerea de la discursul indirect la enunțul original. 5.2. Discursul direct Se spune adesea că discursul direct este reproducerea "fidelă" a discursului citat, raportorul fiind astfel un fel de magnetofon ideal. În realitate, în discursul direct, raportorul se prezintă ca "locutor" pentru enunțarea X a spus... și deleagă responsabilitatea spuselor raportate unui alt "locutor", cel din discursul direct. Este o punere în scenă, o modalitate de a prezenta un citat, însă sub nicio formă nu prezintă o garanție a obiectivității. Aici
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
adesea că discursul direct este reproducerea "fidelă" a discursului citat, raportorul fiind astfel un fel de magnetofon ideal. În realitate, în discursul direct, raportorul se prezintă ca "locutor" pentru enunțarea X a spus... și deleagă responsabilitatea spuselor raportate unui alt "locutor", cel din discursul direct. Este o punere în scenă, o modalitate de a prezenta un citat, însă sub nicio formă nu prezintă o garanție a obiectivității. Aici discursul raportat nu există decât prin discursul care citează, care construiește, așa cum îl
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
enunțiative. Cu toate acestea, deicticele nu sunt neapărat distincte de la un domeniu la altul, însă poate fi vorba de o coincidență între referenți. Astfel, în: "Eu plec", i-am strigat eu, cei doi eu desemnează același individ și au același "locutor" doar pentru că se găsesc în discursul care citează și în cel citat. Dacă deicticele din discursul care citează sunt direct interpretabile datorită situației de enunțare, cele din discursul citat nu pot să fie decât plecând de la indicațiile furnizate de discursul
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
ambele cazuri, este vorba despre completive directe și doar sensul verbului a spune permite identificarea unui citat. Cum discursul indirect nu propune un simulacru, ci oferă un echivalent semantic integrat în enunțarea care citează, el nu implică decât un singur "locutor", care trebuie să își asume întreaga enunțare. Din clipa în care nu mai există decât o singură situație de enunțare, cea a discursului care citează, discursul citat nu mai are autonomie în discursul indirect. Asistăm la dispariția exclamațiilor, a interogațiilor
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
indirect nu se mulțumește doar să traducă semnificatul a ceea ce citează, ci folosește și anumite expresii din discursul citat. În lipsa mărcilor de distanțare explicită, este foarte greu să se determine cu certitudine ceea ce îi revine raportorului și ceea ce îi revine locutorului inițial. Totuși, se prea poate ca destinatarul să identifice un anumit element ca aparținând spuselor locutorului citat, mai ales dacă există o marcă tipografică. Să luăm, de exemplu, această frază din Proust: Deci la Balbec, și fără să-mi spună
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
din discursul citat. În lipsa mărcilor de distanțare explicită, este foarte greu să se determine cu certitudine ceea ce îi revine raportorului și ceea ce îi revine locutorului inițial. Totuși, se prea poate ca destinatarul să identifice un anumit element ca aparținând spuselor locutorului citat, mai ales dacă există o marcă tipografică. Să luăm, de exemplu, această frază din Proust: Deci la Balbec, și fără să-mi spună că [Morel] avea să-i vorbească de o "afacere", mă rugase să-l prezint aceluiași Bloch
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
sunt folosite pentru a indica trecerea la un discurs direct, ci pentru a evidenția fragmentele de discurs juridic în cadrul discursului direct. Cititorul trebuie să fie atent ca să înțeleagă faptul că fragmentul "și diploma dumneavoastră?" nu este atribuit judecătorilor, ci unui locutor care-l interpelează pe narator. Aici nu mai este vorba despre o întâmplare adevărată care conține fragmente de discurs raportat, ci despre un fel de meditație interioară a naratorului, în conștiința căruia intervin mai multe voci, inclusiv vocea lui. În
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
a personajului: "În aceeași construcție lingvistică, există accentele a două voci diferite". Adoptând termenii lui O. Ducrot, vom spune că percepem doi "enunțători", puși în scenă prin cuvintele naratorului, care se identifică în persoana unuia dintre ei. Nu sunt doi locutori adevărați, asumându-și enunțările, spusele, ci două "voci", două "puncte de vedere" cărora nu li se poate atribui niciun fragment delimitat din discursul raportat. Cititorul nu reperează această dualitate decât prin discordanța dintre cele două voci, discordanță care îi interzice
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
elementele care nu l-ar diferenția de discursul direct sau de discursul indirect: de exemplu, subordonarea de tipul (verb + că), specifică discursului indirect. Însă pot să apară eu și tu (este suficient ca aceste eu și tu să coincidă cu locutorul sau cu alocutorul din discursul care citează). În următoarele rânduri din François Mauriac: Protestă cu o fermitate neașteptată și pledă împotriva lui însuși. Eu nu pot, spunea el, să măsor amploarea greșelii sale200. În acest caz, eu desemnează naratorul, însă
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
exemplul precedent prezența unei incidente ("spunea el"), mai degrabă asociată discursului direct. De fapt, discursul indirect liber are multe aspecte, oscilând între două extremități care sunt, pe de o parte, discursul dominat de narator și lipsit de mărci ale subiectivității locutorului citat și, pe de altă parte, un discurs apropiat de discursul direct, în care vocea personajului îl domină clar pe narator. Acest contrast este perceptibil în cele două citate, în care discursul indirect liber este marcat în italice: (a) Se
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
un grup de actori care iau parte la o masă copioasă. Când avem de-a face cu gânduri sau replici atribuite unui personaj MOC sau pur și simplu unui număr redus de indivizi oarecare care conversează în cazuri în care locutorul nu este individualizat asemănarea face să nu se recurgă la discurs direct. Discursul indirect liber are avantajul de a nu trage linie între gânduri, percepții și vorbe, de a atribui un enunț unui subiect multiplu: într-o anumită situație, mai
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
poate să sintetizeze cuvintele mai multor personaje, redând, printre altele, și felul lor de a vorbi. În cazul de față, autorul nu a considerat necesar să-i ofere cititorului sentimentul unei enunțări deosebite. Acest personaj MOC nu poate fi un locutor, ci doar suportul unui punct de vedere, după cum se întâmplă și în următorul fragment din Gervaise: În anul acela, decembrie și ianuarie fură deosebit de aspre. Era un ger de crăpau pietrele. După Anul nou, zăpada zăcu trei săptămâni pe stradă
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
mare, atunci se poate vorbi despre o insulă textuală, ca în exemplul următor: Decanul Lescure declară "că dă impresia de o rară putere de sine, de o forță psihică incalculabilă"213. Există turnuri și cuvinte pe care cititorul le atribuie locutorului citat, și nu raportorului, chiar dacă nu sunt marcate tipografic. Anumite enunțuri determină chiar o apariție bruscă a discursului indirect. Să analizăm următoarele două fragmente în care locutorul citat este o țărancă (a), apoi un muncitor (b): (a) Apoi cu o
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
forță psihică incalculabilă"213. Există turnuri și cuvinte pe care cititorul le atribuie locutorului citat, și nu raportorului, chiar dacă nu sunt marcate tipografic. Anumite enunțuri determină chiar o apariție bruscă a discursului indirect. Să analizăm următoarele două fragmente în care locutorul citat este o țărancă (a), apoi un muncitor (b): (a) Apoi cu o voce volubilă și mânioasă, ea povesti că Marie-Pierre făcuse cunoștință, nu-i păsa în ce fel, cu o damă, mutată de curând la țară, o pariziancă, o
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
Dumnezeu! dacă nu-i venea de hac, nu se mai putea zice că e femeie"215. În (b), fragmentul subliniat din discursul indirect trimite clar la discursul indirect liber. În (a), substantivul care califică plasat în incidentă ("copilul!") este atribuit locutorului citat; el marchează o abatere de la discursul indirect, conducând la discursul indirect liber care urmează. Vom nota că fraza "o ciudățenie (...) ca o capră" ar putea fi interpretată chiar ca o apoziție la fraza precedentă, și nu ca un discurs
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
liber care urmează. Vom nota că fraza "o ciudățenie (...) ca o capră" ar putea fi interpretată chiar ca o apoziție la fraza precedentă, și nu ca un discurs indirect liber. În mod vădit, autorul este preocupat să redea turnurile, ethosul locutorului din vorbele citate și nu mai amestecă formele de discurs raportat. În cele două exemple de mai sus, există un "sociolect", un fel de a vorbi specific unui anumit loc (țăranii, muncitorii) care denotă un puternic contrast între vorbirea personajelor
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
ar fi fost judecate: nu din călătoria asta: lipsise el; afacerile de Stat îl rețineau într-o provincie al cărui nume ea îl uitase 216. În această serie de completive din discursul indirect, cititorul percepe (mai ales prin ritm) subiectivitatea locutorului citat, Psyché. De altfel, discursul raportat se desfășoară în maniera discursului indirect liber ("Ele ar fi fost... numele"), fără să se rupă de discursul indirect. De fapt, discursul indirect este intermediar între discursul indirect obișnuit și discursul indirect liber: completivele
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]