185 matches
-
abia în 578-579, însă Jörg Jarnut și alții apreciază că această cucerire ar fi început, într-o formă sau alta, chiar sub Alboin. Problemele lui Alboin în menținerea controlului asupra supușilor au căpătat amploare în timupl asedierii Ticinumului. Natura monarhiei longobarde făcea dificil pentru un conducător să exercite de la un anumit punct autoritatea asupra supușilor așa cum exercitase Theodoric cel Mare asupra ostrogoților. Din cauza structurii militare, comandanții de oaste longobardă ("duces"), care conduceau câte o ceată ("fara") de războinici, aveau autoritate mai
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
controlului asupra supușilor au căpătat amploare în timupl asedierii Ticinumului. Natura monarhiei longobarde făcea dificil pentru un conducător să exercite de la un anumit punct autoritatea asupra supușilor așa cum exercitase Theodoric cel Mare asupra ostrogoților. Din cauza structurii militare, comandanții de oaste longobardă ("duces"), care conduceau câte o ceată ("fara") de războinici, aveau autoritate mai mare. În plus, dificultățile întâmpinate de Alboin în edificarea unei entități politice solide decurgeau din lipsa de legitimitate imperială, întrucât, spre deosebire de ostrogoți, longobarzii nu ajunseseră în Italia ca
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
mai mare. În plus, dificultățile întâmpinate de Alboin în edificarea unei entități politice solide decurgeau din lipsa de legitimitate imperială, întrucât, spre deosebire de ostrogoți, longobarzii nu ajunseseră în Italia ca "foederati", ci ca inamici ai Imperiului. Deteriorarea autorității regelui în cadrul oștirii longobarde s-a manifestat și în invadarea provinciei france Burgundia, care în 569 sau 570 a fost ținta unor raiduri longobarde anuale ample. Aceste atacuri au fost respinse până la urmă după o victorie repurtată de patriciul Mummolus de la Embrun. Ele au
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
întrucât, spre deosebire de ostrogoți, longobarzii nu ajunseseră în Italia ca "foederati", ci ca inamici ai Imperiului. Deteriorarea autorității regelui în cadrul oștirii longobarde s-a manifestat și în invadarea provinciei france Burgundia, care în 569 sau 570 a fost ținta unor raiduri longobarde anuale ample. Aceste atacuri au fost respinse până la urmă după o victorie repurtată de patriciul Mummolus de la Embrun. Ele au avut consecințe pe plan politic, înăsprind relațiile până atunci cordiale dintre longobarzi și franci și deschizând poarta unei alianțe între
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
și parte din armată, ceea ce lasă să se întrevadă și un amestec al Bizanțului. Roger Collins îl consideră pe Marius Aventicensis drept sursă de maximă încredere, din cauza datării sale timpurii și a faptului că ar fi trăit în vecinătatea Italiei longobarde. Grigore de Tours a fost și el contemporan și a făcut o prezentare scurtă în a sa "Historia Francorum", care își găsește ecoul mai târziu în cronica lui Fredegar. Totuși, istorici precum Walter Goffart acordă prea puțină încredere acestei versiuni
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
pretențiile la tron, Helmichis s-a însurat cu regina văduvă Rosamunda, a cărei poziție înaltă în societate se întemeia și pe descendența sa regală gepidă. Astfel, Helmichis și-a asigurat și loialitatea gepizilor. El putea conta și pe sprijinul garnizoanei longobarde din Verona, care I se opusese lui Alboin și care spera în cultivarea unei politici de înțelegere cu Bizanțul. Bizantinii erau aproape sigur implicați în complot și era în interesul lor să oprească valul longobard prin aducerea la putere la
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
și, pe termen lung, să realizeze destrămarea unității din cadrul regatului longobard, apropiindu-și-i pe duci prin acordarea de onoruri și atenții. Complotul a eșuat în cele din urmă, deoarece majoritatea războinicilor longobarzi au dezaprobat asasinarea regelui. În consecință, garnizoana longobardă din Ticinum l-a proclamat rege pe ducele Cleph, iar Helmichis a fugit la Ravenna, având sprijinul lui Longinus, prefect al pretoriului. Cu Helmichis au plecat soția sa, precum și fiica lui Alboin, Albsuinda; au dus cu sine tezaurul și au
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
consolidare definitivă și centralizare a regatului longobard, în timp ce teritoriile rămase în Imperiul Bizantin s-au reorganizat sub controlul unui exarh din Ravenna, care avea capacitatea de a apăra Italia fără sprijinul direct al împăratului de la Constantinopol. Consolidarea stăpânirilor bizantină și longobardă a avut consecințe pe termen lung asupra Italiei, țara rămânând fragmentată timp de mai multe secole.
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
interne, ca și de invazii ale triburilor slave ale slovenilor în regiunea Veneto. În 711, Ansprand, pe care Aripert îl exilase, a revenit în fruntea unei mari armate puse la dispoziție de ducele Theudebert de Bavaria. Mulți longobarzi din Austria longobardă (din Veneto și din răsărit) s-au raliat lui Ansprand și bătălia a fost angajată asupra Paviei. Aripert a părăsit capitala, ducând cu el tezaurul regal și încercând să treacă în Galia în timpul nopții. S-a înecat însă în râul
Aripert al II-lea al longobarzilor () [Corola-website/Science/325046_a_326375]
-
va capitula în cele din urmă în fața lui Liutprand în 737. Primele raiduri ale maurilor asupra Corsicăi au avut loc în intervalul 713-719, pornind din Insulele Baleare în vest. Acționând ca protector al Bisericii Catolice, Liutprand a supus Corsica puterii longobarde în jurul anului 725, deși această continua să se afle nominal sub autoritatea bizantină. Corsica a rămas "de facto" sub Regatul longobard chiar și după cucerirea francă, timp în care proprietarii și clericii longobarzi își impuseseră prezența în insulă. Înlăturând forțele
Liutprand al longobarzilor () [Corola-website/Science/325085_a_326414]
-
de Ravenna, cu misiunea de a recupera întreaga Italie. Când Eutychius a sosit la Napoli, el a încheiat o înțelegere potrivit căreia Liutprand ar fi urmat să îl atace pe papă dacă grecii l-ar fi sprijinit să supună ducatele longobarde din sudul Italiei, Spoleto și Benevento, care dădeau tot mai vizibile semne de independență față de puterea centrală de la Pavia. Cei doi duci în cauză, Thrasimund al II-lea și Godescalc, s-au supus — deși controlul central asupra lor nu a
Liutprand al longobarzilor () [Corola-website/Science/325085_a_326414]
-
Adelaida, căsătorită cu ducele Lambert I de Nantes de Spoleto; Atala; Gundrada; Bertha și Tetrada. De asemenea, Pepin avea și un fiu nelegitim, Bernard. Pepin urma să moștenească o treime din Imperiul tatălui său, însă a murit înaintea acestuia. Coroana longobardă a fost preluată de fiul său ilegitim, Bernard, în vreme ce Imperiul Carolingian a revenit fratelui său mai tânăr, Ludovic cel Pios.
Pepin de Italia () [Corola-website/Science/325087_a_326416]
-
Ratold era fiul ilegitim mai mic al împăratului Arnulf de Carintia cu o concubină. Mama sa este posibil să fie fost aceeași cu mama unui alt fiu ilegitim al lui Arnulf, Zwentibold, dar poate la fel de bine să fi fost o longobardă, dat fiind poziția fiului ei în Italia, sau o slavă, prin prisma numelui lui Ratold. Arnulf a reușit să obțină din partea nobilimii din Francia Răsăriteană recunoașterea drepturilor fiilor săi, Zwentibold și Ratold, ca succesori. După ce tatăl său a fost încoronat
Ratold de Italia () [Corola-website/Science/325109_a_326438]
-
de Faroald și Zotto, au pătruns în Italia centrală și chiar în sudul peninsulei, unde au întemeiat ducatele de Spoleto și de Benevento. Cu toate acestea, după asasinarea lui Alboin în anul 573, diferite ducate autonome au apărut, fragmentând stăpânirea longobardă. Împăratul de la Constantinopol, Iustin al II-lea a încercat să profite de situație și în 576 l-a trimis pe ginerele său, Baduarius, spre Italia. Acesta din urmă a fost însă înfrânt și ucis în luptă, iar criza care se
Exarhatul de Ravenna () [Corola-website/Science/324529_a_325858]
-
său, Baduarius, spre Italia. Acesta din urmă a fost însă înfrânt și ucis în luptă, iar criza care se perpetua în Balcani și în Orient a făcut ca alt efort imperial în Italia să devină imposibil pentru moment. Din cauza incursiunilor longobarde, posesiunile romane au fost la rândul lor fragmentate în mai multe teritorii izolate. În anul 580, împăratul Tiberiu al II-lea le-a reorganizat în cinci provincii, numite de el "eparhii" (în limba greacă): "Annonaria" (în Italia de nord, în jurul
Exarhatul de Ravenna () [Corola-website/Science/324529_a_325858]
-
locuitorii din Pentapolis nu se aflau în relații cordiale nici cu bizantinii, cu care Liutprand lupta în 728-729, nici cu exarhul de Ravenna, pe care același Liutprand îl asalta în mod frecvent, însă ei nu erau încântați să considere incursiunile longobarde în teritoriul lor ca pe o "eliberare". Liutprand a atacat Ravenna și Cesena urmând via Aemilia în 743, probabil în scopul de a controla o trecere prin teritoriul bizantin pentru a ajunge la Spoleto. Succesorul său, Ratchis, atacat la rândul
Ducatul de Pentapolis () [Corola-website/Science/324526_a_325855]
-
fiul său Iordan au supus din nou Gaeta în anul 1058 și apoi din nou, în 1062. În 1064, conducătorul longobard a fost alungat și un normand, Guillaume de Montreuil, i-a luat locul și s-a căsătorit cu văduva longobardă a lui Atenulf I, Maria, totodată fiică a lui Pandulf al IV-lea de Capua. Conducătorii normanzi din sudul Italiei au numit duci de Gaeta din diferite familii locale cu oarecare proeminență, în special normanzi, până la 1140, când ultimul duce
Ducatul de Gaeta () [Corola-website/Science/324585_a_325914]
-
cuprindea Lombardia propriu-zisă cu capitala la Pavia, ducatele de Friuli și Trento, alături de regiunea Toscanei. În sud, ea era mărginită de Statul papal ("Patrimonium Sancti Petri") instaurat după Donația pepiniană din 754, întinzându-se de la Marea Tireniană la Marea Adriatică. Teritoriile longobarde situate dincolo de Statul papal purtau denumirea de "Langobardia Minor" și constau din ducatele de Spoleto și Benevento. În interiorul său, Langobardia Major era divizată în Austria în est și Neustria în apus. După ce aceste stăpâniri au fost cucerite de către Carol cel
Langobardia Major () [Corola-website/Science/324603_a_325932]
-
în 756, Pepin și francii l-au silit pe regele longobard să predea cuceririle făcute, iar Pepin i-a conferit papei în mod oficial teritoriile ținând de Ravenna și chiar orașe (precum Forlì) cu "hinterland"-urile aferente. Donația includea cuceririle longobarde din Romagna și din Ducatul de Spoleto și Ducatul de Benevento, provincia Marche (cele cinci orașe: Rimini, Pesaro, Fano, Senigallia și Ancona). Donațiile au permis suveranului pontif să domnească pentru prima dată ca guvernator temporal. Această fâșie teritorială se întinde
Donația pepiniană () [Corola-website/Science/324601_a_325930]
-
la Marea Adriatică. Asupra acestor teritorii extinse și aflate în zonă muntoasă, papii medievali nu era în stare să își exercite suveranitatea în mod efectiv, dat fiind diferitele presiuni din decursul timpului, așa că Statul papal nou apărut a prezervat vechea moștenire longobardă a multor comitate și marchizate reduse, fiecare axat în jurul unei fortificații. Pepin a confirmat donațiile sale la Roma în 756, iar în 774 fiul său Carol cel Mare a reiterat condițiile Donației pepiniene.
Donația pepiniană () [Corola-website/Science/324601_a_325930]
-
elaborată de Paul Diaconul, anume "Historia Romana", o continuare a "Breviarium" al lui Eutropius. Aceasta a fost compilată între 766 și 771, la Benevento. Din istorie rezultă că Paul a sfătuit-o pe Adelperga să îl citească pe Eutropius. Ducesa longobardă s-a conformat, însă s-a plâns de faptul că acest autor păgân nu amintește nimic referitor la chestiunile ecleziastice și își încheie narațiunea cu urcarea pe tronul Romei a împăratului Valens, în 364; ca urmare, Paul inserează în textul
Paul Diaconul () [Corola-website/Science/324600_a_325929]
-
succedat în Salerno, potrivit unei înțelegeri anterioare dintre cei doi. Politica bizantinilor s-a dovedit un eșec, iar Pandulf (alături de aliații săi germani) a fost adevăratul câștigător în Italia de sud. El a reușit să unească toate cele trei principate longobarde, de Benevento, Capua și Salerno, și în plus a obținut și Spoleto și Camerino. Astfel, el conducea un larg bloc de teritorii care se întindeau la nord până la Toscana, iar în sud până la Golful Taranto. Teritoriile lui au fost divizate
Pandulf Cap de Fier () [Corola-website/Science/324614_a_325943]
-
Ducatul și apoi Principatul de Benevento a fost inițial cel mai sudic ducat longobard din Italia medievală, axat în jurul orașului Benevento, situat în sudul Italiei. Datorită existenței "Ducatus Romanus" al papilor, care tăia practic ducatul de Benevento de stăpânirile longobarde din nordul Italiei (Langobardia Major), Benevento a fost de la bun început independent "de facto". Paul Diaconul se referă la Benevento sub numele de "ducatul samnit", după numele vechilor locuitori ai regiunii, samniții. Condițiile în care ducatul de Benevento a fost
Ducatul de Benevento () [Corola-website/Science/324618_a_325947]
-
Deși la început independent, Zotto a fost până la urmă silit să se supună autorității regale din nord. Succesorul său a fost Arechis, nepot de frate al său, iar principiul succesiunii ereditare a marcat conducerea ducatului de Benevento până la sfârșit. Ducatele longobarde, parte a regatului longobard din nord, erau în esență independente, în pofida rădăcinilor și limbii comune cu cei din nord, ca și a legilor și religiei identice. O fîție de teritoriu care presta supunere fie Romei fie Ravennei separa ducatul de
Ducatul de Benevento () [Corola-website/Science/324618_a_325947]
-
cucerit Pavia. Ca rege al tuturor longobarzilor, Grimoald a încercat să reinstaureze arianismul în defavoarea catolicismului, la care aderase fostul rege Aripert I. Cu toate acestea, arianism a dispărut chiar și în ducatul de Benevento, în condițiile distincțiilor dintre minoritatea etnică longobardă și populația majoritară, vorbitoare de latină și greacă. În 663, orașul Benevento însuși a fost asediat de către trupele bizantine, în cadrul campaniei nereușite a împăratului Constans al II-lea al Bizanțului, care debarcase la Taranto cu scopul de a recuceri sudul
Ducatul de Benevento () [Corola-website/Science/324618_a_325947]